România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

URECHI” „11 Giugno 1894* Ai Romani d’oltra I Carpazi da pre della Co Ionná Traiana un saluto per la fide nella vita immortale di nostra gente. Giosué Carducci*. Frédéric Mistral își trimitea mesajul în­­tr-un sonet A la Romania, în limba fem­­brilor. Marele istoric italian, Cesare Cântă, nonagenar, îşi exprima speranţa că na­ţiunea română va fi aşezată în toate drep­turile ei. Şeful şcolii parnasiene franceze, Le­­conte de Lisle, se alătura „din inimă şi cu convingere la urările confraţilor*. Semnează după tatăl său, Emile Des­­chanel, profesorul de literatură de la College de France, viitorul preşedinte al Republicii franceze, Paul Deschanel, ur­mat de Émile Zola, viitorul campion al afacerii Dreyfuss-S­A nu ne despărţim însă de imagi­nea marelui propagandist al ideii naţionale şi a luptătorului pentru unitatea culturală a tuturor românilor, fără a ne aminti de căldura şi simpatia pe care le răspîndea omul, nu numai în public, ci şi în intimitate. In acest sens, cărţile care-l reprezintă cel mai bine sînt acele variate Legende române, Viaţa in trecut, Reminiscenţe, ediţia III, Bucureşti, Socec, 1896 şi Cum era odinioară, Legende, Bucureşti, Miner­va, 1901, a doua mie. Cele dinţii legende string la un loc u­­nele basme şi poveşti, de circulaţie fol­clorică mondială, în variantă românească, urmate de altele, din istoria naţională, cu voievozi ca Ştefan cel Mare, Alexandru Iliaş, Mircea cel Bătrîn, Vasile Lupu, Mi­­hai Viteazul, Nicolae Mavrogheoi etc. Une­le povestiri se inspiră de la documente autentice, descoperite de istoric- „Remi­niscențele", cea mai interesantă parte din volum, evocă evenimente contemporane, la care autorul a participat. Era băiat să­rac, la vîrsta de 16 ani, deşi tatăl său fu­sese într-o vreme ispravnic (prefect) de Piatra-Neamţ. Domnitorul Mihail Gr. Sturdza desfiinţase şcolile naţionale, ca subversive. Tînărul Vasile îşi cîştiga existenţa ca „practicant în cancelaria Departamentu­lui din lăuntru". La începutul noii domnii a lui Grigore Al. Ghica, îşi luă inima în dinţi şi pătrunse în palat, hotărit să ceară deschiderea şcolilor, ca să-şi poată continua studiile. Oprit de un aghiotant domnesc şi pe punctul de a fi expulzat, tînărul e luat cu dînsul de către un bo­ier „năltuţ, subţire, cu barbişon franţuzesc negru, destul de stufos, cu mari sprîncene negre, umbrind doi ochi adăpostiţi după ochelari". Noul venit îi ia cererea, o ci­teşte, află de la tinăr că este fiul cluce­rului Alexandru de la Piatra, pe care îl cunoscuse, şi-l introduce pe jâluitor la Vodă, cu aceste cuvinte: — Măria ta, ţi-am adus un jâluitor, pa­săre rară... Nu cere slujbă, ci şcoală, unde să înveţe. Vodă încuviinţă: — Este întîiul jâluitor care nu-mi cere slujbă ori boierie. Şi-i aprobă intrarea, în internat, la deschiderea şcolilor! Introducătorul tî­­nărului era marele Mihail Kogălniceanu, care avea mai tîrziu să-l ia colaborator în guvern, ca ministru al şcoalelor, după ce îi deschise uşile învăţăturii şi-i stimulă, prin exemplul său, vocaţia de istoric şi de om politic. Cine ar fi putut bănui că acel tînăr dornic de învăţătură va avea să străbată toate treptele ierarhiei sociale şi că va face din carte unul din punctele crezului său spiritual? La liceul internat, V. A. Urechiă ajunse pedagog, dar îşi pierdu postul în 1852, in urma schiţei „Un Vis“, prin care sati­riza pe „cionişti". Peripeţia ii folosi, pen­tru că bucata fu inceputul unei posibile cariere literare şi-i atrase aprobarea lui Vasile Alecsandri, Costache Negri şi a a­­celuiaşi Mihail Kogălniceanu, care se in­teresase despre autorul articolului pe lin­gă D- Gusti. Cu un asemenea patronaj literar, tînărul debutant norocos părea menit unui strălucit viitor beletristic. Dar nu! Acesta avea să fie lotul fiilor săi, d-rul Aleeu Urechiă, unul dintre cei mai buni umorişti ai noştri, şi Nestor Urechiă, profesorul universitar de geometrie de la Facultatea de Ştiinţe, mare turist, poet al Bucegilor, povestitor de vocaţie, pentru toate vîrstele! La rîndul său, fiul d-rului Aleeu Urechiă, Vasilică, avea să moşte­nească de la bunicul său, odată cu nu­mele, talentul de memorialist (citiţi spu­moasele Schiţe memorialistice, 1969, Edi­tura pentru Literatură, în care retrăiesc figurile lui Caragiale şi alor săi, mai a­­les în vilegiaturile lor de la Buşteni şi Sinaia). T­ALENTUL literar a! lui V. A. Urechiă era chiar acela de memorialist. Relev, printre alte marcante „reminiscen­ţe", istoria întoarcerii în ţară a povestito­rului in timpul războiului italo-pruso-au»­­triac din 1866. Ajuns cu „o nădişancă descoperită şi doi cai şargi* într-un tal din Transilvania şi tras la un preot, aces­­ta-l întreabă: „Spune-mi, via feciorii lui Vodă I«*­­tr­acoa ?". Cu greu înţelese povestitorul că fraţi ardeleni aşteptau ca trupele noastre să treacă munţii şi să elibereze Transilvania, in care nu rămăsese picior de soldat che­­zaro-crăiesc. Aceeaşi întrebare i-au pus la a doua zi ţăranii, la horă. De tot hazul este povestirea Cum ► ram să fiu spinzurat! Turcii puseseră pre­ pe capul lui V. A. Urechiă, crezîndu-l instigatorul unor mişcări balcanice da eliberare, dar curajosul profesor trecu Dunărea la Giurgiu, deşi fusese prevenit de Hasdeu, şi scăpă, datorită unui paşa­port cu nume fictiv. Memorabilă este şi schiţa în care ni Se povesteşte cum Mihail Kogălniceanu îşi atrase fulgerele şi tunetele întregii ma­jorităţi, căreia-i strigase în faţă, in Ca­­meră, invectiva: — Sînteţi toţi nişte vagabonzi? Ce se întîmplase? Ca să ciştige bani p* impozite noi, Manolache Costache Epu­reanu impusese pe ţărani, fără a trece prin corpurile legiuitoare, la un bir d* un leu, în schimbul căruia li se elibera adeverinţă cum că nu erau vagabonzi Intr-adevăr, parlamentarii toţi, în neco­noştinţa de cauză şi neprevăzuţi cu o a­­semenea ţidulă, erau nişte vagabonzi. fi ALTĂ istorisire, — despre Şuba Iul ** V. Alecsandri, mîncată de molii Ia Paris şi răscumpărată de V. A. Urechiă de la proprietarul hotelului, care-l credita­se în schimbul ei pe poet cu 200 de franci — este dintre cele mai interesante. Umoristul era savuros. Râspunzînd Iro­nic la o calificare a lui N. Iorga, V. A Urechiă scria : „Primul introducător al bereî a fost musiv lohan Neamţu. Eu, om de şcoală veche, n-am putut da de numele de fa­­milie al primului berar bucureştean; să sperăm că istoricii moderni cari îţi ştie spune numele vizitiului lui Moise cînd a ieşit din pămintul Egipetului şi numărul puricilor cîţi a prins pe gitul căţelii sale madam Putifar, marea admiratoare a j«*­­pinului losif, nu vor intirzia să descopere să lumineze acest punct rămas întunecat din cauza ignoranţei mele“. Om de întinsă cultură, agonisită la şcolile superioare din Paris şi din Ma­drid şi de ştiinţă istorică în faza ei eroi­că, de documentare, V. A. Urechiă a fost nu numai un aprins patriot şi un mare stimulator al simţirii naţionale, dar şi un remarcabil memorialist, cu o reală putere de evocare a trecutului. Şerban CIOCULESCU , Portret din anul 1900 V. A. Urechiă, între românii din Roma (12 octombrie 1899). Printre aceştia se află fi Badea Cirţan (rîndul de sus, in dreapta, cel cu căciulă) România literară .

Next