România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

Teekinm# Cimpanzeii NEFIIND un copil precoce, mă trezesc că îmbătrînesc pre­matur. N-aş fi prea alarmat dacă semnul distinctiv n-ar fi deteriorarea celei mai sacre dintre convenţiile mele cu lu­mea — ce e umorul, la ce rî­­dem şi la ce nu ? Eu ţin foar­te mult la convenţii, pe linia enunţată de Tuara : „Menţin toate convenţiile, a le desfiinţa înseamnă să creăm altele...“ Primea, însă marţea trecută nişte telefoane — atît din par­tea majorităţii, cît şi a minori­tăţii umoristice — care mă vestesc ca nu cumva să scap, diseară, „cimpanzeii“ ...îi scă­­pasem o dată, să nu-i scap a doua oară, sunt formidabili. Nu numai că nu i-am scăpat, nu numai că m-am conformat indicaţiilor telefonice. Şi nu numai că nu sínt formidabili, dar sunt siniştri! De mult n-am văzut ceva mai stupid, mai trist şi mai de groază ca­ acest Secret al diamantului — „o co­medie interpretată de cimpan­zei“, cum zicea programul... Cum se poate rîde la aşa ceva ? O biată ceată de mai­muţe e dresată să imite miş­cările omului, e machiată în fel de fel de bostănării, e îm­brăcată cu fulare, pantofi şi rochiţe, dau din gură şi auzi vorbind oameni în toată firea care dau glas unei intrigi ce s-ar vrea o parodie a filmelor poliţiste cu diamante şi detec­tivi. Parodie ? A cui ? Dresaj ? Al cui? Umor? Pentru cine? Poate pentru telespectatorii de pe acea ipotetică „pla­­netă a maimuţelor“,­­ după ce lumea într-adevăr s-a curăţat şi au mai rămas cîteva televizoare... Din filmul acesta cu cimpanzei chinuiţi artistic, omul iese foarte prost, căci maimuţele omenindu-se sînt mai penibile decît omul maimuţărindu-se. Nu mă îndoiesc că mi-am pierdut umorul şi mă străbat tot mai dese puseuri patetico­­iluministe. Şi numai pentru a-mi dovedi că încă sînt ca­pabil de cîte un gînd mai ve­sel, voi spune că singura idee mai surîzătoare văzînd aceşti cimpanzei era aceea că opera­ţia cea mai folositoare, atît pentru ei cît şi pentru noi, ar fi fost să fie lăsaţi în pace, ca să se transforme cu timpul în oameni. Singura întrebare cu care am încercat să-mi poto­lesc strigătele mute de indig­nare (total deplasate, de alt­fel, — alt semn de îmbătrîni­­re precoce !) s-a cristalizat aşa, fără sare, complet diete­tică: ce e preferabil, un om o­­menindu-se sau o maimuţă maimuţărindu-se ? Hotărît, cu asemenea între­bări nu mai am mult şi voi deveni un umanist deplin reu­matic, cu patetismul repede frînt de mila lumii, elogiind zi şi noapte surîsul, dar urînd rîsul. Nu-mi va mai rămîne decît să devin maimuţa mea personală. Radu COSAŞU 22 România literară mimium Filmul de artă: „ŞANSA“ TEMA poveştii este o ceartă­­ care umple trei sferturi din film. Iar tema acestei certe este că, iubirea celor doi îndrăgostiţi s-a sfîrşit, că este ireme­diabil, irevocabil terminată. Pînă în momentul culminant, cînd, după ulti­mele cuvinte de despărţire schimbate în faţa uşii care urma să-i despartă pentru totdeauna, amîndoi, brusc şi tare, îşi cad unul în braţele celuilalt, fericiţi şi recunoscători. Actriţa care interpretează rolul prin­cipal este, fiziceşte, o făptură curioa­să. Are ceva de fetiţă şi ceva de bă­­trînică. Este graţioasă şi niţel ofilită, afară de unele momente cînd e de o frumuseţe gravă şi adîncă, contrastînd cu momentele cînd redevine maimuţă arţăgoasă. Făptura tînărului, privirea lui, vorbele, gesturile, atitudinile sale au ceva de filozof resemnat şi de co­pil tare-tare necăjit. Printre reproşurile — pe care ea i le face lui — este şi acela că atunci cînd el este la bar, îi spune că fusese în ca­bină, iar cînd­ fusese în cabină, îi spu­ne că fusese la bar. Stupiditatea aces­tor neimportante minciuni, absurdita­tea şi neînsemnătatea conţinutului lor ar trebui să exprime o fire de cusur­­gioaică supărăcioasă, care se leagă de orice fleac ca să facă o scenă. în rea­litate însă, asta exprimă sublima idee că nu există minciuni mici şi minciuni mari , că există doar minciuna, care e odioasă, independent de cuprins şi de dimensiuni. Această oroare de minciu­nă pe deasupra intereselor și socote­lilor, oroarea în sine de minciună ca atare, zugrăvește admirabil firea dreaptă, sufletul curat al acestui per­sonaj. Un regizor italian îi oferă ei să joa­ce rolul principal într-un film. în­­tr-un moment de mîndrie jignită, cînd iubitul îi reproșa că pe ea nu o interesează decît cariera, egoista poftă de succes public, ea se repede la sce­nariu și-l rupe, foaie cu foaie, zmucit, furios, aruncînd filele în obrazul lui, acoperind întreg apartamentul cu a­­ceastă crepusculară „cădere de frunze moarte“, întreaga ei viitoare, posibilă, mondială carieră transformată în cimi­tir de speranţe pierdute. Regizorul italian care­­ îi propusese strălucitul contract primeşte de la Roma un te­lefon prin care e anunţat că actriţa care refuzase rolul, se răzgîndise şi că acceptă. E foarte jenat, nu ştie cum să-i spună asta actriţei cehe. Pînă la urmă, hotărăşte să i-o spună a doua zi. Aşa că, atunci cînd ea, cu un gest e­­roic, rupe scenariul nu ştie că sacrifici­ul ei este fals, rizibil şi nul... că gestul ei de miliardar avusese drept obiect ne­antul, un zero tăiat în patru... Filmul începe cu o reprezentaţie la Marele Teatru, unde ei doi nu-s ară­taţi în ultima scenă din Crimă şi pe­deapsă de Dostoievski. Puţine opere li­terare au arătat aşa de bine legătura indestructibilă a două suflete care caută puritate, purificare prin iubire, în ciuda atîtor vinovăţii pe care le voiesc spă­late într-o baie de dragoste şi devota­ment. Situaţie care seamănă întrucîtva cu aceea a celor doi eroi din filmul nos­tru, care, şi ei, caută şi găsesc în indes­tructibilul lor amor, lichidarea tuturor micilor şi marilor lor vini reciproce. Filmul lui Vîlceanov este un film de avangardă, de bună și merituoasă avan­gardă. D. I. SUCHIANU Ingrid Bergman intr-o viitoare premiera a ecranelor noastre, Floarea de cactus Florăreasa Pasionant şi pur şi plin de forţă, spectacolul radiofonic cu Pygmalion, reluat acum cîteva zile. E o impri­mare veche, de aproape două de­cenii, cu Al. Critico şi cu Ion Ma­nolescu, cu Giugaru şi cu imber­bul Florin Vasiliu. De neuitat, for­midabilul „d­id­io !“ (nu-l putem nota, nu suntem­ profesori de fone­tică, îl admirăm de departe pe domnul Henry Higgins­ al excep­ţionalei actriţe Virginica Roma­­novschi, „Oliolio !“, strigă florărea­sa, plăcindu-i mai mult să se uite — cu admiraţie, cu spaimă — de­cît să înţeleagă. „Oliolio!“, strigă— şi poate că pricepe totuşi şi poate că, dacă am avea ochi atit de buni cum ii are ea, ne-am uita şi noi la ciudăţeniile şi la minunile vieţii şi n-am fi in stare, văzîndu-le în ade­văr, decit să scoatem un lung „d­id­­io !“. Ascult glasul de judecător divin al lui Ion Manolescu, glasul lui care nu a greşit niciodată, unul dintre puţinele lucruri desăvirşite din lu­mea de jumătăţi care nu se potri­vesc una cu cealaltă a teatrului. Moartea e un lucru stîngaci şi ru­dimentar ; nu poate fi închipuită intr-un univers in care există, de­­săvîrşit, glasul lui Ion Manolescu. Nu mai poate fi moarte, s-a amî­­nat. Ne-o demonstrează această piesă despre sublima fonetică a florăreselor, aparţinindu-i bătrinu­lui englez Bernard Shaw, cel care ştia că moartea nu trebuie luată prea în serios. Shaw nu dă ni­ci o bătălie , nici cu timpul şi nici cu uitarea. El nu luptă niciodată. Nu­mai, din cind in cînd, biruie. Bătrinul englez n-a fost, întot­deauna, omul adevărurilor crude. Adevărurile lui, cele mai multe, fac parte dintre cele suportabile. Şi caii se împuşcă, nu-i aşa ? Da, dar nu cei care aşteaptă, cu birjarii şi trăsurile lor, în faţa teatrelor dom­nului Shaw. Caii aceştia, ţesălaţi cu grijă, cu pielea strălucitoare ca ploaia, rinjesc niţel blazaţi , au mestecat finul cîtorva parlamente şi-au băut la ora cinci, generaţii de-a rîndul, găleţi de ceai. Ce iro­nici sintem­ cu bieţii mari ironişti ! Pe Cehov il acceptăm ca pe un autor de melodrame, fără să obser­văm că-şi bate joc de noi. Pentru Twain, pentru Shaw, pentru Ana­­tole France, avem cite un semn încurajator : merge, tinere, merge, dar nu te compari... Ba se compa­ră. Şi mă gîndesc la Shaw şi la faima lui şi-mi dau seama încă o dată că Gloria nu e o expresie a puterii, ci cea mai înaltă formă a prieteniei. Amorezată florăreasa a lui Shaw umblă şi va umbla pururi prin vie­ţile noastre, năucă de parcă a poc­nit-o cineva în cap cu o lalea. Florin MUGUR

Next