România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

Cultura iraniană Omar Khayyam S-a născut în oraşul Nişapur din Horasan. Tulburările politica ale epocii îl silesc la lungi peregrinări. In jurul anului 1074, tînărul matematician şi astronom Omar Khayvam este invitat la curtea sultanului seldgeucid Djalaleddin "Malikşah, este pus să conducă Observatorul as­tronomic din Ispahan şi să pregătească o reformă a calen­darului persan, reformă pe care, la moartea protectorului său (în anul 1 092), nu o vede incă aplicată. Observatorul se închide, reîncepe prigoana împotrivă liber-cugetătorului, silit din nou să ia drumul pribegiei. Omar Khayyam, autorul celebrei lucrări Despre demonstra­ţiile problemelor de algebră şi almukábala şi al unor ex­cepţionale comentarii la Elementele lui Euclid, este un nume de vîrf în istoria matematicii din Evul Mediu. Dar marea popularitate a dobîndit-o scepticul gînditor prin rubaintele (catrenele) sale, firimituri preaomeneşti la fes­tinul savantului şi filozofului. Pe faţa florii boarea-acestei primăveri — frumoasă-i, pe iarbă fata dragă-n vîntul caldei seri — frumoasă-i, de ziua ce-a trecut pot spune doar : frumoasă nu-i ! Fii fericit, ziua de azi nu cea de ieri — frumoasă-i. ★ Vai, secera inimii-n lanul iubirii — nu-i, vai, dorul s-aprindă jăratecul firii — nu-i. O zi-n care fructul iubirii nu-i copt o zi mai lipsită de rostul trăirii — nu-i. Cind fără suflet pe-ale morţii unde — te vei duce spre tainele ce Domnul le ascunde — te vei duce, fii fericit — şi nu vei şti de unde ai venit, bea vin — şi nu vei şti vreodată unde — te vei duce. ★ Khayyam, dacă mereu cu vin te beţiveşti — fii fericit I Obrajii ca laleaua dacâ-i mai priveşti — fii fericit I Cum toate cele nu sfîrşesc aşa precum ţi-e voia, închipuie-ţi că nu mai eşti cind încă eşti — fii fericit I Traducere după original de Otto STARCK Cirus cei Mare Miniaturi din „Şah-Name" de Firdousi Timp de secole, întemeietorul statu­lui iranian a fost pentru închipuirea românească pilda cea mai înaltă a cîr­­muitorului oriental — strălucit, înţe­lept, răsfăţat, apoi nimicit de Ursită.. Rar motiv care să fi fost luat în condei de atîţia cărturari de seamă ai litera­turii noastre : Nicolae Milescu, Miron Costin, Dimitrie Cantemir. Dreptul So­lomon şi-a împărţit faima între filele biblice şi descîntecele vracilor. Personaj favorit al cărţilor de înţe­lepciune, împăratul persan a fost cu­noscut mai întîi sub chipul lăsat de izvoare celebre, Profeţii sau Istoriile lui Herodot, tălmăcite româneşte cam in aceiaşi am (1661—1669). La cele dintîi lucrase spătarul Milescu, pe atunci ca­­puchehaie a Ţării Româneşti la Stam­­bul. De cîte ori între oracolele lui Da­niel, Isaiia, Ieremia, nu l-a întîlnit el pa, „Chiros, împărat la Persida“, cel că­ruia i s-au dat „visierii întunecoase as­cunse, nevăzute“, cel căruia i se hără­zise „să asculte înaintea lui neamuri, să se deschidă înaintea lui porţi, iar cetăţile să nu se închidă, munţii să se netezească, uşi de aramă să se zdro­bească şi zăvoare de fier să se fărî­­me...". Din filele lui Herodot tălmăcite de un cărturar neştiut şi aflate de N. Iorga la mănăstirea Coşula, cititorul vremii avea mai multe de aflat despre Cirus : cum a fost el mîntuit de mînia bunicului său Astyages şi crescut de un văcar ; cum, la zece ani, a fost desco­perit datorită însuşirilor sale cu nepu­tinţă de ascuns ; cum creştea „arătîn­­du-să dintru vîrstnicii lui mai viteaz şi mai cuvios“. Cum, în sfîrşit, fiind el un „Pasargadi mai de folos, de unds iaste şi sâminţiia ahemenidilor, de unde să facéra înpăraţii perşilor“, luă tronul lui Astyages. împreună cu „biruinţele lui Chiros“ asupra Vavilonului şi a masagheţilor, Părintele istoriei răspîndea între citi­torii români ai tălmăcirii şi legenda pieirii crunte a împăratului, ucis de săl­batica Thomiris „la apa Aracsului“ pen­tru a răzbuna moartea fiului ei Spar­­gapithis. Acelaşi sfîrşit al lui Cirus îl cunoş­tea Miron Costin printr-o formă pre­lucrată a Istoriilor, cum arată unele amănunte schimbate. In propriile note la poemul său Viiaţa lumii, cărturarul moldovean scrie despre „Ţiros împă­ratul“ că „au fost foarte mare şi a avut şi a supus Indiia şi pre tătari şi toată Asiia“, care „ieste a patra parte de lume“. Dai, luptîndu-se cu „tătarii“ (obişnuita traducere pentru „sciţi“ în scrisul nostru vechi), după ce ucide „într-aceiaş zi trei ficiori ai Timeriei, ai împărătesii ceii tătăreşti, cu mîna sa“, Ţiros este prins de aceasta care „au tăiat capul lui Ţir...“. De ce insistă Costin asupra năpraz­­nicei pieiri a lui Cirus ? Şi în Graiul solului tătărăsc cătră Alixandru Machi­­don, cronicarul cheamă luarea aminte asupra suveranului persan : „întreabă la ce hac au sost Ţiros, vestit şi puternic împărat în lume. Un ceas au risipit toate ce au agonisit anii“. Pe vremea cînd cugetarea şi literele noastre se în­deletniceau pline de interes cu tema „Norocului nestatornic“ (Fortuna labi­lis), istoria lui Cirus se înfăţişa drept una dintre cele mai pilduitoare despre loviturile soartei. Iată de ce, reluînd, în Divanul, tema nestatorniciei norocului, Dimitrie Can­temir întemeiază argumentarea înţelep­tului pe aceleaşi reflecţii : „Ce s-au fă­cut împăraţii perşilor cei mari, minu­naţi şi vestiţi ? Unde iaste Chiros şi Crisors ? Unde iaste Xerxis şi Artaxer­­xis, aceştiia carii în loc de Dumnădzău să socotiia şi mai puternici decît toţi oa­menii lumii să ţinea ?...“. învăţatul prinţ putea chiar să localizeze tragedia lui Cirus, în „munţii numiţi azi Erzerum, Demurcapu şi Derbent, sau cum le mai zice Porţile de fier — notează el în Istoria Imperiului otoman — loc fatal lui Cirus, regele Persiei, care după is­torie a fost învăluit acolo de Thomiris, regina sciţilor, şi-a pierdut viaţa şi toată oastea lui a fost tăiată în bucăţi“. Dar, cu toată insistenţa cărturarilor, nu această imagine a lui Cirus a dăinuit în închipuirea populară pînă către sfîr­­şitul scrisului nostru vechi, ci altele, legendare şi de origine orientală. Ves­titul ..Chir sau, Tiros“ anare în Po­vestea lui Afrodiţian Persul, text cu neobişnuită evoluţie, pentru că motivele lui pot fi urmărite pînă într-o scriere avestică, în Bundahişn. Forma adoptată, prin greaca bizantină, de literaturile sud-est europene, între care cea româ­nească, relatează împrejurările plecării regilor magi în urmărirea Stelei de aur ce se arătase mai întîi în templul Irii, din Persida. Iar acest templu îl zidise Ţirus însuşi, „în curţile cele înalte, îm­părăteşti“. De şi mai largă şi mai îndelungată răspîndire s-a bucurat scrierea pe care Leca Morariu a numit-o Decameronele strămoşilor noştri : este celebra Carte a lui Sindbad. eroul originar în litera­tura hindusă (Sidhapati) care, prin scrisul persan- (Sindibad name) şi cel arab s-a încetăţenit în toate literatu­rile europene. Cuvîntul filosofului Sindipa cu îm­păratul de Ţara Persiei, anume Chira este o scriere gnomică, a cărei acţiune nu serveşte decît ca urzeală pentru douăzeci şi patru de istorii morale des­pre viclenia femeii. Aşadar, un împă­rat mare şi vestit (s-a identificat în carte un episod din viaţa regelui hindus Aşoka), împărat care pentru Persia nu putea fi decît un Cirus, îşi încredin­ţează odrasla, spre educare, învăţatului Sindipa. La sorocul dăscăliei, stelele re­comandă tînărului învăţăcel şapte zile de tăcere totală, tocmai cînd părintele său ar fi vrut să-i măsoare cunoştin­ţele dobîndite. De nedumerirea împă­ratului profită „una din cele şapte muieri ce avea“ care, prin intrigile ei, îl determină să-şi osîndească fiul la moarte. De aci duelul de pilde aduse cînd de filozofii împăratului, cînd de maştera coconului : cei dintîi se stră­duiesc, înfăţişînd vicleniile femeii, să înduplece pe împărat să-şi ierte fecio­rul ; „ţiitoarea“, dimpotrivă, să-l piar­dă. Ascultînd glasul înţelepciunii, îm­păratul petrece cele şapte zile urmă­rind cînd o pildă, cînd alta ; la capătul tăcerii sale impuse, tînărul prinţ îşi ex­plică îndreptăţirile, demască meşteşugi­­rile maşterei „ruşinînd-o pre dînsa ca pre o muiare rea“, şi îşi mîntuieşte capul. împăratul Persiei este arbitrul acestei încîntătoare dispute de înţelepciune populară. între cuminţenia filozofilor şi viclenia femeii el împlineşte rolul ra­ţiunii care le cîntăreşte prudent şi răb­dător pe toate. Virgil CÂNDEA AMIRI (1880—1917) Sadeq Khan din Farahan, supranumit „Adibelmamalek“ (Căr­turarul împărăţiilor) şi semnînd Amiri, a aparţinut unei familii de literaţi A avut o cultură vastă, cunoscînd mai multe limbi din Orient şi din Occident. A participat la mişcarea revoluţio­nară. conducînd mai multe ziare : Adab, Madgiles, Araghe- Adgiam şi Afttab. A cultivat toate formele tradiţionale de poe­zie. dar mai cu seamă kasîda. în care şi-a exprimat ideile noi. Războiul La-nceput războiul paie o mireasă care-ncîntă ochii şi răpeşte inimi j are-o faţâ-aprinsă cum e Noo-Ruz-ul, are părul negru : noaptea cea mai lungă. Cine-i vede faţa, mult se minunează şi-şi imbată ochii mijlocul privindu-i. Apoi. cind războiul şi-a incins cuptorul şi văpăi de ură au cuprins văzduhul, vezi ce e războiul : lup cu surlă hidă, porc mistreţ cu colţii sparţi de grea izbire, babă-cloanţă ştirbă, cu păr alb ca iarna : nu mai poate mintea la bărbaţi s-o ture, c-un sărut nu poate un popor să-nşele, sufletul să-i fure sfişiindu-l, pradă. Jaf aduce-n pieptul plin de vitejie, singele prădindu-i omului războinic. Cine doar o dată mijlocul ii vede, simte cum ii creşte-n spate o cocoaşă, şi, privindu-i faţa, spatele-şi întoarce. IRADGI (1874—1926) Prinţul Iradgi a primit o educaţie aleasă, învăţînd mai multe limbi : arabă, turcă, franceză şi rusă A studiat la Tabriz şi, la 19 ani, este numit „Starostele poeţilor“ dej la curte. Refuză să dedice ode majesăţilor sale şi se mulţumeşte cu o carieră de funcţionar. Sub influenţa culturii occidentale, scrie poezii intr-un stil simplu şi un ton familiar, adesea plin de umor. Condiţia fe­meii atît de oprimate în Orientul islamic şi feudal i-a inspirat versuri emoţionante, foarte gustate de iranieni. Epitaful lui Iradgi Voi, frumoase ale lumii noastie, sau frumoase din adîncul vremii, care veţi veni in lumea noastră — cel ce doarme în pămintu-acesta e Iradgi, Iradgi, cu limba dulce. Asta-i Cripta Dragostei din lume ; aici lumea dragostei s-ascunde. Dragostea mi-a fost lumina vieţii, şi-astâzi Cripta Dragostei mi-i criptă. Eu, comoara vieţii-am risipit-o cu femei, şi vinuri, şi petreceri. De oricine-i blîndă şi nurlie, şi-astăzi mortul-viu se-ndrăgosteşte I Sínt acela care-o viaţă-ntreagă lingă voi am petrecut nopţi albe. Dezbrăcat de haina păminteană, totuşi eu rămin sub paşii voştri : deşi sub pămînt imi este casa, totuşi, ochiul meu vă urmăreşte. Staţi pe-acest mormînt o clipă, două, şi păşiţi prin pulberile mele ! Cind şi cind, să v-amintiţi de mine şi să-mi faceţi inima să ridâ. inima din inima ţărinii I... Traducere după texte persane de George DAN 30 România literară

Next

/
Thumbnails
Contents