România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

r Atelier literar Poşta redacţiei VALERIU GHERMAN : Răspunsul pe care 1-ati primit de la nu ştim ce altă poştă a redacţiei şi pe care ni-1 trimiteţi anexat („Poeziile (...) denotă un stil sobru, o expresie cum­pătată, un ton elegiac izvo­­rît dintr-o autentică trăire lirică a subiectului") apar­ţine, desigur, cuiva care se află-n treabă debitînd vor­be goale şi semidocte bana­lităţi, în loc să-şi decline, cu decenţă şi modestie, competenţa. Versurile dv. sínt, în realitate, nişte în­jghebări de nivel mijlociu, versificate destul de înde­­mînatic, dar pe motive şi cu mijloace uşor desuete şi fără tensiune lirică deose­bită. Sínt posibile, desigur, unele progrese (nu ştim unde vă aflaţi, pe scara vîrstei şi a experienţei lite­rare), cu preţul unui con­tact mai larg, studios, pro­fund, cu toate marile cuce­riri ale poeziei contempo­rane. Nădăjduim să putem remarca aceste progrese în viitoarele dv. manuscrise. VIOARA BRÄGÄU : Ne puneţi o întrebare care ne depăşeşte : de ce nu vă pu­blică nici o editură şi nici o revistă ? De unde să ştim noi acest lucru ? Putem să presupunem, doar, că lu­crările dv. nu întrunesc condiţiile publicării. Altfel, nu vedem cum s-ar explica faptul. Desigur, ne puteţi trimite şi nouă nişte manu­scrise, — nu tot ce aţi scris, ci numai 10—15 pagini. Dacă vor fi publicabile, le vom publica, dacă nu, vă vom spune — tot aici — care sínt motivele. GELU BORMAN : 1) Simplu : „pentru Atelier li­terar“. 2) Elevii peste 16 ani au acces, nu numai la reviste ca „Amfiteatru“ şi altele, sau la revistele li­ceelor, ci şi la toate revis­tele din ţară. De ce s-ar face încă o revistă, specia­lă, pentru elevii trecuţi de 16 ani ? 3) Concursuri lite­rare se fac, destul de nu­meroase, prin toate colţu­rile ţării şi mai ales pentru cei ce nu sínt (încă) mem­bri ai Uniunii Scriitorilor. Trebuie să urmăriţi mai atent, dacă vă interesează. Talentele reale, însă, se pot manifesta şi afirma nu nu­mai cu prilejul acestor con­cursuri. T. BORŞA : Ni s-au pă­rut mai bune, mai limpezi, Mă rup din soare, Săpături, Mersul intr-un picior (din care poate vom publica). Dar nu e cumva prea insis­tentă, generalizată (uneori, stridentă), tentativa de epa­tare. ce credeţi ? P. BERCEANU : Dacă scrisoarea dv., sagace altfel, (respectiv Călinescu) are dreptate, se pare că veţi deveni un bun critic literar (fără glumă, sau aproape fără !...). Poemele, adulme­­cînd elevaţia, denunţă, to­tuşi, un gurmand al cuvin­telor şi structurilor lor, sa­vurând „feluri“ complicate, savante, grele (poate chiar indiggste). Versurile se desfăşoară lent, greoi (strict pe aceeaşi frecvenţă, adică, undeva, monoton), în ghirlande bogate şi suprae­tajări baroce, cam pompoa­se, grandilocvente, gongo­rice, încărcate pînă la re­fuz, pînă la sufocare, pînă la punctul unde urechea nu mai percepe şi nu mai su­portă. Din acest motiv (sau şi din altele, care ţin, toate, de esenţa livrescă, cerebra­lă. a „atelierului") cert e că marea majoritate a tex­telor nu „trec“, nu molip­sesc liric (dacă lăsăm la o parte unele fulguraţii şi „insule“, scăoate de sub luciul cauterului de ghea­tă !) sau, cînd se întîmplă asemenea scanări (ca în Amiaza sau Cu o cunună — cea mai „poezie“ dintre toate), se ivesc, aproape fără excepţie, şi riscurile „spontaneităţii“, adică ale lipsei de rigoare : scăderi de nivel, locuri comune, umpluturi pedestre, etc. (bucurie a nisipului / vlă­guit de căldură / descărnat de oaspeţi (? !) etc.). Ne gîndim, acum (deasupra u­­nei concluzii dificile — pentru că nu sînteţi omul căruia să i se ofere speran­ţe complezente şi încurajări gratuite !) că, totuşi, sînteţi foarte tînăr, că nu se poate ghici încă ce drum veţi apuca şi că, la urma urme­lor, „pubertatea“ lirică (in­clusiv „schimbările de voce“) apare, în general, mai tîrziu (uneori, mult mai tîrziu) decît cealaltă, obişnuită, a tuturor muri­torilor ! Mai e timp, aşa­dar, şi dreptul la recidivă (dacă nu cumva e chiar o datorie ?), rămîne intact. în deplină impunitate ! Vă dorim succes şi aşteptăm noutăţi. V. PAPINI : Ne-au plă­cut mai mult : Mamă, de undeva..., Loc de apă. Auto­portret. Parcă, însă. toate sínt mai neguroase, mai greoaie, decît data trecută. VALERIU DRUMEŞ : In Invazie, Ocheanul străzii, Fior, sínt elemente de poe­zie. In rest, predomină pre­lucrarea (destul de îndemî­­natică) a unor lucruri deja spuse. Viitoarele manuscri­se ne vor lămuri mai de­plin. INDEX Vă propunem un nou poet: GEORGE BUZINOVSKI dar nu... peste aceste cimpii va coborî umbra trupului meu cufundat in apele somnului neîmpăcat şi atunci precum vîntur astăzi in palme ţărîna plină de oase griul se leagănă sub cerul patriei ca o mare corabie peste mările lumii cu ochi obosiţi, cu ochi insomnuraţi voi cobori treptele pline de înţelesuri ale pămintului dar nu voi muu intrutotul fecioarele acestor păminturi, fecioarele acestoi sate veşnice semănate de soare intre dealuri vor trece in alb îmbrăcate în alb, mlădioase ca nişte trestii sonore subţiri pe sub zare spuma sîngelui meu ridicată deasupra ierbii le va linge picioarele goale,.. piramidă soarele cade-n nisipuri din nisipuri se ridică soarele nesfîrşit cade-n nisipuri soarele nesfîrşit se ridică, eu sunt tu, tu eşti eu nici o deosebire între spatele nostru scrijelit de piatră ars de soare lipsit de sărut, o, îndepărtata mea ţară femeile ei tăvălindu-se-n iarbă, auzi prietene, cum vuieşte pâmintul de tălpile lor cutremurat pină-n vintre soarele urcă, soarele coboară, ce ne facem, prietene, cade seara şi singuri suntem în faţa cuvîntuiui, fără chip vom umbla prin veacuri amare numai palmele, numai spinarea şi faraonul inchis inlâuntru-şi va pierde regeasca privire şi femeile lui, ghemuite contururi in piatră, prietene, aud peste ochii mei verzi peste ochii tăi negri peste carnea mea albă peste carnea ta neagră, cum cade nisipul şi creşte istoria. neştiuta corabie » mă tirâsc prin apa luminii inot aş putea spune prin apa luminii dar eu nu mai pot inota de mîini, de picioare, de ochi, de gură, de umeri, în urechi mi-au intrat algele ei şi lianele prelungi pe care le ştiţi numite femei şi case şi copii şi părinţi şi amintiri, doamne, dar n-am atitea cuvinte şi timp de la un mal la celălalt mal să vă spun toate acestea şi-apoi cuvîntul pentru durerea mea, pentru liniştea mea pentru fiul meu, pentru dragostea mea il caut de-un sfert de veac — timpul posibil dintre ochi şi lacrima sa — şi nu-l pot găsi iar cuvintele lumii par şi nu par ale mele deci: mă tirâsc prin oceanul luminii sunt o corabie cu bâtrina carenă încărcată de alge, dumnezeule, dar viaţa mea şi rostul meu carena-i şi în port marinarii aceia ciudaţi care mă vor curăţa mă vot şterge pe mine şi va rămine numai corabia, drumul şi oasele sau nepipăitul din vasul acesta care sunt şi numai carena se vede bătrînă şi grea îngropînd neştiuta corabie... sete ochiul cerului lacrima şi-o leagănă asupra capului meu ; de la setea ta liniştită, copacule, la setea mea agitată e drumul de la neînţelegerea mută la neînţelegerea vorbitoare de la legănare la zvircolire. de la rugă la plins, uneori unul in locul altuia trecem, la miezul nopţii cînd stelele mor neauzit in cer şi dimineaţa ne e silă de rădăcini şi de vorbe . portul uneori incerc să văd portul acela spre care plutesc corăbii una lingă alta ciocnindu-se mereu si-ndurenndii-<r> prin ape portul meu deosebit de-al altora şi-asemenea cum e şi cum nu este dar, vai, pe ochii mei aceleaşi alge şi in urechea mea aceleaşi alge se leagănă şi nu se leagănă, se zvircolesc, alunecă, tresar şi prin lentilele acestea mişcătoare cind mi se pare o aripă sau un ochi imens şi negru nu pot şti de nu e doar umbra lor pe pînzele acelor care-au plecat c-un ceas mai inainte... numai puţin înspăimîntat... va veni ultima zi, o aud născindu-se deja undeva, umedă, in apele mării şi ca la naşterea unui prunc, o veselie dureroasă işi împrăştie fumul in aerul înăbuşit de miresme albastre va veni acea ultimă zi, eu am s-o aud urcind prin pămînt inlăuntrul copacilor şi acestor obiecte care zac împrăştiate prin casă mărturisindu-mă ca nişte ape liniştite desenindu-le pentru prima dată conturul nemaivăzut de clar, de frumos şi de viu va veni acea ultimă zi, ochii mei se vor limpezi pentru prima dată şi femeia care trece totdeauna pe stradă işi va dezvălui ucigătoare ascunzişuri pe care le voi privi cu cea mai adincă linişte care zace in oasele mele va veni acea ultimă zi, seara aceea albastră prin care voi trece tăcut, cu ochii încărcaţi de balsam pe drumul ce curge spre ape şi numai puţin inspăimîntat cind voi simţi marea lingîndu-mi aicioarele... dar acesta nu-i trupul sora mea, dar acesta nu-i trupul acesta nu-i gîndul şi nebulosul păr de grîu al soarelui violet sub care trăieşti şi pasărea violetă care-ţi vindecă umbra de carne adevărate nu-s, ci numai vorbele mele care cad peste gînd înşelătoare şi peste vis pline de rodul amar al pămintului meu înverzit... deasupra, la noi, cimitirele-şi apără moartea de viaţă cu palmele duse la ochi e primăvară, soră, şi in aer se surpă amintirea sicrielor din toamnă şi verdele se umflă in zidire, coapsele tale se năruie iar in cerul cuvintelor nu rămîne decit o rotundă durere... Trebuie lăudat la George Buzinovski curajul de a vorbi direct, simplu, intr-o vreme cind foarte mulţi începători in poezie (şi nu numai începători !) se întrec în osteneala epi­­gonică de a-şî „ermetiza" artificios mesajul (atunci cind acesta există, pentru că, de multe-ori, „operaţia“ n-are alt rost decit de a ascunde un vid, de a sulemeni o impos­tură !). Tinărul poet pe care vi-l propunem (nefiind nici el cu totul scutit de o anumită nebulozitate, impusă, in ultimii ani, de modă, de „bursa literară“, de toleranţa sau sno-, bismul unor critici, nu mai puţin, drept o condiţie sau un criteriu al valorii) rămîne, însă, după cum se vede, prin partea cea mai de preţ a manuscriselor sale de început, in afara acestei sterile şi dăunătoare întreceri, rostindu-se nu numai pentru sine, ci mai ales pentru a fi auzit, in căutarea circuitului adevărat, maior, al poeziei, care duce, de cind lumea, spre oameni. Şi acesta e, deocamdată, lucrul cel mai de seamă. Desigur, poe­ziile alăturate, cu care George Buzinovski işi începe drumul, nu daii, şi nu pot da. incă, măsura întreagă a posibilităţilor sale (ele suferă destul, deocamdată, de pe urma unei înfrigurări verbioase. a unui orizont tematic cam sărac şi predispus la monotonie etc.), dar bunele promisiuni pe care le aduc o dată cu freamătul lor cordial, „de la neînţelege­rea mută la neînţelegerea vorbitoare“, o dată cu gîndul lor aprins, viu, scormonitor, in care ard întrebări şi îndoieli creatoare, o dată cu sinceritatea lor ncrezătoare si limpede, meri­tă, fără doar si poate, atenţie şi încurajare“. România literară 27

Next

/
Thumbnails
Contents