România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

Restituiri B. Fundoianu A­PARENŢELE nu indică prea multe legături între B. Fundoianu, abia ieşitul din adolescenţă autor al Prive­liştilor şi B. Fondane, îmbătrînitul de­zamăgit şi rătăcitor, autor al lui Ulysse şi al sestovienelor eseuri despre Rim­baud şi Baudelaire. Fizic, desigur, identitatea lor e în afară de discuţie, dar psihic, dar spiritual, dar în indi­vidualitatea lor intimă, confuzia nu e posibilă. Ce îi desparte e, în primul rînd, viziunea asupra existenţei şi, apoi, un anume sentiment al rostului în lume, modul de situare individuală în spaţiul actualităţii lor. Reţinut şi nostalgic în evocarea aproape sentimen­tală, de pastel, a unei geografii restrîn­­se, primul: un tîrg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fin. Vîntul nisip aduce, fierbinte, în plămîn, şi fetele aşteaptă în uliţa murdară tăcerea care cade în fiecare seară. I...­ dezgustat şi învins într-o odisee dispe­rată, celălalt . Mi-e buzunarul gol de aur, plămînii mei sînt goi de aer, nădăjduisem la Bon-Air să întîlnesc o altă lume, mă săturasem să colind prin desfundată Europă — n-aveţi cumva mizerii sau crize de alt fel . In Fundoianu nu coexistă doi poeţi, cum s-ar putea crede, şi cum, de altfel, s-a şi spus ; se succed însă doi poeţi, unul urmînd celuilalt, dar fără a fi pregătit de acesta, şi aflîndu-se, între ei, în relaţie de perfectă independenţă. Ceea ce presupune, la subsol, o suc­cesiune de psihologii care nu se leagă şi nu-şi conţin negaţia. Una urmează alteia fără a fi cerută , prin accident şi nu în virtutea unui raport de con­tinuitate strimtă. Nimic din Privelişti nu anunţă Ulysse sau Titanic. Ce au comun ambele serii este sentimentul de ghettou, aplicat unui spaţiu restrîns în Privelişti şi răsfrînt asupra întregu­lui univers terestru în poemele fran­ceze. D­e altfel, poetul însuşi avea să constate natura diferită a celor două ipostaze lirice, cînd, referindu-se la poezia Priveliştilor făcea o demas­care cu valoare de opţiune : „Poezia aceasta s-a născut în 1917, pe vremea războiului, într-o Moldovă mică cît o nucă, într-o febră de creştere, de dis­trugere. Nimic din ceea ce constituia materia primă a acestui liric nu mai există în realitate... Scuza poeziei lui descriptive stă înainte de toate în fap­tul că descripţia lui nu avea model real şi se năştea din negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic de gloanţe, de sîrmă ghimpată, de tancuri“. Psihologic deci, Fundoia­nu se simţea mai autentic în poemele franceze. Poate şi pentru că ele apar­ţineau maturităţii spirituale depline. In ordinea maturităţii poetice însă. Priveliştile nu sunt cu nimic mai pre­jos acelora ; scara e refuzată în jude­carea artei cu care au fost scrise cele două vieţi ale poeziei lui Fundoianu. Afirmam că sunt doi poeţi. Două men­talităţi. Două viziuni. Două poetice, în definitiv. N-am spus că una e supe­rioară alteia, ci numai că una e altceva decît cealaltă. Importanţa lor, ca mo­duri poetice în sine sau în contextul, mai larg, al esteticii poeziei lirice, poate fi discutată şi cade în sarcina teoreti­cienilor poeziei ori a comparatiştilor s-o facă. Pentru poezia română, fără îndoială, important este poetul (şi poe­zia) Priveliştilor ; celălalt nu ne apar­ţine. Cel puţin în privinţa limbii, F­UNDOIANU antropomorfizează toamna într-un peisaj monoton şi ruinat de puţinul întîmplărilor, precum cel al tîrgului moldovenesc. Ea este, în Privelişti, nu un sentiment, cît o pre­zenţă însufleţită, fiinţînd difuz, un per­sonaj al poeziei, un subiect al ei. Cu mult mai puţin un decor. Dualitatea aceasta de funcţii apărea şi la Baco­­via, numai că acolo predominant era decorul. Un decor nenatural, valabil doar ca reflex al unui suflet care-şi asumă universul, ca atare de negăsit în absenţa poetului. Toamna bacovia­­nă e o ficţiune în care se cufundă, spre a fi văzută, realitatea unui suflet. Fun­doianu, dimpotrivă, face din toamna aşa-zicînd obiectivă, reală, un perso­naj şi cufundă în ea o psihologie fic­tivă ; unul iese afară din el, acoperind cu lumea din sine pe aceea din afară și obligînd-o să i se supună, celălalt nu se divulgă, preferă să contemple des­criptiv exteriorul, notîndu-și impresiile și, mai ales, dilatîndu-le în discurs liric. Ca „personaj" al poeziei, toamna lui Fundoianu însumează atributele gene­rale ale fiinţei, dintre care revin cu pre­cădere mişcarea — dar mişcarea fizică, aparentă, cu un cuvînt acţiunea — şi reflexivitatea, mai mult sugerată prin evocarea şi invocarea uneia dintre ce­rinţele ei : tăcerea, liniştea. Tăcerea e condiţia şi, totodată, modul de a gîndi al toamnei. De fapt ele se şi confundă : „auzi tăcerea lungă şi gri care e toam­nă“, încît nu e de mirare că tăcerea apare mai des ea însăşi ca un personaj. Adevărata obsesie a poemelor ea e. în­tr-o mulţime de ipostaze se revelă şi se completează ca subiect liric. Undeva „tăcerea se aude cum s-a spălat cu apă“, în altă parte „tăcerea udă s-a cul­cat pe spate“, alteori e încremenită sau fierbe „ca un cîntec călduţ de samo­vare“, în sfîrşit trece de la somn la veghe, omeneşte, aproape polemizînd, trezită de zgomotul unui tren . Tăcerea doarme cu genunchi-n cu mina pe pleoape s-a trezit, a spintecat-o trenul, ori îi pare că sîngele din jur e învechit ? Sculată de viteză se întreabă ce-i energia asta fără somn, şi-ar vrea din nemişcare să se rupă, cu cel puţin o umbră, ca un pom. T­ĂCEREA e, adesea, o formă a Urî­­tului ca sentiment existenţial. Prin­­tr-un abuz determinist s-ar putea cre­de că prin Urît cele două suflete ale poeziei lui Fundoianu se leagă. Apa­rent numai, cită vreme funcţiile şi, im­plicit, izvoarele lui diferă esenţial de la unul la celălalt. Calitate­a tăcerii, mai mult stare exterioară, izolată, în Prive­lişti. Urîtul e, în poemele franceze, vi­­rotic, atinge totul indiferent ce, o igra­sie violentă a sufletului, căreia poetul nu-i găseşte nici o terapeutică. Deose­birea este, altfel zis, de substanţă. Lan­ţul sinonimic din Privelişti, toamnă­­tăcere-urît, are, în privinţa cantităţii de emoţie conţinute, o mobilitate limi­tată la intervalul dintre melancolia pa­sivă, solară în fond prin natura calmă a evocării poetice, şi plictisul obositor, neguros prin îngustimea orizontului ce se revelă în spatele monotoniei şi ne­­întîmplărilor dintr-un spaţiu, şi el prea îngust. Accentele dramatice ieşite din incertitudinea existenţială . Şi va veni o seară cînd voi pleca de-aici, fără să ştiu prea bine unde mă duc şi nici de vine putrezirea, sau încolţirea „ vine.­­ Tacer­ea se va pune ca un pămînt pe mine, chiar dacă se comportă ca nişte semne psihologice dezvăluind un suflet bol­nav de neacomodare cu mecanismul lu­mii dinafară, nu au, totuşi, forţa de a domina peisajul afectiv, în general li­niştit, al poemelor, părînd a fi, mai degrabă, accidente decît note caracte­ristice pentru structura acestora. De altfel, poetul refuză aici, în Privelişti, să se destăinuie fără rezerve, fie că nu este el însuşi lămurit îndeajuns asupra sa, fie că, din motive, cum singur spu­nea, polemice, preferă, monologului psihic, descriptivismul. Sub ochiul care priveşte nostalgic şi blind se ascunde, deseori, un altul ironic şi neîncrezător . Ne-aşteaptă trenuri cu viteză nouă, şopîrle printre şinele de fier, şi dimineaţa cu cercei de rouă , să răsturnăm balcoanele cu cer. Atunci, frumos, de-a lungul şi de-a latul pămîntului acoperit de zi, boii cei simpli vor începe­ aratul în pacea care se va nesfîrşi. C­ORA prezenţa Urîtului ca senti­­­­ment existenţial, aşa moderat cum e, şi fără nuanţa ironică ţesută în textul evocărilor. Priveliştile ar fi rămas sim­ple pasteluri ; prin Urît şi Ironie, ca­litatea poemelor se modifică, suportînd un adaos de suflet, de emoţie adică, şi unul de atitudine, încît descriptivismul neutru, de pastel, cedează în faţa fluxu­lui de emoţii presupunînd efortul de participare a poetului la mişcarea lu­mii evocate. E o participare mai ales, intelectuală, reflexivă, o încercare de a justifica imagistic un anume curs al gîndirii, de a-1 justifica şi, în aceeaşi măsură, de a-1 sensibiliza prin cădere în concret. Fundoianu era, pe cînd scria poemele Priveliştilor, deja format sub aspect intelectual, şi încă la o şcoală foarte nouă, în care avangarda artis­tică era numai o direcţie, completată, pe alt plan, de reordonare generală a valorilor ; mai mult, poetul trecea, prin­tre contemporanii de aceeaşi vîrstă, drept un cunoscător fin al poeziei euro­pene moderne. De ce atunci discrepan­ţa dintre mentalitatea, oarecum înve­chită, a poesis-ului său şi gîndirea lui, de timpuriu dovedindu-se modernă ? Privită dintr-un unghi mai puţin estetic şi mai mult psihologic, cartea Privelişti­lor ar putea fi considerată ca gestul de desfăşurare a unei structuri psihice moderne, dar un gest timid manifestat indirect, prin intermediul unui pretext : Peisajul, Urîtul şi Ironia ar fi, aşa vă­­zînd lucrurile, căile prin care, fără să abandoneze pretextul, poetul renunţă la izolarea între limitele acestuia şi în­cearcă instaurarea unei atitudini care să-i proiecteze eul din spaţiul restrîns şi particular al tîrgului în acela mai larg al existenţei generale. Intr-un fel gestul e inutil cît timp sentimentul de ghettou, de lume fatal închisă, persis­tă chiar şi în condiţiile ieşirii din geo­grafia strimtă. Aparenţa de pastel a poemelor din Privelişti nu poate fi însă întru totul negată, oricît de mult ne-ar ajuta întru aceasta Urîtul şi Ironia. Ma­rea însingurare a unui suflet dintr-o dată bătrîn — substanţa decisivă a căr­ţii lui Fundoianu, are nevoie de un peisaj evocabil, pentru a cufunda în el o psihologie, chiar dacă fictivă . Natură ne-ncepută şi noapte ne-ncepută, lasă să-ţi culc în pene sufletul meu bătrîn, şi laşi-mă cu boii, s-aştept din nou, în ierburi, vara care se duce în carele cu fiii. Că Fundoianu face „elogiul materiei vii sau inerte“ (G. Călinescu) se poate cu uşurinţă susţine şi la o lectură mai nouă, dar aceasta e o constatare mult prea generală pentru a fi şi definitorie ; în faţa hazardului şi instabilităţii re­simţite, sufleteşte, ca atribute ale miş­cării diurne, trebuia poetul să găsească măsura contrapunctică aducătoare de echilibru, cel puţin ca iluzie. Peisajul animalier şi botanic, ori acela al lu­crurilor au în Privelişti şi o semnifica­ţie secundă ce ţine tocmai de acest im­perativ al echilibrului. In definitiv, aici, Fundoianu face din evocare un purgatoriu; sufletul iese din el mai liniştit. Iluzionîndu-se, fireşte, Laurenţiu ULICI gură. Umbra invidioasă „Actul invidiei are în el ceva de vrăjitorie“ Fr. BACON Invidia este o patimă hoina­ră, spunea cineva. Intr-adevăr, invidia nu poate sta tocului mai mult de o clipă. Combus­tia patimii ei e mișcarea. In fond, invidia este o fugă pe loc, după cum o fugă pe toc este și lăcomia. Sunt absolut sigur de făptui că umbra mea mă invidiază. Cea mai bună dovadă e faptul că nu mă slăbește o clipă. Cind mănînc mă invidiază că mă­­ntnc, cînd postesc mă invidiază că postesc. — Nu prea ai demnitate, îmi spune mie umbra. Te tii după mine, deși toată ziua te calc in picioare. Fără mine, fără umbra ta, adică, soarele ar trece prin tine ca prin nimica. Da, degeaba te uiţi la mine de sus. Dacă nu ţi-aş fi fost umbră, de mult te-aş fi părăsit. Apa invidiază focul, şi dacă ea tot nu poate să ardă, ce să facă, stinge. Tot aşa şi umbra mea care îşi închipuie că, o da­tă cu seara, ar putea să treacă drept rază de soare. — Vezi, zice ea, ce eterică pot să fiu ? Ai mai văzut tu o fiin­ţă mai astrală ca mine ? Şi, spu­ne-mi drept, nu-i aşa că-mi stă bine un negru ? Cind nu mă invidiază, umbra are sentimentul că pierde tim­pul. Şi la urma urmei, ce alt­ceva mai bun ar avea de făcut ? îmi invidiază insomniile, îmi invidiază bolile, îmi invidiază tristeţile. „Unde am eu norocul să mă lovească şi pe mine Ghi­nionul ?“ oftează ea visător. — îmi pare sincer rău că t­u eşti orb, îmi spune umbra. Nu­mai nevăzătorii ştiu, intr-ade­văr, ce frumoasă poate fi um­bra. Dacă ai fi orb, n-ai mai avea ochi decît pentru mine. Cuvintul „ochi“ nu-i stă de­loc rău umbrei. Căci, se ştie, in­vidia este o boală care atinge mai ales simţul văzului. Retina este cea care invidiază, nu tim­panul. Şi apoi, ştiut este, invi­dia deoache. Umbra invidiază totul, dar in­vidia rămine mereu flămindă. Astfel Aladin il invidiază pe Diogene din motive de lampă şi invers. Cerbul invidiază ful­gerul pentru coarnele lui lu­minoase. Fumul invidiază fla­căra, iar măgarul lui Buridan Unduieşte deopotrivă şi finul şi paiele. Dar umbra invidiază to­tul, absolut totul. Ea socotește durerile mele ca o răscumpă­rare a propriilor ei su­­rințe. Atit cit poate suferi o umbri, bineînțeles. — De ce nu sint eu in locul tău ? suspină umbra. Toată ziua n-aş face nimic altceva, fără decit mi-aș adora umbra. Nu­mai cînd n-am să mai fiu a ta, abia atunci ai să mă preţuieşti cum trebuie. Aici parcă i-aş da dreptate. In definitiv numai o umbră are omul. Nu trebuie să caute ni­ciodată pete in umbră. Vorba ceea : la soare te mai poţi uita, dar la umbră ba. Diavolul, dacă există aşa ceva, cred că e un băiat bun, altruist de felul lui Şi, nici vorbă, teri­bil de inteligent. Singurul lui defect ar fi o nesfirşită invidie. Şi el, asemeni umbrei, se hră­neşte cu întunericul altuia. Şi tot asemeni umbrei, protestează blind : „După ce că-mi stai în soare nici nu mă laşi să-ţi înnoptez în case“. Numai soarele nu invidiază pt nimeni. Cezar BALTAG / România literară .

Next