România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

CULTURA Persia în scrieri româneşti • în aceste zile au loc la Perse­­polis ceremoniile prilejuite de a­­niversarea a 2 500 de ani de la în­temeierea statului iranian. Paginile pe care le dedicăm în acest număr al revistei noastre uneia dintre cele mai vechi şi stră­lucite culturi ale lumii, — pagini cuprinzînd articole ce evocă mo­mente de răsfrîngere a unor mo­tive mitologice, istorice, literare de filiaţie iraniană în cultura româ­nească, precum şi noi traduceri din lirica persană, — sínt consa­crate acestui impunător jubileu. Apadana. Soldat din garda persană. (Din albumul de fotografii Persepolis, de Ion Miclea, apărut în Editura Meridiane) LA NOI, începutul cunoaşterii Persiei nu vine nici din descrieri de călătorie şi nici din contactele directe ale celor ce neguţătoreau prin acele părţi. Pentru ro­mâni, Persia era ţara din povestea lui Alexandru cel Mare şi a lui „Darie din Persida împăratului“, era ţara din po­vestirea „filozofului Sindipa şi a îm­­păratuiui Chira de ţara Persiei“, sau cea a „vechilor împăraţi ai Persiei care au întins împărăţiâ lor pînă în India şi China“, tărîmul fermecat din Halima sau din povestea lui Aidin şi Shazinan (că­rora li se dăduse stăpînire peste „Ta­taria cea mare a împăraţilor“). Este o Persie de legendă în care şi numirile din vremile străvechi se con­fundă cu cele noi, miticul cu istoria reală, pentru că povestirile iau forma specifică epocii în care au fost adaptate sau au circulat. Perşii lui Darius sínt • numiţi cu acelaşi nume auzit de la turci : cazîlbaşi (capete roşii, de fapt, numele unui trib turc care a dat Persiei două dinastii) sau agemi : „Darie împă­rat de la Persida, craiul avirilor şi cra­iul harapilor şi împăratul cazîlbaşilor,. “ De altfel, după religie, persanii sínt tot „turci“ şi în frescele unor biserici de la noi apar cu turoane pe cap chiar perşii preislamici. Din asemenea povestiri naşte intere­sul pentru ţara îndepărtată a eroilor de basm, interes mărturisit de relatările tot mai amănunţite şi mai numeroase ale cronicarilor noştri despre întîmplări din Persia vremii lor. Aşa Grigore Ureche vorbeşte de campania sultanului Murad al III-lea şi despre luptele pentru Bag­dad. La Miron Costin ştirile despre persani şi conflictele lor cu turcii din secolul al XVII-lea sínt cu mult mai numeroase. Neculce aduce amănunte din prima jumătate a secolului al XVIII-lea despre „ţara Persului“, de­cadenţa ultimilor sefevizi şi invazia af­ganului Merfeiz (Mir Veiz), despre con­­ilictele turco-persane care se conjugă acum cu cele ruso-persane. Cele mai multe amănunte despre ţara Persiei din secolul al XVIII-lea le oferă însă cro­nica lui Radu Popescu care cuprinde şi multe ştiri din nordul Iranului de atunci şi din Caucaz. Indirect şi oarecum pasiv, românii si persanii se aflau în aceeaşi tabără anti­­otomană. Nu mai erau împrejurările din vremea lui Ştefan cel Mare, cînd a­­cesta se aliase cu Uzun Hasan, hanul Oilor Albe, tribul care conducea desti­nele Persiei de atunci. Insă orice re­ţinea oştile turceşti la graniţa persană făcea să respire şi ţările române de pri­mejdia unor noi conflicte pe meleaguri apropiate, războaie purtate de turci mai mult pe spinarea lor. Vorbeşte într-un rind Miron Costin despre „fericite vremi (de la începutul domniei lui Vasile Lupu, n.n.) de domnie în pace den toate păr­ţile că şi ţara nu era nici cu o datorie îngreuiată fără nici o dodeială despre turci, cari avea începută sfada cu perşii şi într-acele părţi sta cu valuri“, începutul cunoăşterii Persiei se face deci la noi într-un fel osebit de cel al Europei occidentale. N-au lipsit însă nici studiul şi cerce­tarea savantă şi nici relatările unor martori oculari. Acestea încep cu Di­­mitrie Cantemir. Cunoscător al limbii, el era deopotrivă documentat asupra is­toriei, culturii şi religiei persane, ceea ce se vădeşte, implicit, atît în Istoria imperiului otoman şi în Sistema religiei mahomedane, ca şi în cercetările sale din Caucaz, pe care nu a mai aoucat să le continue. Literatura persană, citită direct de rarii ştiutori, ai limbii, a fost probabil mult mai bine cunoscută pe calea tra­ducerilor în alte limbi. Primul cercetă­tor — în sens modern — al litera­turii persane şi cunoscător, în ace­laşi timp, al limbii este Constan­tin Georgian, care poate fi consi­derat şi primul indianist şi iranist ro­mân. Opera sa, rămasă în mare parte inedită, este foarte puţin cunoscută, cu toate că unele studii de istorie a orien­talistică îi scot la iveală meritele. Constantin Georgian (1850—1904) s-a născut la Bucureşti. După terminarea facultăţii de litere din Bucureşti, obţi­­nind o bursă, face studii serioase (la Paris şi la Leipzig, unde îşi ia şi docto­ratul) de sanscrită, persană veche şi nouă, filologie comparată, studii pe care le-a continuat şi ulterior într-o scurtă perioadă cînd a ocupat un post diploma­tic la Berlin. în timpul şederii sale în străinătate a cunoscut pe Iarnik, cu­noscutul iubitor şi adunător de fol­clor românesc, pe care, cum va măr­turisi acesta mai tîrziu, îl învaţă ro­mâneşte. Georgian este considerat iniţiatorul studiilor de indianistică şi iranistică la noi ; el a predat primul curs liber de sanscrită la Universitatea din Bucureşti. Neputîndu-se crea o catedră, tînărul indianist a ocupat însă pînă la sfîrşitul vieţii doar un post de profesor de latină în învăţămîntul secundar. De la Geor­gian ni s-a păstrat o bogată arhivă, cu numeroase manuscrise, rod al studiilor şi cercetărilor sale, precum şi o bi­bliotecă de specialitate, toate acestea do­nate Bibliotecii Academiei. între ma­nuscrise se găsesc multe note de curs sau rezumate ; printre ele, două caiete în limba germană care cuprind o istorie a literaturii persane. în afară de cercetările sale de san­scrită, pe Georgian l-a preocupat litera­tura persană, el traducînd în româneşte din mai toţi marii scriitori clasici de la Firdousi la Djami şi Vaiz. Această bo­gată producţie a rămas din păcate ine­dită. Nu ştim dacă o conferinţă a sa din 1889 despre Omar Khayyam a fost publicată undeva. Intitulată „Scepticis­mul în Persia in secolele XI—XII“, ex­punerea urmăreşte ideile marelui liric aşa cum apar în catrenele sale. Traducerile din persană sínt începute, se pare, prin 1888, după un manual de limba persană al lui Pizzi. Cuprinse în ms. rom. 5103, ele cuprind traduceri din Yusuf şi Zalikha de Djami, din Di­­vaiî-ul lui Hafiz şi din Divan-ul lui Khakani, cu notarea metrului original din prozodia persană. în fine, cîteva fragmente din Ikandarnama de Nizami continuă altele din Şahnama de Firdousi care încheie manuscrisul, terminat, după cum indică data, la 23 martie 1888. în anul următor, în 1889 — apărînd Cresto­maţia persană a lui Italo Pizzi, care cu­prinde poezii şi fragmente din princi­palii scriitori ai literaturii neopersane din perioada clasică, în texte originale cu transcriere iatinâ — Georgian tra­duce în româneşte aproape întreaga an­tologie a învăţatului italian şi copiază meticulos mai multe fragmente în ori­ginal. Traducerile, cuprinse în manu­scrisul 5 104 de la Academie, însumează peste 150 de file scrise mărunt. Se în­cepe eu fragmente din Şahnama de Fir­dousi şi Iskandarnama de Nizami (alte fragmente). Numărul autorilor este de peste 30 şi nu lipsesc Anvari, Dakhiki (m. 940), Djelal ud-din Rumi, Djami (in. 1 492), ultimul din marii poeţi ai li­teraturii neopersane clasice, Farrokhi (m. 1 037), Ferud-din Attar (m. 1 228), autor al multor poeme filozofice, Hafiz din Şiraz (m. 1 389), maestrul poemelor lirice, Husseyin Vaiz (m. la Herat in 1 504), Ibn Şina (Avicenna) (m. 1 037), filozof medic şi poet scriitor în persană şi arabă, Khakani, Manusehri (m. 1 038), Omar Khayyam (m. 1 123), autorul ce­lebrelor rubaiate, Djebeli, Rudaghi (m. 945), poet orb, unul din primii mari poeţi ai literaturii neopersane, socotit un fel de Homer persan, Saadi (m. 1 291), cél mai cunoscut din poeţii per­sani, autorul celebrelor Golestan şi Bus­­tan etc. Traducerile vădesc efortul de înţe­legere a textului, cu multe adnotări fă­cute în carte (care-i aparţinea şi există în Biblioteca Academiei) şi în textul manuscris, trimiteri la vocabulare şi gramatici. Probabil că autorul, care, după cum dovedesc unele încercări po­etice, nu era lipsit de îndemînarea scri­sului, voia să Ie dea ulterior o formă literară, cu respectarea formei originalu­lui. Multiplele sale preocupări şi sfîrşitul său prematur l-au împiedicat să desă­­vîrşească aceste traduceri. I. MATEI SAADI (?—1291) S-a născut la Şiraz, într-o familie de teologi. Şi-a petrecut ti­nereţea în Bagdad, studiind literatura şi ştiinţele teologice. Fu­gar la năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegeşte prin Irak, Siria şi Egipt. După vreo cincizeci de ani de pribegie, de la Nil pînă dincolo de munţii Hindukuş, de la Marea Caspică pînă la Golful Persie, şeicul-derviş se întoarce în Şiraz şi îşi redactează cele două celebre culegeri de anecdote morale : Bustan (1257) şi Golestan (1258) — prima în versuri, a doua în proză ritmată şi versuri. Alături de Firdousi şi Hafez, Saadi face parte din tri­nitatea poeţilor unanim recunoscuţi drept cei mai mari din Iran. El a dus gazelul de dragoste pe culmi de gingăşie şi perfecţiune. Eu n-am ştiut... » „Tu, inima de ce i-ai dat-o ?“ Intîi am să te cert pe tine : „Frumoaso, de ce eşti frumoasă ?" O, înţelept, ce-ai spus : „Nu merge după-ale vremii preafrumoase !“ pe unde eşti tu, noi, pe unde, pierduţi în Mările Gîndirii ?... Eu n-am ştiut de la ncep„;u că tu, iubito, eşti lipsită de dragoste şi de credinţă. Mai bine legămint nu face, decit să-l calci sub tălpi fâcindu-l. Prietenii cu toţi mă ceartă : MOULAVI (?—1273) Moulavi, Moulana sau Molla-yé Rumi s-a născut în Balkh. In anul 1230, din cauza invaziei mongolilor, s-a refugiat cu tatăl său în Asia Mică, stabilindu-se în Ghunie, unde a şi murit. Ho­­tărîtoare a fost pentru el intîlnirea cu maestrul sufist Şams, din Tabriz, care i-a inspirat vreme de treizeci de ani marile sale opere literare. Masnavi cuprinde 26.000 distihuri şi este conside­rat una din capodoperele sufiste ale tuturor timpurilor. Fanatismul Omule, această lume-i ca un pom, şi noi pe ramuri sintern roade pirguite. Fructele ce-s crude incă se ţin strins de creanga-mamă, căci nu sint nici arătoase şi n-au merite-osebite pentru a vedea seraiul. Cind s au copt şi au dulceaţa mierii — buzele lipindu-ţi, sínt, atunci, pe crengi, uşoare. Fanatismul dimpreună cu-ndărâtnicia cruntă sint ca roadele necoapte : cînd eşti făt sugi numai singe. 28 România literară

Next

/
Thumbnails
Contents