România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

MANTU C­ONSACRAREA literară a Luciei Mantu (profesoara Camelia Nădejde, născută în 1888) s-a produs îndeosebi prin publicarea lucrărilor ei în Viaţa Românească şi în Însemnări literare, ai căror mentori şi colabo­ratori le-au apreciat superlativ, uimiţi de puterea ei de surprindere a vieţii patriarhale moldoveneşti. Ralea, de pildă, care i-a consacrat un amplu „portret literar“, credea că „după citirea acestor mici capo­dopere (din volumul Miniaturi) rămînem cu acel sentiment de pleni­tudine, de echilibru şi armonie care întovărăşeşte desăvîrşirea“. De alt­fel, scrierile ei, puţine la număr, s-au bucurat în timp de atenţia lui G. Ibrăileanu, a lui G. Călinescu, Perpessicius, Al. Piru, D. Micu şi alţii. Ca o curiozitate, e de notat că romanul său Cucoana Olimpia, subinti­tulat tipuri, năravuri şi scene din viaţa de provincie (1924) deşi a avut un succes minim în româneşte, a fost tradus în italieneşte, în 1932, de către M. Buleioiu, şi a apărut cu o introducere elogiativă a lui Octav Botez, sub titlul Gente moldava. Acelaşi farmec desuet al vieţii agitate de provincie, cu banalitatea, rutina şi tabieturile sale, ne întîmpină şi In schiţele şi impresiile din Miniaturi (1923, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a apărut în 1969), în Umbre chinezeşti (1930) sau în Instan­tanee (1945). Deşi a încercat a scrie şi proză de mai mare întindere, sectorul în care s-a ilustrat cu deosebire îl constituie miniatura şi instantaneul, lu­crate cu o mare migală şi ştiinţă a compunerii, cu o putere de detaşare uneori memorabile. De aceea, s-ar cuveni ca un editor să le adune pe toate în volum, să le însoţească de un aparat critic corespunzător şi să le restituie cititorului de astăzi, al cărui contact cu scrisul Luciei Mantu este destul de sporadic. La aceasta a contribuit şi împrejurarea că în ultimii ani ea a fost prezentă mai ales cu traduceri, contribuind la circulaţia românească a unor scrieri ale lui Gogol (Serile din cătunul de lingă Cicanca, 1952), Turghe­­niev (Jurnalul unui om de prisos, împreună cu Ada Steinberg), Gon­­cearov (O poveste obişnuită, împreună cu Tatiana Berindei), Marie Pulmanova etc. Proza ei, despre care Ibrăileanu spunea că „prin ascu­ţimea senzaţiei şi minuţiozitatea notaţiei e modernă, dar în stil (admi­rabilă combinaţie !) e limpede ca Constantin Negruzzi“, rămîne un moment al scrisului nostru din acest secol N­ĂSCUT la 29 aprilie 1895, în Mihăilenii Dorohoiului, Ury Benador (Si­mon Schmidt, după mamă, în fapt Simon Grünberg, cum aflăm din autobiografia pe care a scris-o) a avut o copilărie şi o adolescenţă agita­tă, de fiu de oameni sărmani, care nu i-au putut înlesni nici parcurgerea întregului ciclu şcolar elementar. Prima scriere este o „piesă“ în trei acte, în idiş, Meserie-împărăţie, scrisă la 12 ani, în semn de protest împotriva voinţei părinţilor de a-l face rabin, în timp ce el se voia fotograf. Următoarea, tot o piesă de teatru, se nu­mea Căderea forturilor şi a fost jucată în 1919, de amatori, la Teatrul Comunal din Brăila, unde ajunsese cu familia pe la începutul secolu­lui. Tipărit s-a văzut abia în 1924 în Lumea literară din Iaşi, în care i-a apărut piesa într-un act — Fără titlu. Au urmat colaborări la Adam, Viaţa Românească (în care i-a apărut nuvela Appassionato), Revista Fundaţiilor, Reporter, Flacăra, Contemporanul, Gazeta literară şi altele. In volum a debutat în 1925 cu 5 acte. Dar scrierea care l-a impus în chip decisiv atenţiei publice o con­stituie ciclul de romane Ghetto, veac XX, la care a lucrat aproape toată viaţa, şi din care i-a apărut în 1934, în două ediţii, primul volum — Germinări (ediţia a IlI-a, 1947). Ar fi urmat Mii şi beznă şi Urcuş în gol sau Bancrută frauduloasă, dar experienţa acumulată, contactul strîns şi timpuriu cu mişcarea comunistă (de care se interesa încă din fra­gedă adolescenţă, cînd se ducea la conferinţele lui Alecu Constanti­­nescu şi ale lui Ştefan Gheorghiu), drama ultimului război şi mai ales realităţile noii Românii l-au făcut să-şi revadă de mai multe ori planul ciclului, şi să anunţe încă un volum — Marea Roşie, să-i adauge Pre­ludiul zorilor, urmat de volumul apărut în 1961 — Gablonz, Magazin universel. Paralel cu acest mare ciclu, Ury Benador a publicat în 1935 romanul Subiect banal (avînd sub aceeaşi copertă şi nuvela Appassionato), în 1936 romanul Hilda (reluare minoră a temei din Subiect banal), pentru ca în 1940, ciclul beethovenian la care lucra de mai mulţi ani, să se amplifice cu încă trei nuvele.­­ în ultima vreme, îşi începuse editarea seriei de opere (din care n-a apărut decît volumul I) şi în care şi-ar fi republicat textele mai vechi (unele rămase prin reviste) şi ar fi încredinţat tiparului piesele de tea­tru şi nuvelele inedite, ca şi romanele care ar fi completat ciclul Ghetto, veac XX. Insă inima stăpînului acestui amplu şantier s-a oprit pe neaşteptate. De la el ne-au rămas multe realizări, dar şi un spaţiu notabil de visare la ce ar fi fost întreaga construcţie. G. MUNTEAN­ Ur. BENADOR EB­ Fotografie din epoca Miniaturilor şi a colaborării la „Viaţa româ­nească" (clişeu reprodus după Istoria literaturii române de G. Călinescu) 4 România literara I­­N ziua de 22 noiembrie 1901, la ora 2 după-amiază, în momentul cînd se pregătea să se ducă la dezbaterile Se­natului, al cărui vice-preşedinte era, a încetat din viaţă istoricul V. A. Urechiă. Moartea surprinsese încă o dată la masa lui de lucru pe unul dintre cei mai mari oameni de muncă ai ţării, pe un aprins patriot şi luptător, întemeietor, alături de C. Esarcu, al Ateneului Român, preşedin­te al Ligii pentru unitatea culturală a tu­turor românilor, unul dintre fondatorii So­cietăţii de Cultură macedo-române, mem­bru al Academiei române, fost timp de 44 de ani profesor universitar. Propagan­dist înfocat al ideii romanităţii noastre, defunctul era cunoscut în toate ţările neolatine şi acceptase de curind postul o­­norific de consul-general al republicii E­­cuador. în ziua morţii sale apăruse la Galaţi numărul­­prim din­ Buletinul Funda­­fiunei Urechiă, Bibliotecă-pinacotecă-mi­ PAGINI LITERARE zeu, ilustrînd, cu documente şi variate materiale literare şi informative, donaţia bibliotecii de cca 12.000 de volume şi a colecţiilor sale. Defunctul reprezenta în colegiul al ll-lea de la Senat pe cetăţenii judeţului Covurlui, unde era o figură populară. Fost de două ori ministru al Ins­trucţiunii Publice, odată în cabinetul pre­zidat de M. Kogălniceanu (1860—61), a­­poi în guvernul I. C. Brătianu (1881—82), V. A. Urechiă lăsase o lege a învăţămîn­­tului secundar, care durase aproape douăzeci de ani. Funeralii naţionale răs­plătiră pe defunctul care ceruse, pare-se, să fie îngropat fără invitaţii, coroane şi discursuri. Contestat, alături de A. D. Xe­­nopol şi Gr. Tocilescu, de fugosul N. Ior­­ga ca reprezentant al şcolii romantice în istoriografia noastră, V. A. Urechiă a lăsat o lucrare monumentală, în treispre­zece volume, despre Istoria Românilor, curs făcut la Facultatea de Litere din Bucureşti, după documente inedite, 1891—1902 (al XlV-lea volum a apărut postum), Bucureşti, îmbrăţişînd perioada 1774—1834. Scriitor de variate discipline: istorie, istorie literară, filologie, didactică, V. A. Urechiă debutase cu versuri, la vîrs­­ta de 16 ani, se făcuse cunoscut cu o schi­ţă satirică împotriva şcolii latiniste, repur­tase mari succese în teatru, unde-şi cîştiga­­se admiraţia necondiţionată a lui Emines­­cu (ulterior duşmanul său politic în ziaristi­că) şi publicase o serie de legende în proză şi de evocări ale trecutului, relevate elogios de Caragiale. Adversar al Junimii în tinereţe, colaborase la numărul festiv, cu ocazia a douăzeci şi cinci de ani de apariţie, al revistei Convorbiri literare. 70 de ani de la moartea lui Bibliografia scrierilor lui V. A. Urechiă, alcătuită de Alexandru Iordan în 1942, cu o prefaţă de Aurelian Sacerdoţeanu, con­ţine 626 de titluri. P­ROFESORUL îşi inaugura cursul de istorie naţională în 1857, amin­tind de prelegerea de deschidere a lui M. Kogălniceanu, apăsind asupra puţină­tăţii izvoarelor documentare din acel mo­ment, promiţînd că-şi va învăţa studenţii să-şi iubească „naţiunea şi limba ei", dar şi că o va face în spiritul adevărului is­toric, nefalsificîndu-l „în favoarea naţio­nalismului", cu acest scop înalt educativ: „Eu nu voi ascunde scăderi, erori şi căderi, ci le voi semnala fără cruţare, căci convins sunt, că numai aşa ceea ce am numit «românism» va fi un mijloc de îndreptare, o pîrghie care să ridice tot mai sus noţiunea noastră, cit şi un izvor de mari şi binefăcătoare fapte în viitor". Cu o rară corectitudine, profesorul îşi recunoştea lipsurile: „epigrafia greco-la­­tină, limba slavonă, limba polonă, limba arabă". Despărţindu-se de studenţii săi, cu o­cazia pensionării lui, îşi încheia elocventa alocuţie cu îndemnuri: „La lucru, tinerime!" Temperament dinamic, V. A. Urechiă a fost un mare om de acţiune, un neobosit propagandist în serviciul ideii naţionale. Oratorul nu uita că debutase ca poet ; el îşi colora cuvîntarea cu imagini şi meta­fore : „Pînă cînd în vatră mijeşte o scînteie, foc se poate aprinde. Focul patriotismu­lui se va reaprinde din scînteia ce mijeşte în vatra Ligei, la prima adiere de vînt... Aşa s-a aprins cu colde flăcări în 1819 octobre la Roma, cînd la Forul lui Traian, avui fericirea să provoc constata­rea latinităţii noastre de însuşi guvernul primei ţări latine. Aşa s-a aprins în anul trecut la Paris, unde junimea din toate ţările latine a ţinut, sub patronajul nostru, un admirabil congres de înfrăţire [...] In Madrid s-a ţinut o reuniune de dele­gaţi din toate statele latine europene şi americane..." Aşa îşi încheia bilanţul preşedintele Li­gii Culturale, cu puţine luni înainte de a se săvîrşi din viaţă. Printre realizările aşteptate era şi des­chiderea primei şcoli româneşti în Istria, cu concursul deputaţilor italieni din Dieta triestină, după ce, cu mai multe decenii în urmă, reuşise să înfiinţeze o serie de şcoli în Macedonia şi să le dea un mare avînt. N­ESFIRŞITĂ ar fi seria de înfăţişări a manifestărilor culturale, iniţiate şi prezidate de V. A. Urechi.­ La Roma, într-adevăr, reuşise să intereseze guver­nul italian şi să-l aducă pe ministrul Ins­­strucţiei la piciorul Columnei lui Traian (vezi Festivitatea română de la Roma, XII Octobre 1899, Dare de seamă de V. A. Urechiă, Bucureşti, Minerva,1899), pentru a asista la depunerea unei coroane de bronz de către delegaţia noastră, după ţinerea celui de al Xll-lea Congres al O­­rientaliştilor. O somptuoasă carte, Albumul Macedo- Român, în 1880, strânse la un loc autogra­fe ilustre, ca acelea ale lui Victor Hugo, Frédéric Mistral și Théodore Aubanel, É­­mile de Girardin, François Coppée, Émile Littré, văduva lui Edgar Quinet, G. Ve­­gezzi-Ruscala, întemeietorul primei cate­dre de limba română în Italia şi alţii. Avea să-i urmeze, în acelaşi format, o serie de alte Voci latine, de la Irafi la fraţi­, l­a Culegere de adeziuni a Gintei latine la Mişcarea naţională din Transil­vania şi Banat, cu ocazia Procesului Me­morandului, în 1894, Bucureşti, Socec ... Poetul național italian scria: v­­ n m­. Prima filă a revistei „Pagini li­terare" din 17 iunie 1899 v. A.

Next