România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

V 8 România literară Itinerar critic Mărturisiri literare C­URIOZITATEA pentru ce cred ar­tiştii înşişi despre artă (a lor, a al­tora) este destul de veche (Convorbiri­le cu Goethe ale lui Eckermann), dar abia secolul nostru a făcut din „inter­viu“, din „anchetă“, un mijloc curent de smuls mărturisiri sau profesiuni de credinţă. Se ascunde aici şi un gust, oarecum modern, pentru publicitate, dar impulsul fundamental vine din stu­diul psihologiei artei şi din istorism. (Pînă la 1900, interviul depăşea rare­ori arena politică.) Titu Maiorescu era, se ştie, de părere că autorul se expri­mă numai prin opera sa şi interzicea, la Junimea, ca scriitorul să-şi comen­teze singur versurile ori proza şi chiar să şi le citească. „în genere, artiştii înşişi sunt cei mai contestabili aprecia­­tori ai artei“, declara el ritos în Poeţi şi critici. Părerea nu e lipsită de ade­văr, deşi nu trebuie fireşte absolutiza­tă. Nici un critic serios nu va lua ad litteram judecăţile sau mărturisirile poeţilor, dar va putea găsi în multe din ele lucruri utile. Şi ce s-ar face atîtea ramuri ale criticii moderne (psiho-cri­­tica, critica genetică, psihanalitică ş a.) fără astfel de probe ? Problema e mai complicată decît pare şi nu se limitea­ză la exagerările criticii şcolare, care reduce opera la o intenţie conştientă. Cu atît mai mult cu cit mărturisirile scriitorilor nu le citim exclusiv pentru părerile pe care le conţin despre opera proprie şi nici măcar pentru părerile literare în general: un scriitor este un om de cultură, un om politic, un cetă­ţean, şi ne interesează opinia lui într-o mulţime de privinţe. Aceasta explică a­­tracţia tot mai mare a chestionarelor la care scriitorii răspund. Valoarea lor documentară este incontestabilă şi is­toria literaturii nu se mai poate dispen­sa de multe dintre ele. Să dau doar e­­xemplul aceluia al lui Jules Huret din 1891 referitor la simbolism. Şi este a­­poi curiozitatea publicului larg, care vrea să ştie din ce s-a inspirat cutare roman, ce model real are cutare perso­naj sau la ce lucrează cutare scriitor. Revistele sunt pline de anchete de acest fel. Spre a răspunde acestei duble cu­riozităţi — a specialiştilor şi a publi­cului — au apărut şi profesioniştii in­terviului literar , însă marea surpriză o constituie practicarea lui de către scriitorii înşişi, unii remarcabili (Felix Aderca, Adrian Păunescu). In ultimii ani s-au tipărit foarte multe asemenea cărţi, mergînd de la memoriile fără mare pretenţie de fidelitate pînă la stenogramă şi înregistrare pe bandă. Şi dacă nu toate sînt de luat în conside­rare, o discuţie asupra lor devine cu atît mai necesară cu­mit e vorba de un fenomen important al vieţii literare. E­DITURA Minerva a iniţiat chiar o serie de Memorialistică pe care a deschis-o volumul lui I. Valerian, Chi­puri din viaţa literară. Autorul a mai publicat, în 1967, o culegere asemănă­toare, cu scriitorii prin veac, cuprin­­zînd, ca şi cea de acum, interviuri şi e­­vocări (majoritatea datează din perioa­da interbelică şi au apărut în revista „Viaţa literară“). Scriitori importanţi sau astăzi cu desăvîrşire uitaţi se pe­rindă prin paginile cărţii: cum „Viaţa literară“ era o revistă de informaţie, criteriul lui I. Valerian nu e selectiv şi nici riguros. Autorul procedează cu dis­creţie, lăsînd pe scriitori să-şi spună li­ber părerea. El e un interlocutor agre­abil, care se pune uşor în atmosfera spirituală a oricui şi nu dă impresia că l-ar chestiona cu tot dinadinsul. Nu este un „abil inchizitor“ (cum îl numea Per­­pessicius pe Felix Aderca), provoacă o conversaţie, nu o dificilă mărturisire, înregistrează părerile celorlalţi, ascun­­zîndu-şi-le pe ale sale (cind le are). Este stilul „diletant“ în interviu, de uti­litate jurnalistică. Episoadele din viaţa literară, care formează prima parte a volumului, vădesc şi veleităţi literare, dar lui I. Valerian îi lipseşte simţul de comediograf al unui V. Russu-Şirianu, iar portretele de scriitori n-au destul inedit Atmosfera e bine sugerată (de altfel şi interviurile încep cu o pagină de atmosferă), fără totuşi destulă preg­nanţă spre a se ţine minte. Meritul principal al cărţii constă, dincolo de părerile culese, în naturaleţea dialogu­lui. M­aI ambiţioase şi mai exhaustive încearcă să fie interviurile luate de Matei Alexandrescu unui număr relativ mic de scriitori (nu toţi de valoare), în­tre 1932 şi 1970, publicate în diferite reviste şi, acum, în volumul Confesiunii literare. Nu regăsim spontaneitatea lui I Valerian, căruia o impresie de mo­ment sau o întîmplare îi dicta formula de conversaţie. Confesiunile lui Matei Alexandrescu ilustrează tipul profeso­ral, „didactic“, al genului. întrebările sunt stereotipe, ca şi cum autorul ar porni deliberat de la o schemă, grave, cu oarecare morgă : „Vă cunoaştem şi ca prozator. Polca pe furate şi Diamant verde sunt numai două din titlurile care, la data apariţiei, fuseseră foarte bine primite de public. Reţinînd latu­ra umoristică a scrisului dv„ v-am ruga să ne descrieţi dimensiunile în care credeţi că se pot înscrie caracterele de acest tip satiric“. Cel care întreabă se documentează atent, intră în detaliile redactării operei, citează, e la curent cu opinia critică generală. Nimic nu pare lăsat la voia întâmplării şi tocmai far­mecul improvizaţiei lipseşte acestor confesiuni literare. E ciudat, apoi, că sub academismul lui Matei Alexandres­cu se ascund câteva preocupări foarte jurnalistice : autorul nu uită niciodată să întrebe care este „materialul real“ al romanului (modelele din viaţă ale personajelor, experienţa biografică din care a izvorît opera) ce părere are scrii­torul despre confraţi şi despre critică. Turnura anecdotică se potrivea la I. Valerian, nu şi aici însă : „Desigur că literatura v-a oferit suficiente satis­facţii literare“ (e întrebat, de exemplu, Arghezi). „Cred că da (răspunde poetul încurcat). Nu vreau să mînii pe Dumne­zeu şi să tăgăduiesc“. O adevărată ob­sesie a autorului sînt chestiunile refe­ritoare la modelele reale ale personaje­lor : „Domnule Mihăiescu, nu ştiu ce mă tentează să revin cu întrebarea dacă nu cumva d-ta eşti Ragaiac?“ Şi, ca şi cum atîta n-ar fi de ajuns, ancheta se extinde : „Dar în privinţa eroilor celor­lalţi din roman (Rusoaica), sînteţi dis­pus să încercăm o identificare ?“ în­treg al doilea interviu cu Henriette Yvonne­ Stahl decurge în acest chip. D­ACA la Matei Alexandrescu siste­mul este încă... ingenuu, în Mărturi­sirile literare obţinute de D. Caracostea în 1932—1933 şi publicate (după ce erau rostite în faţa studenţilor de la Litere) în „Revista Fundaţiilor Regale“, el ca­pătă toate atributele ştiinţei. D. Cara­costea vine din capul locului cu o con­cepţie şi cu o metodă de lucru (Cîteva lămuriri). Autorul Creativităţii emines­ciene combate pe Maiorescu susţinând utilitatea mărturisirilor pentru studiul critic, cu argumente din estetică şi din istoria literaturii. Sunt examinate mai multe opusuri de psihologie şi de sti­listică ori cărţi, precum acelea ale lui Frédéric Lefèvre, Une heure avec... şi Entretiens avec Paul Valéry, care au stat la baza culegerilor moderne de in­terviuri. De metoda lui D. Caracostea ne dăm seama mai bine parcurgînd Chestiona­rul pentru dl. Brătescu-Voineşti din a­­nexa volumului recent. Prozatorului i se pun treizeci şi una de întrebări, în­­cepînd cu : „Impresiile şi experienţele fundamentale care v-au modificat sufle­tul în copilărie“ şi sfîrşind cu: „Din toată experienţa literară, care ar fi sfa­tul pe care l-aţi da unui tînăr iubitor de literatură ?“ între altele. Brătescu- Voineşti e întrebat „întrucît plantele şi animalele v-au vorbit“ sau ce lecturi de... ştiinţe naturale are, D. Caracos­tea urmăreşte să obţină mărturii com­plete şi definitive : „Problema şi între­bările fundamentale [...] au fost discu­tate mai dinainte cu fiecare din ei. Toţi au convenit că e vorba de mărturii menite să rămîie document pentru tot­deauna. Nu mai e vorba de crîmpeie de conversaţie, notate întâmplător de alţii, ci de însuşi cuvîntul scriitorului. Cu rari excepţii, ei şi-au redactat singuri mărturisirile. Puţinii care le-au vorbit au fost credincios urmăriţi de steno­graf ; în cazul acesta, textul a fost apoi revăzut şi completat de fiecare scriitor, obţinîndu-se astfel formularea definiti­vă“. In practică, fireşte, fiecare răspundea ce şi cum credea de cuviinţă şi norocul lui D. Caracostea a fost că scriitorii nu s-au lăsat copleşiţi de sistemul pe care el l-a impus. Aşa se explică de ce mul­te din aceste Mărturisiri literare sunt excepţionale, indispensabile cercetării de orice fel. Ele se adresează mai puţin publicului larg şi mai mult specialişti­lor, fiind însă totdeauna interesante pentru iubitorul de literatură. Nimeni nu poate ignora azi Fragmentele auto­biografice ale lui O. Goga, Dintr-un foi­şor al lui T. Arghezi, Nu sunt ce par a fi... al lui I. Minulescu ori Mărturisirile lui Liviu Rebreanu şi I. Pillat, adevăra­te autobiografii literare, conştiincioase şi exhaustive. Nicolae MANOLESCU -----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------^ H AM­-ANCUȚEI, cronologic prima capodoperă sadoveniană, exprimă (şi doar din acest unghi o vom privi) atît geneza prozei, cit — concentrat — temeiurile ei permanente. Că aseme­nea constatări pot fi întărite cu O mie şi una de nopţi sau cu Decamero­nul, dincolo de arta povestitorilor, din­colo de vremi şi spaţii distincte şi depărtate intre ele, dovedeşte doar trăinicia lor, peste schimbări spectacu­loase, dar nu din adincuri. Proza e, deci întîi şi întîi, o întîmplare, un eveniment spus cu meşteşug. Cadrul e al întilnirii, al unei comunităţi în mişcare, o între­tăiere de drumuri şi destine, un po­pas între drumuri , este cadrul ce a ţinut loc, secole, de presă, club, salon şi miting. Atmosfera — asta s-a supra­licitat — e de bief aşezat şi cu temei, de receptivitate critică. Deci aşa, din gură în gură, din popas în popas, din generaţie în generaţie, povestirea a trecut toate pragurile. Şi mai tîrziu născutul roman, oricît de proteic s-ar fi autocombinat, a rămas pînă azi o întîmplare, o suită de întîmplări spuse cu meşteşug. Acest nucleu epic — co­municare a unei întîmplări — s-a păs­trat şi dăinuie. Din nebuloasa de în­tîmplări rostite la un popas sau altul, cele mai multe au pierit. Condiţia primă a unei întîmplări, spre a deveni povestire şi artă, a fost să capteze atenţia ascultătorilor, să le trezească atenţia, să fie ţinută min­te, să devină memorabilă . „Am ascultat nişte istorisiri de s-a făcut crîncenă carnea pe mine şi n-am să le uit pînă la ceasul morţii". De se plictiseşte Pa­­dişahul, capul Şeherezadei cade în ţă­­rînă, de se plictiseşte cititorul, povesti­rea (sau romanul) piere în bezna ne­­memoriei. O a doua condiţie a povesti­rii e de a reţine atenţia unor felurimi de oameni neasemeni, deci de a cu­prinde un tîlc, un sens, o semnificaţie nouă, de a strînge o deosebită putere de generalizare. Existenţa iisului fiind limitată în timp şi spaţiu, el îşi adaugă cunoaştere, se sporeşte pe sine cu ex­perienţa semnificativă, transmisă emo­tiv ; dar, de aceea, informaţia trebuie să fie nu numai interesantă, memoriza­­bilă, să provoace emoţia, dar să fie şi o cunoaştere semnificativă şi cate­gorială : nu ne încărcăm memoria cu ce i se întîmplă unui ins — fie întîmpla­­rea de excepţie şi pomină - dacă ea nu e categorială, caracteristică pentru o categorie a umanităţii, tipică. Semnificativul e însăşi capacitatea naratorului de a da povestirii o uni­tate organică, de a o organiza într-un anume sens şi a-i da un rost. întîmpla­­rea poate i s-a întîmplat naratorului însuşi, iar el o spune cu lacrimi şi sin­ceritate, dar nu e de ajuns , pentru ca întîmplarea să devină povestire, iar povestirea să treacă din inimă în ini­mă, covîrşind spaţii şi traversînd vremi, nu e necesar ca povestitorul să fie în­lăcrimat, dar e necesar ca povestirea prin ea însăşi să emoţioneze. E intere­sant ca întîmplările nemaipomenite, supra-bizare şi ex­centrice pot surprin­de atenţia doar pe durata lor : roma­nele poliţiste nu se recitesc, epicul ex­travagant nu-şi ajunge sieşi, el nu poa­te deveni o experienţă categorială. De­sigur, romanul e o structură complexă cu posibilităţi deosebite de autoaltpire, dar regulile străvechi ale povestirii ascultate la un popas stăruiesc şi romancierul ce le încalcă totdeauna plăteşte cu eşecul. Romancierul are toate libertăţile tehnice, afară de una : obligaţia de a subsuma toate mijloa­cele povestirii sensului ei adine şi in­tern. Şi, desigur, străvechea lege a oricărui povestitor, a spune CEVA semnificativ pentru felurimi de oameni, a le comunica lor CEVA care să merite a fi ascultat, citit şi — mai ales ! — ţinut minte bine. Cărţile substanţiale sunt cele ce se cer recitite după ce surpriza narativă a trecut, cele ce, la o nouă lectură au, încă, altceva de spus, dense în sen­suri, bogate în semnificaţii. Dar, c­e la povestirea cu farmec şi tîlc zisă încet la vreme de zloată, prin arhitecturile simfonice ale marelui roman realist pînă la mini­­romanul bătut la maşină dintr-o vîjîială in epoca kybernetică - proza rămîne o relaţie semnificativă cu felu­rimi de oameni, comunicarea unei în­tîmplări cu sensul la urmă. Dar să nu-l uit pe moş Fîntînarul, cel ce trăind o întîmplare de spaimă, o spunea la Hanu-Ancuţei foni, în trei fraze bolbo­rosite şi anapoda, încheind grabnic : „ş-atîta-i...* Fără farmecul povestirii, întîmplare, tîlc, tehnici şi eroi se fărî­­mă și curg ca nisipul și gîngăveala cu cîte sosuri va fi dreasă se duce pe apa Simbetei, ş-atîta-i. Paul GEORGESCU „S-ATITA-i...“

Next