România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
Afirmaţii eronate . Cred necesar să rectific citeva afirmaţii eronate şi confuzii care, avînd girul tiparului, riscă să fie preluate şi perpetuate. Cartea se numeşte Ion Vinea, autorul Sergiu Sălăşean, Editura Eminescu, 1971. La pagina 5 se precizează (greşit) că „Noua revistă română“ a fost condusă de P. P. Negulescu. Realitatea : cele două serii ale numitei reviste, apărute la începutul secolului nostru, au avut director (tot un filozof) pe C. Rădulescu- Motru. (R.A.R. cota P II 609). La pagina 14 se afirmă că activitatea de pamfletar, Ion Vinea «a început-o la „Chemarea“ (1918-1919), revistă ce apărea la Iaşi sub conducerea lui N. D. Cocea şi care a devenit, mai tîrziu, „Facla"». Aici sînt mai multe neadevăruri şi nodul trebuie descîlcit, şi nu tăiat... Mai intii, „Chemarea“ nu a devenit mai tirziu „Facla“, de vreme ce „Facla“ (director N. D. Cocea) a apărut la Bucureşti, la 13 martie 1910 — trei ani de la izbucnirea răscoalelor. Cu „Chemarea", lucrurile stau aşa : la Bucureşti, în 1915, la 4 şi 11 octombrie, au apărut două numere dintr-o revistă cu acest titlu, format caiet de şcoală şi la care, printre alţii, colabora şi Tristan Tzara. Redactorul ei a fost Ion Vinea. (R.A.R. cota PI 4477). La Iaşi, în timpul refugiului, apărea, cu începere din 11 iunie 1917, o revistă săptâminală intitulată ,,Deşteptarea“ (şi — subtitlul din continuare) „politică şi socială“. Această revistă a preluat-o Ion Vinea şi, pe parcurs, i-a schimbat titlul în „Chemarea“, dar păstrînd numerotarea în continuare. Ultimele două numere au apărut cotidian, avînd specificarea „ziar radicalsocialist“, în consecinţă, a fost suprimată (la 27 martie 1918). La această „Chemare“ au colaborat, între alţii, B. Fundoianu (cu un memorabil elogiu al poeziei argheziene), I. Ludo, Tana Quil, Horia Botta, Iser, Ross. (R.A.R. cota PI 8760). Cocea a scos un ziar „Chemarea“, după război, la Bucureşti. Saşa PANĂ Definiţii sumare • Sub titlul Dicţionar , literatură şi artă modernă, revista „Astra", nr. 9 1971 propune atenţiei articolul sintetic Decadentism isemnat de Radu Cezar), despre care mai aflăm că face parte din impunătorul Dicţionar de estetică generală, în curs de apariţie. După ce stabileşte foarte precis şi sigur de sine că „originile istorico-estetice ale decadentismului se află in poezia lui Baudelaire, in estetica lui Nietzsche etc.“ (etc !), autorul trece, în fraza imediat următoare, la enumerarea pe degete a „reprezentanţilor principali ai decadentismului“. Cine sunt aceştia ? Ei se împart pe ţări. Dacă, de pildă, e vorba de Franţa, reprezentanţii, patru la număr — nu trei şi nici cinci — răspund la numele de „Stéphane Mallarmé, A. Rimbaud, Verlaine, Huysmans“. Unul din ei beneficiază, cum vedem, şi de transcriere integrală a numelui de botez, spre a se evita orice confuzie. La ceilalţi, confuzia pare exclusă. Anglia se înscrie, la egalitate, cu alţi patru reprezentanţi : „Oscar Wilde, A Swinburne. Thomas de Quincey, G. Moore“. Italia participă numai cu trei reprezentanţi, Germania, abia cu doi : „Stefan George, H. von Hofmannstahl“. Şi aşa mai departe. La punctul doi, decadentismul e privit „în perspectivă axiologică“, devenind limpede că el „desemnează aspectele de involuţie, de regres al valorii artei“. Şi ca lucrurile să nu plutească la vag, se exemplifică, în concret, printr-o nouă enumerare, de astă dată a „elementelor ce definesc decadenţa artistică“. Enumerarea se face, şi la acest capitol, cu ochii închişi şi fără ezitări. După trecerea în revistă a numelor menţionate (Baudelaire, Rimbaud, Verlaine etc.) suntem, fireşte, curioşi să ştim ce elemente îi ca-racterizează. Vom transcrie doar cîteva : „tendinţele de apolitism şi amoralism“, „abandonarea umanismului“, „alienarea împinsă la extrem“. Pentru ca tabloul să fie complet şi să nu lipsească nici un „element“, se adaugă (cu toată seriozitatea !) „cultul întimplării“. La asta ne gindisem mai puţin. Credem că este inutil a intra în detalii, angajînd cu autorul articolului din „Astra“ o discuţie prea serioasă. Dezlegarea enigmei • Nu mai e nevoie, credem, să precizăm că Iulian Mihu e cunoscut ca regizor serios, care a reţinut atenţia publicului prin realizări de calitate. Ştim că şi-a exprimat de multă vreme dorinţa de a ecraniza romanul lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. Trecînd prin diferite versiuni (de la o interpretare de libret pînă la o desfăşurare în manieră realistă), scenariul are acum un contur definit şi chiar filmul se află în stadiu avansat de elaborare. Citind declaraţiile regizorului, înregistrăm însă cu mirare şi nelinişte unele din modificările pe care pelicula le va aduce structurii naraţiunii. O ecranizare presupune, fireşte, anumite restaurări specifice şi totodată oferă, în mai mare sau mai mică măsură, libertăţi de adaptare, ipoteze de crearţie care pot concura, într-o altă dispunere unitară, chiar tipurile şi subiectul iniţial. Nu vrem să anticipăm, totul depinde de coerenţa şi de sensurile pe care le va evidenţia filmul (ca o operă de creaţie nouă). Deocamdată, mărturisim că răminem totuşi sceptici în faţa intenţiei de a o transforma, de pildă, pe Aurica, fată obsedată de o unică pornire, pe linia atrofierilor specific călinesciene, într-un personaj de mare vibraţie, dramatic prin constituţie, cu un traiect moral exemplar. Apare de asemenea neinspirată ideea de a-l reduce pe Pascalopol doar la postura de reprezentant al unei categorii sociale reprobabile. Ceva din spiritul cărţii va fi trădat, încă o dată ne rezervăm aprecierile mai largi şi de adîncime pentru momentul premierei, cînd, eliminînd prejudecăţile, recunoaştem că orice surpriză plăcută e posibilă. Ceea ce supără acum este mai degrabă o anume condescendenţă, stranie, cu care Iulian Mihu discută în interviurile sale cîteva din semnificaţiile epice pe care mizase G. Călinescu. Astfel, pentru regizor, „enigma“ Otiliei nu mai are rost, ea se dezleagă simplu. Unde s-a încurcat, vai, G. Călinescu ? Iată un răspuns al lui Iulian Mihu acordat revistei „Cinema“, nr. 9/1971 : „Călinescu a cam exagerat problema feminităţii. A fost oarecum subiectiv. (Acest „oarecum“ ne mai consolează — n.n.). Şi in titlul romanului si in dialog, in final, prin cuvintele lui Pascalopol, autorul rămîne la ideea «enigmei» personajului, mărturisind implicit că nu i-a găsit cheia“... Ce l-a împiedicat pe G. Călinescu să vadă limpede ? Regizorul explică pe un ton uşor patern :•Romanul a fost scris in altă epocă, intr-o vreme cind scriitorul nu cunoştea ce va deveni societatea şi el nu putea avea atunci cheia „enigmei“. Astăzi, o asemenea întîmplare ca aceea din roman nu mai poate avea atît mister. Dacă o fată are de ales între doi bărbaţi — între unul cu o situaţie materială bună şi altul cu o situaţie mai modestă, dar pe care îl iubeşte — ea poate opta, relativ uşor. Pentru că nu se mai loveşte de inconvenientele sociale acute din epoca despre care ne-a vorbit scriitorul. In societatea noastră nu prea mai interesează pe nimeni că o femeie are mai multe bijuterii sau mai mulţi bani decit alta. Interesează dacă e frumoasă, deşteaptă, dacă ştie să iubească». Oare la asta se reducea fîşia de taină cu care G. Călinescu înconjura profilul Otiliei şi care declanşa criza romantică a lui Felix ? în „Magazin“ nr. 731/ 1971, cu aceeaşi seninătate, Iulian Mihu anunţă iarăşi, laconic, „îmbunătăţirile“ efectuate : „Am schimbat titlul pentru că am dezlegat «enigma»“. El emite apoi consideraţii asupra reuşitei diverselor tipuri sau situaţii din film în raport cu cartea. Din nou, despre Aurica, se spune că „are o evoluţie mai precisă decit un roman“, iar despre Pascalopol că prezintă „un destin social mai dramatic, el fiind şi exponentul unei clase, care, pentru noi, a dispărut“. Poate e mai cuminte ca judecăţile comparative să fie lăsate mai la urmă, după finisarea peliculei, atunci cînd se vor putea pronunţa, cu deplină obiectivitate, şi spectatorii şi criticii. Tineretul şi contemporaneitatea • O interesantă anchetă internaţională privind „tineretul şi lumea contemporană“ întreprinde revista Tomis (nr. 9, sept. 1971). Răspundla întrebările adresate de George Cuibus) şase sociologi, specialişti în problemele tineretului : prof. Per Mathiesen — Norvegia, dr. Celso Coppola — Italia, Lieve d’Oleslager — Belgia, prof. Paavo Uusitalo — Finlanda, Stepan Doinov — Bulgaria şi dr. Fred Mahler — director adjunct al Centrului de cercetări privind problemele tineretului, din Bucureşti. Sunt abordate aspecte de o mare importanţă şi actualitate, cu diferenţele specifice pe care le implică în mod firesc sistemul socialist în comparaţie cu cel capitalist, căci fizionomia etică a tineretului e în strînsă relaţie cu caracterul societăţii în care trăieşte : de la integrarea socială a tineretului şi de la campaniile împotriva mijloacelor de poluare socială (toxicomania, de pildă), pînă la cultivarea idealurilor umaniste, a raţiunii, a sentimentelor de prietenie şi respect reciproc între popoare sau la mai buna cooperare între organismele naţionale care se ocupă de problemele tineretului. Suplimentul „Litoral" • în sezonul estival, ziarul Dobrogea nouă scoate zilnic o ediţie specială pentru turişti, intitulată Litoral, în informaţiile din domeniul literaturii se strecoară, insă, din cînd în cînd, şi perig. Astfel, anul trecut, am citit în amintita publicaţie acea memorabilă prezentare a lui Blecher, ca autor de romane poliţiste, în numărul 166 din septembrie a.c. este anunţat turneul Teatrului din Ploieşti, cu piesa Carré de valeţi, a dramaturgului român I. Valjan, într-o frază, pe cit de sigură, pe atit de uluitoare : „De astă dată un colectiv al acestui teatru va prezenta comedia de succes a dramaturgului francez (s. n.). I. Valjan, Carré de valeţi“. Sculpturi... cu chipuri • O aşa-zisă cronică plastică, de tot hazul, semnează C. Şerban (?) în revista Magazin din 25 septembrie. (Titlul însuşi stîrneşte zîmbetul : Salonul artelor frumoase). Făcînd „o vizită prin sălile salonului“ din „Sala de expoziţie a Ateneului“, C. Ş. „a rămas cu ideea“ că „Tematica este strîns legată de realităţile concrete, care nu înseamnă totdeauna Bucureşti (s.n.), ci care poate însemna oricare colţ din ţară“. Geta Mermeze, de pildă, pictează „colţul din ţară“ numit Şantierul naval de la Galaţi, iar tabloul ei, nici mai mult, nici mai puţin, „sugerează înălţimea muncii prin supradimensionarea unor detalii“. Lucreţia Ionescu „ne înfăţişează“ tot un şantier naval, „un şantier însă în culori vii, într-o ambianţă cromatică originală, asemănătoare oarecum cu atmosfera marină amintind de cea din poeziile lui Minulescu" (Chiar aşa , originală şi asemănătoare...) Dar, în afară de „colţuri din ţară“, de „lucrări care ţin să pună accentul pe faptul în sine“ şi de tablouri „cu acţiune pe nivele“, ce ne mai „prezintă“ oare salonul ? „Salonul ne mai prezintă o complexă galerie de chipuri datorate, printre alţii, şi unor maeştri, precum D. Ghiaţă, Corneliu Baba, Brăduţ Covaliu, însă „nu despre ei vom vorbi, declară categoric cronicarul nostru, ci despre alte lucrări” (Declaraţie din care, aprigi cîrcotaşi intr-ale gramaticii, am putea să deducem că pictorii sus-numiţi sunt... lucrări). In afară de „chipuri“ pure şi simple, salonul ne mai „prezintă“ (atenţie !) şi „sculpturi, cu chipuri“ : „în această categorie se situează şi reuşitele sculpturi, cu chipuri, culminînd cu cel al lui Mac Constantinescu“ (O precizare absolut necesară, omisă în text : „chipul“ nu este al lui M.C., ci e sculptat de M.C.). Aflăm, în fine, cu uimire că „Salonul este şi o adevărată pajişte înflorată“ şi gîndul ne duce, irezistibil, la miile, poate la zecile de mii de cititori ai revistei Magazin... Portretul unui deceniu cinematografic • O încercare cutezătoare de a portretiza „Un deceniu de film românesc“ face revista Cinema (n. 9), chestionînd scriitori, regizori, actori, artişti plastici despre „Ce teme socotiţi că au fost esenţiale pentru acest deceniu ? Care din momentele înfăţişate au fost reprezentative ? Ce personaje vi s-au părut caracteristice pentru societatea noastră ? în ce măsură a fost mesajul filmelor noastre convingător faţă de cerinţele educative ale unei arte militante?“ Răspunsurile, ample, adesea în cunoştinţă de cauză, caută să descopere ce va putea reţine istoria cinematografiei din aceşti ultimi zece ani şi să intuiască motivele pentru care sîntem in general nemulţumiţi de dezvoltarea atît de înceată şi lacunară a filmului consacrat actualităţii, deşi — cum zice unul din participanţi — „au existat, neîndoios, străduinţe“. Prin atari anchete serioase și serios critice, revista pune, aproape în fiecare număr, diagnostice, demne de tot interesul, stării generale a cinematografiei. 26 România literară Buletin sau revistă ? • • Programul de radio şi televiziune a fost şi continuă să fie un bun ghid al emisiunilor, dar ceea ce era suficient acum zece ani, azi e neîndestulător. Căci în jurul programelor de radio şi, mai cu seamă, al celor de televiziune s-a creat o aură problematică, emanaţie a volumului considerabil de activitate culturală specifică. După cum se ştie, în cîteva reviste de cultură au şi apărut rezultate interesante obţinute de dificiul de studii şi sondaje al radioteleviziunii. Centrul de cercetări pentru problemele tineretului a iniţiat, de asemenea, felurite studii de anvergură privitor la inserţia televiziunii în viaţa adolescenţilor. Institutul de psihologie e, la rîndul său, interesat de anume aspecte generate de noile mijloace de comunicare. In mai toate ţările care dispun de o reţea dezvoltată de radioteleviziune există una sau mai multe reviste de cultură radiofonică şi televizuală, de relaţie directă a instituţiilor respective cu specialişti, ascultători şi spectatori, de informare asupra orientării programelor de dezbatere a problemelor noi etc. Poate că e vremea să se mediteze asupra apariţiei şi la noi a unei astfel de reviste, eventual prin extinderea şi perfecţionarea actualului buletin, al cărui rol de strictă informaţie cotidiană a şi fost preluat, de altfel, de mai toate ziarele şi revistele săptămînale — şi uneori chiar la un mod mai elevat.