România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
Poezia mingilor albe ATIT de mult ne acaparează fotbalul cu ale lui ciudate capricii, încît n-am găsit destul timp să aplaudăm, din plinul inimilor noastre, strălucitoarele performanţe izbutite în lungul şi in latul lumii de cei doi tineri români cu rachete paşnice şi mingi ca zăpada. ’ O fi binn Dumitrache şi plin de fantezie Răducanu, viu ca sfîrleaza Dumitru, acest „fiu al lui Pepelea“ şi foarte populară mingea lor cu pete negre, dar ei înşişi simt de acord că , în centrul admiraţiei şi dragostei noastre se cuvine să aşezăm — acum — pe Ion Ţiriac şi pe Ilie Năstase, înalţi,, subţiri, cîteodată filiformi şi totdeauna gata să scapere, din siluetele lor în extensie subită, sclipirile unor invizibile arcuri de oţel, — aceşti doi jucători cu mingile albe sînt cînd fiecare în parte, cînd amîndoi deodată, magicienii unui sport, pe drept cuvînt, întreg. Nu numai degetele crispate pe minerul incomod al rachetei, nu numai ochii în căutarea micului bulz de aer alb care vine cu viteză de glonţ, ci muşchii toţi, absolut toţi, de la cei ce încordează privirea pînă la cei ce comandă supleţea picioarelor şi dezlănţuirea braţului — trebuie să execute comenzi inteligente şi prompte, în subfracţiuni de secundă. De regulă în sport — şi în muncă — ezitarea, incertitudinea nu sînt fecunde. Dar nicăieri mai mult decît în jocul cu mingile albe şi rapide nu este mai aproape de absolut obligaţia promptitudinii lucide. Poate că tenisul acesta „de cîmp“, asupra căruia privirile tuturora s-au îndreptat numai după ce „micul teren“ a început să apară pe „micul ecran“, s-ar cuveni să fie aşezat mai în fruntea treburilor sportive. Pămîntul nostru, pe care iarba creşte generoasă şi poate fi tunsă mărunt şi des, aerul nostru proaspăt şi copiii noştri cu agerime de iezi şi ochii limpezi de lumină ne îndeamnă să facem din cei doi mari campioni profesorii multor mii de fragezi pasionaţi ai rachetelor. ■ “ Nu se poate spune că mingea albă nu ne este dragă a tuturora. După primele apariţii (tîrzii) ale echipei Ţiriac—Năstase la t.v. oricine putea vedea pe străzi, pe uliţe, la marginea satului şi sub crîng, prin poiene, băieţi şi fete care loveau o minge de cîrpă cu rachete de brad şi strigau, pe nerăsuflate, „ghem“ pentru mine — „am 6 la 4“. fIE ALTFEL, din nenumăratele noastre unelte de a joacă, mingea este, poate, cea mai veche. Are in urma ei milenii de bucurie, de rîsete, de alergare zglobie, de gesturi graţioase. Cînd Ulise, zdrobit de osteneala infinitei sale peregrinări, dormea pe nisipul sărat al unei insule de legendă, din somn l-a trezit mingea aruncată în apă de Nausicaa — prea frumoasa fată care greşise, „trimiţînd în aur“, în loc să nimerească în terenul advers. “ ’ Grecii — care-l ştiau pe Homer pe dinafară, desigur— puneau jocurile cu mingea la loc de cinste în serbările olimpice, şi se pare că un venerabil strămoş al tenisului se numea „sphairistiké“. Nici romanii nu erau mai puţin captivaţi de farmecul mingiei, dar o jucau bărbăteşte, cu violenţă. Mingea lor, „follis" era grea, mare, lucrată din piele de bivol şi umplută cu cîlţi — sau „harpastum“, mică, din zdrenţe de lînă, elastică şi bună de aruncat pînă departe, la locul de oină. Ce s-o fi întîmplat cu mingile în obscuritatea Evului Mediu nu se ştie. S-ar putea crede că timp de un mileniu oamenii au uitat de joacă — semn de adîncă supărare şi de vremuri urîte. Mingile reapar sub lumina soarelui abia tîrziu, în grădinile regilor Franţei şi ale nobilimii — într-un fel de orînduire în care „a te juca“ trebuia să fie un privilegiu. O gravură plină de viaţă din anul 1612 ne arată o partidă de tenis pe iarba parcului din Versailles. Se vede reţeaua de sfoară ce despărţea taberele, un coş cu multe mingi cît pumnul, jucători în redingote de brocart, cu pantofi brodaţi, cu cravate de dantelă, minuind, cam stîngaci, rachete de lemn cît lingurile mari de supă. Pe atunci, tenisul se numea la francezi „Jeu de Paume“, iar simplii locuitori ai Parisului — încă departe de a fi „cetăţeni“ — îl priveau, miraţi, de peste gardurile vii ale parcurilor rezervate. PE URMA, sub legile vieţii şi ale mulţimilor, privilegiile au dispărut. Azi oamenii se pot juca după placul inimii lor. Tenisul a devenit, şi el, un sport ca toate sporturile. Ba, să fim drepţi şi să-i dăm ce i se cuvine, un sport oarecum mai aparte, uşor accesibil, curat, în care efortul, dozat în raport cu puterile noastre obişnuite, poate fi o terapie salutară pentru vigoarea trupului şi gimnastica sprintenă a minţii. Este nedrept să tăiem firul visului din mintea fiecărui copil sau adolescent care strînge cutărie coada vreunei rachete şi loveşte amarnic un bulgăre elastic, gîndindu-se la „Salatiera de argint“. Totuşi trebuie să le spunem că foarte greu se ajunge pînă la „înălţimea“ lui Ilie Năstase şi a lui Ion Ţiriac. Acesta din urmă s-a bronzat pe terenurile de tenis vreo două decenii de cînd învaţă să joace, metodic şi fără cruţare. La rîndul lui, l-a învăţat să joace pe Ilie Năstase. Ar trebui să se ştie, însă, că salatiera, cam barocă, pînă la marginea căreia au ajuns după o suită de triumfale izbînzi, ar putea fi de mii de ori umplută cu sudoarea acestor harnici lucrători ai performanţei sportive. Am citit bucuroşi în ziarele de pe aproape toate meridianele planetei cuvinte de laudă şi de preţuire pentru talentul, voinţa şi sobrietatea acestor doi campioni români. La New Delhi — pe umezeala toridă, la Sao Paolo, — în focarul unui vacarm frenetic, la Charlotte, în North-Carolina americană, între zece mii de spectatori, pricepuţi şi atenţi, Ilie Năstase şi Ion Ţiriac au concentrat asupra lor şi a ţării lor admiraţia unanimă. Au fost mai aproape de trofeul lui Dwight Filby Davis decît orice alţi sportivi din lume. Doar respectul pentru bucuria vrednicilor cîştigători ne obligă să trecem, fără a o dezbate, pe lîngă ideea că instituţia internaţională care tutelează jocurile de tenis a acordat o inutilă şi exagerată favoare campionilor actuali, îngăduindu-le să joace numai la ei acasă. Poate că, într-o mai justă cumpănire a şanselor, altfel ar fi arătat rezultatul. La capătul marii şi frumoasei întreceri din Statele Unite, Ţiriac a spus ziariştilor, cu zîmbetul lui discret, cu o fărîmă de melancolie, că a jucat pentru ultima oară în Cupa Davis. Nu ştim dacă va fi adevărat. Ştim doar că în povestea despre mingile mici şi albe ca zăpada s-a încrustat, la loc de cinste, numele băieţilor noştri, Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, cei doi mari campioni români ai jocului de tenis modern. Mircea RÎMNICEANU În primul plan, cei doi campioni ai noştri : Mie Năstase şi Ion Ţiriac p Sport în toamna debilă a Nordului... ... (ploi, ceaţă şi frig), orgoliul nostru, care nu-şi mai încăpea în guşă după victoria de la Helsinki, a suferit o lovitură în stomac — şi toate crizantemele şi bujorii pictaţi cu brumă, culeşi să fie îngrămădiţi în braţele echipei olimpice, s-au schimbat în papură pentru rogojini. Scriu, ne-a învins Danemarca, şi, scriind asta, parcă ţin în braţe un iepure fără blană şi mirosind a usturoi dospit, fiindcă echipa Danemarcei, alcătuită numai din amatori (un jucător amator e un fel de potîrniche încălţată cu bocanci de soldat) n-ar fi putut, duminică, să învingă echipa olimpică a României, dacă această formaţie n-ar fi fost trimisă sub ghilotină, chiar din primul minut, de către fundaşul central Boc. Dar trebuie subliniat că punţile noastre spre victorie sau spre un meci egal n-au fost arse numai de Boc. Mă număr printre oamenii care l-au susţinut pe Boc cu gura aburind de pîine caldă şi de liliac (frumos şi elegant ca un abate din secolul al şaptesprezecelea, Boc se cerea ocrotit şi readus, în locul de unde fusese, pe nedrept, răsturnat) şi vreau să mă număr şi printre aceia care spun că Boc îşi merită în continuare locul în echipa olimpică. El e vinovat pînă peste urechi pentru înfrângerea de la Copenhaga — în minutul 1 am simţit că mi se sparg în ceafă toţi dovlecii din cîmpurile cu porumb şi rugi de mure — dar la orele patru dinspre seară, cînd partida a luat sfîrşit, mai vinovaţi decît Boc mi-au apărut Cheran, Popovici, Dumitru, Lucescu şi Neagu. Noi, cei de pe margine, putem îngrămădi munţi de căpăţîni de porc în spinarea lui Boc, dar Dumitru, Lucescu şi Neagu n-au dreptul să-i atîrne nici un bolovan de picior, pentru că Boc, după clipa aia idioată în care ne-a spintecat sufletul, a depus eforturi supraomeneşti ca să rupă atacurile adversarilor, pe cînd ei — Dumitru, Lucescu, Neagu — s-au încurcat unul pe altul, ca vizitiii care dau cap în cap deasupra unei oale cu vin. Lîngă atîta lipsă de ambiţie nu’merită altceva decît să înfigi două luminări de lut, cu buză de carton şi să aştepţi să se arate cîrtiţa. După meciul de la Copenhaga sîntem datori să vedem că lemnul putred al echipei noastre se află în linia de înaintare. Neagu, mai ales, trăieşte pe o legendă scrisă pe un crac de pantalon rupt. Toate mingile se izbesc de el ca de o siluetă de tinichea — un antrenor, în cazul că nu-i place să umble într-o droşcă cu roţile sparte este obligat să-l aşeze pe Dumitrache în locul lui Neagu, chiar atunci cînd Dumitrache e şchiop sau tembel de-ţi vine să-l iei la palme. Un singur om din echipa noastră s-a bătut pentru victorie, a suferit şi a crezut în ea. Acesta e Cornel Dinu. Marele jucător de la Dinamo Bucureşti, cu statuie în inima mea, negăsind pe nimeni care să-l ajute, şi-a pierdut de două ori controlul, dînd cu cădelniţa după cîini. Publicul danez l-a fluierat copios şi, zic eu, pe merit pentru că un jucător de înaltă clasă n-are voie să se amestece în cîntece de soiul. Pe plaja mării trec apaşii Ce li s-aud doar zgomotul şi paşii. Fănuş NEAGU „ROMÂNIA LITERARĂ" Suprammal de literatură și artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Director GEORGE IVAȘCU 32 pagini — 2 lei REDACŢIA : Bucureşti, B-dul Ana Ipatescu nr. 15. Telefon : 12.94.44 ; 12.25.14 ; 12.74.26. ADMINISTRAŢIA : Şoseaua Kiseleff nr. 10. Telefon : 18.33.99. ABONAMENTE : 3 luni — 26 lei ; 6 luni — 52 lei lan - 104 lei Tiparul : Combinatul poligrafic „CASA SCÂNTEII“