România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
Restituiri B. Fundoianu APARENŢELE nu indică prea multe legături între B. Fundoianu, abia ieşitul din adolescenţă autor al Priveliştilor şi B. Fondane, îmbătrînitul dezamăgit şi rătăcitor, autor al lui Ulysse şi al sestovienelor eseuri despre Rimbaud şi Baudelaire. Fizic, desigur, identitatea lor e în afară de discuţie, dar psihic, dar spiritual, dar în individualitatea lor intimă, confuzia nu e posibilă. Ce îi desparte e, în primul rînd, viziunea asupra existenţei şi, apoi, un anume sentiment al rostului în lume, modul de situare individuală în spaţiul actualităţii lor. Reţinut şi nostalgic în evocarea aproape sentimentală, de pastel, a unei geografii restrînse, primul: un tîrg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fin. Vîntul nisip aduce, fierbinte, în plămîn, şi fetele aşteaptă în uliţa murdară tăcerea care cade în fiecare seară. I... dezgustat şi învins într-o odisee disperată, celălalt . Mi-e buzunarul gol de aur, plămînii mei sînt goi de aer, nădăjduisem la Bon-Air să întîlnesc o altă lume, mă săturasem să colind prin desfundată Europă — n-aveţi cumva mizerii sau crize de alt fel . In Fundoianu nu coexistă doi poeţi, cum s-ar putea crede, şi cum, de altfel, s-a şi spus ; se succed însă doi poeţi, unul urmînd celuilalt, dar fără a fi pregătit de acesta, şi aflîndu-se, între ei, în relaţie de perfectă independenţă. Ceea ce presupune, la subsol, o succesiune de psihologii care nu se leagă şi nu-şi conţin negaţia. Una urmează alteia fără a fi cerută , prin accident şi nu în virtutea unui raport de continuitate strimtă. Nimic din Privelişti nu anunţă Ulysse sau Titanic. Ce au comun ambele serii este sentimentul de ghettou, aplicat unui spaţiu restrîns în Privelişti şi răsfrînt asupra întregului univers terestru în poemele franceze. De altfel, poetul însuşi avea să constate natura diferită a celor două ipostaze lirice, cînd, referindu-se la poezia Priveliştilor făcea o demascare cu valoare de opţiune : „Poezia aceasta s-a născut în 1917, pe vremea războiului, într-o Moldovă mică cît o nucă, într-o febră de creştere, de distrugere. Nimic din ceea ce constituia materia primă a acestui liric nu mai există în realitate... Scuza poeziei lui descriptive stă înainte de toate în faptul că descripţia lui nu avea model real şi se năştea din negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic de gloanţe, de sîrmă ghimpată, de tancuri“. Psihologic deci, Fundoianu se simţea mai autentic în poemele franceze. Poate şi pentru că ele aparţineau maturităţii spirituale depline. In ordinea maturităţii poetice însă. Priveliştile nu sunt cu nimic mai prejos acelora ; scara e refuzată în judecarea artei cu care au fost scrise cele două vieţi ale poeziei lui Fundoianu. Afirmam că sunt doi poeţi. Două mentalităţi. Două viziuni. Două poetice, în definitiv. N-am spus că una e superioară alteia, ci numai că una e altceva decît cealaltă. Importanţa lor, ca moduri poetice în sine sau în contextul, mai larg, al esteticii poeziei lirice, poate fi discutată şi cade în sarcina teoreticienilor poeziei ori a comparatiştilor s-o facă. Pentru poezia română, fără îndoială, important este poetul (şi poezia) Priveliştilor ; celălalt nu ne aparţine. Cel puţin în privinţa limbii, FUNDOIANU antropomorfizează toamna într-un peisaj monoton şi ruinat de puţinul întîmplărilor, precum cel al tîrgului moldovenesc. Ea este, în Privelişti, nu un sentiment, cît o prezenţă însufleţită, fiinţînd difuz, un personaj al poeziei, un subiect al ei. Cu mult mai puţin un decor. Dualitatea aceasta de funcţii apărea şi la Bacovia, numai că acolo predominant era decorul. Un decor nenatural, valabil doar ca reflex al unui suflet care-şi asumă universul, ca atare de negăsit în absenţa poetului. Toamna bacoviană e o ficţiune în care se cufundă, spre a fi văzută, realitatea unui suflet. Fundoianu, dimpotrivă, face din toamna aşa-zicînd obiectivă, reală, un personaj şi cufundă în ea o psihologie fictivă ; unul iese afară din el, acoperind cu lumea din sine pe aceea din afară și obligînd-o să i se supună, celălalt nu se divulgă, preferă să contemple descriptiv exteriorul, notîndu-și impresiile și, mai ales, dilatîndu-le în discurs liric. Ca „personaj" al poeziei, toamna lui Fundoianu însumează atributele generale ale fiinţei, dintre care revin cu precădere mişcarea — dar mişcarea fizică, aparentă, cu un cuvînt acţiunea — şi reflexivitatea, mai mult sugerată prin evocarea şi invocarea uneia dintre cerinţele ei : tăcerea, liniştea. Tăcerea e condiţia şi, totodată, modul de a gîndi al toamnei. De fapt ele se şi confundă : „auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnă“, încît nu e de mirare că tăcerea apare mai des ea însăşi ca un personaj. Adevărata obsesie a poemelor ea e. într-o mulţime de ipostaze se revelă şi se completează ca subiect liric. Undeva „tăcerea se aude cum s-a spălat cu apă“, în altă parte „tăcerea udă s-a culcat pe spate“, alteori e încremenită sau fierbe „ca un cîntec călduţ de samovare“, în sfîrşit trece de la somn la veghe, omeneşte, aproape polemizînd, trezită de zgomotul unui tren . Tăcerea doarme cu genunchi-n cu mina pe pleoape s-a trezit, a spintecat-o trenul, ori îi pare că sîngele din jur e învechit ? Sculată de viteză se întreabă ce-i energia asta fără somn, şi-ar vrea din nemişcare să se rupă, cu cel puţin o umbră, ca un pom. TĂCEREA e, adesea, o formă a Urîtului ca sentiment existenţial. Printr-un abuz determinist s-ar putea crede că prin Urît cele două suflete ale poeziei lui Fundoianu se leagă. Aparent numai, cită vreme funcţiile şi, implicit, izvoarele lui diferă esenţial de la unul la celălalt. Calitatea tăcerii, mai mult stare exterioară, izolată, în Privelişti. Urîtul e, în poemele franceze, virotic, atinge totul indiferent ce, o igrasie violentă a sufletului, căreia poetul nu-i găseşte nici o terapeutică. Deosebirea este, altfel zis, de substanţă. Lanţul sinonimic din Privelişti, toamnătăcere-urît, are, în privinţa cantităţii de emoţie conţinute, o mobilitate limitată la intervalul dintre melancolia pasivă, solară în fond prin natura calmă a evocării poetice, şi plictisul obositor, neguros prin îngustimea orizontului ce se revelă în spatele monotoniei şi neîntîmplărilor dintr-un spaţiu, şi el prea îngust. Accentele dramatice ieşite din incertitudinea existenţială . Şi va veni o seară cînd voi pleca de-aici, fără să ştiu prea bine unde mă duc şi nici de vine putrezirea, sau încolţirea „ vine. Tacerea se va pune ca un pămînt pe mine, chiar dacă se comportă ca nişte semne psihologice dezvăluind un suflet bolnav de neacomodare cu mecanismul lumii dinafară, nu au, totuşi, forţa de a domina peisajul afectiv, în general liniştit, al poemelor, părînd a fi, mai degrabă, accidente decît note caracteristice pentru structura acestora. De altfel, poetul refuză aici, în Privelişti, să se destăinuie fără rezerve, fie că nu este el însuşi lămurit îndeajuns asupra sa, fie că, din motive, cum singur spunea, polemice, preferă, monologului psihic, descriptivismul. Sub ochiul care priveşte nostalgic şi blind se ascunde, deseori, un altul ironic şi neîncrezător . Ne-aşteaptă trenuri cu viteză nouă, şopîrle printre şinele de fier, şi dimineaţa cu cercei de rouă , să răsturnăm balcoanele cu cer. Atunci, frumos, de-a lungul şi de-a latul pămîntului acoperit de zi, boii cei simpli vor începe aratul în pacea care se va nesfîrşi. CORA prezenţa Urîtului ca sentiment existenţial, aşa moderat cum e, şi fără nuanţa ironică ţesută în textul evocărilor. Priveliştile ar fi rămas simple pasteluri ; prin Urît şi Ironie, calitatea poemelor se modifică, suportînd un adaos de suflet, de emoţie adică, şi unul de atitudine, încît descriptivismul neutru, de pastel, cedează în faţa fluxului de emoţii presupunînd efortul de participare a poetului la mişcarea lumii evocate. E o participare mai ales, intelectuală, reflexivă, o încercare de a justifica imagistic un anume curs al gîndirii, de a-1 justifica şi, în aceeaşi măsură, de a-1 sensibiliza prin cădere în concret. Fundoianu era, pe cînd scria poemele Priveliştilor, deja format sub aspect intelectual, şi încă la o şcoală foarte nouă, în care avangarda artistică era numai o direcţie, completată, pe alt plan, de reordonare generală a valorilor ; mai mult, poetul trecea, printre contemporanii de aceeaşi vîrstă, drept un cunoscător fin al poeziei europene moderne. De ce atunci discrepanţa dintre mentalitatea, oarecum învechită, a poesis-ului său şi gîndirea lui, de timpuriu dovedindu-se modernă ? Privită dintr-un unghi mai puţin estetic şi mai mult psihologic, cartea Priveliştilor ar putea fi considerată ca gestul de desfăşurare a unei structuri psihice moderne, dar un gest timid manifestat indirect, prin intermediul unui pretext : Peisajul, Urîtul şi Ironia ar fi, aşa văzînd lucrurile, căile prin care, fără să abandoneze pretextul, poetul renunţă la izolarea între limitele acestuia şi încearcă instaurarea unei atitudini care să-i proiecteze eul din spaţiul restrîns şi particular al tîrgului în acela mai larg al existenţei generale. Intr-un fel gestul e inutil cît timp sentimentul de ghettou, de lume fatal închisă, persistă chiar şi în condiţiile ieşirii din geografia strimtă. Aparenţa de pastel a poemelor din Privelişti nu poate fi însă întru totul negată, oricît de mult ne-ar ajuta întru aceasta Urîtul şi Ironia. Marea însingurare a unui suflet dintr-o dată bătrîn — substanţa decisivă a cărţii lui Fundoianu, are nevoie de un peisaj evocabil, pentru a cufunda în el o psihologie, chiar dacă fictivă . Natură ne-ncepută şi noapte ne-ncepută, lasă să-ţi culc în pene sufletul meu bătrîn, şi laşi-mă cu boii, s-aştept din nou, în ierburi, vara care se duce în carele cu fiii. Că Fundoianu face „elogiul materiei vii sau inerte“ (G. Călinescu) se poate cu uşurinţă susţine şi la o lectură mai nouă, dar aceasta e o constatare mult prea generală pentru a fi şi definitorie ; în faţa hazardului şi instabilităţii resimţite, sufleteşte, ca atribute ale mişcării diurne, trebuia poetul să găsească măsura contrapunctică aducătoare de echilibru, cel puţin ca iluzie. Peisajul animalier şi botanic, ori acela al lucrurilor au în Privelişti şi o semnificaţie secundă ce ţine tocmai de acest imperativ al echilibrului. In definitiv, aici, Fundoianu face din evocare un purgatoriu; sufletul iese din el mai liniştit. Iluzionîndu-se, fireşte, Laurenţiu ULICI gură. Umbra invidioasă „Actul invidiei are în el ceva de vrăjitorie“ Fr. BACON Invidia este o patimă hoinară, spunea cineva. Intr-adevăr, invidia nu poate sta tocului mai mult de o clipă. Combustia patimii ei e mișcarea. In fond, invidia este o fugă pe loc, după cum o fugă pe toc este și lăcomia. Sunt absolut sigur de făptui că umbra mea mă invidiază. Cea mai bună dovadă e faptul că nu mă slăbește o clipă. Cind mănînc mă invidiază că măntnc, cînd postesc mă invidiază că postesc. — Nu prea ai demnitate, îmi spune mie umbra. Te tii după mine, deși toată ziua te calc in picioare. Fără mine, fără umbra ta, adică, soarele ar trece prin tine ca prin nimica. Da, degeaba te uiţi la mine de sus. Dacă nu ţi-aş fi fost umbră, de mult te-aş fi părăsit. Apa invidiază focul, şi dacă ea tot nu poate să ardă, ce să facă, stinge. Tot aşa şi umbra mea care îşi închipuie că, o dată cu seara, ar putea să treacă drept rază de soare. — Vezi, zice ea, ce eterică pot să fiu ? Ai mai văzut tu o fiinţă mai astrală ca mine ? Şi, spune-mi drept, nu-i aşa că-mi stă bine un negru ? Cind nu mă invidiază, umbra are sentimentul că pierde timpul. Şi la urma urmei, ce altceva mai bun ar avea de făcut ? îmi invidiază insomniile, îmi invidiază bolile, îmi invidiază tristeţile. „Unde am eu norocul să mă lovească şi pe mine Ghinionul ?“ oftează ea visător. — îmi pare sincer rău că tu eşti orb, îmi spune umbra. Numai nevăzătorii ştiu, intr-adevăr, ce frumoasă poate fi umbra. Dacă ai fi orb, n-ai mai avea ochi decît pentru mine. Cuvintul „ochi“ nu-i stă deloc rău umbrei. Căci, se ştie, invidia este o boală care atinge mai ales simţul văzului. Retina este cea care invidiază, nu timpanul. Şi apoi, ştiut este, invidia deoache. Umbra invidiază totul, dar invidia rămine mereu flămindă. Astfel Aladin il invidiază pe Diogene din motive de lampă şi invers. Cerbul invidiază fulgerul pentru coarnele lui luminoase. Fumul invidiază flacăra, iar măgarul lui Buridan Unduieşte deopotrivă şi finul şi paiele. Dar umbra invidiază totul, absolut totul. Ea socotește durerile mele ca o răscumpărare a propriilor ei surințe. Atit cit poate suferi o umbri, bineînțeles. — De ce nu sint eu in locul tău ? suspină umbra. Toată ziua n-aş face nimic altceva, fără decit mi-aș adora umbra. Numai cînd n-am să mai fiu a ta, abia atunci ai să mă preţuieşti cum trebuie. Aici parcă i-aş da dreptate. In definitiv numai o umbră are omul. Nu trebuie să caute niciodată pete in umbră. Vorba ceea : la soare te mai poţi uita, dar la umbră ba. Diavolul, dacă există aşa ceva, cred că e un băiat bun, altruist de felul lui Şi, nici vorbă, teribil de inteligent. Singurul lui defect ar fi o nesfirşită invidie. Şi el, asemeni umbrei, se hrăneşte cu întunericul altuia. Şi tot asemeni umbrei, protestează blind : „După ce că-mi stai în soare nici nu mă laşi să-ţi înnoptez în case“. Numai soarele nu invidiază pt nimeni. Cezar BALTAG / România literară .