România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

Ştefan Bănulescu: „Iarna bărbaţilor" A­ŞA cum nu poţi scrie la fel despre un volum de debut şi unul de ma­turitate, nu poţi trata în acelaşi chip o lucrare aflată la prima ediţie sau ree­ditată. O carte tipărită într-o nouă edi­ţie se înfăţişează cititorului cu o anume insistenţă; ea pare a spune: „nu mi-e teamă să apar din nou în faţa ochilor voştri“. „Dacă e aşa — răspunde în si­nea sa criticul — atunci hai să te citesc mai ca lumea“. Lectura cu ochiul liber cedează locul cititului cu lupa. Indiciu al succesului de public, certificat de valoare artistică (şi nu de puţine ori şi una şi alta), reeditarea permite un cli­mat de deplină sinceritate a discuţiilor, o exigenţă sporită. O nouă ediţie e, teo­retic vorbind, un început de clasiciza­­zare. Nimic mai firesc atunci decit ca criticul să se simtă tentat să ia o anu­mită înălţime. Situîndu-le într-o ase­menea perspectivă, cărţile cu adevărat bune nu au decît de cîştigat. E şi cazul volumului de nuvele Iarna bărbaţilor de Ştefan Bănulescu. Ediţia a treia, „revăzută şi adăugită“, a cărţii, păstrează ordinea iniţială a bucăţilor. Volumul se deschide şi acum cu puternica nuvelă Mistreţii erau blinzi, redimensionată parcă de tragicele eve­nimente din primăvara anului trecut. Acest poem diluvian dă măsura talen­tului remarcabil al autorului : forţă de evocare, simţ al dramaticului, ştiinţa de a infiltra fantasticul în cotidian şi de a refracta realul în halucinant, stăpî­­nirea expresiei. Dintre toate nuvelele lui Ştefan Bănulescu, Mistreţii erau blinzi este cea mai bine articulată, cea mai compactă şi cea mai sigură (aproa­pe stringentă) în dezvoltarea subiectu­lui. Ea porneşte de la o „idee“ exce­lentă din punct de vedere artistic : o procesiune funebră în căutarea unui mormînt. Recitind însă nuvela după mulţi ani, se observă mai bine decalajul care există între nivelul de expresie al scriitorului şi cel al personajelor sale. Ele nu ştiu întotdeauna să se introducă firesc în vorbire, păstrează o notă falsă în oralitatea lor poetizant folclorizan­­tă. Debitul e apoi excesiv, anihilînd prin explicitare o parte din puterea de efect a unor momente-cheie. Cînd, după ce i se arată sicriul din barcă, cititorul începe să prindă înfiorat sen­sul cutremurător al povestirii, volumi­nosul şi volubilul diacon Ichim intervine prompt, explicînd cît se poa­te de desluşit despre ce este vorba. Tot prin debit verbal se degajă Vica, spre părerea de rău a cititorului, din aura de personaj semifantastic, redeve­nind pînă la urmă o simplă femeie în carne şi oase, ceva mai aprinsă, dar atît. D­ROPIA e capodopera lui Ştefan Bă­nulescu. Dacă în Mistreţii erau blinzi realitatea alunecă în halucinant şi apocaliptic, în Dropia ea intră direct în fantastic. Fantastic e peisajul do­minat de o vegetaţie luxuriantă, enor­mă („Un timp s-a auzit numai iarba ştergînd burţile cailor“), fantastice sînt întîmplările evocate pe acest fundal. Macii înfloresc în crengile unui plop, o vacă merge în două picioare, în noaptea de Anul Nou flăcău se trans­formă în ţurţuri de gheaţă. Dacă ce­remonialul relaţiilor dintre oameni e sadovenian („iniţierea“ străinului de către unul dintre călăreţi), fiorul su­pranaturalului e gogolian. Imaginea ca­sei cu zaplaz înalt, fără intrare, mis­terioasă şi parcă fără viaţă, deşi locui­tă, a lui Paminode Dănilă este antolo­gică. Pentru fata pe care Paminode o ia de nevastă, măritişul reprezintă un fel de existenţă subterană, nevăzută, o existenţă ce pare în orice clipă gata să se destrame ca o pînză de fum. ..Min­tea“ scriitorului „umblă“ aici, după cum spune un personaj, „cu basme“. Rezul­tatele sînt excelente. în urmă cu ani, deplîngeam într-un articol lipsa ambi­ţiei de perfecţiune la scriitorul de azi. Se scriu multe lucruri bune — spu­neam atunci în esenţă — dar puţine pot fi considerate perfecte la nivelul de înzestrare al scriitorului respectiv. Dro­pia e o nuvelă aproape perfectă. I s-ar putea poate reproşa autorului doar in­sistenţa cu care urmăreşte să dea une­ori o explicaţie mai pozitivistă a fap­telor la prima vedere inexplicabile (transformarea Victoriei într-o femeie urîtă şi bătrînă). El ţine uneori, parcă cu tot dinadinsul, să ne smulgă de sub vraja eresurilor sale, procedînd ca şi cum s-ar teme să nu devenim „supers­tiţioşi“, citindu-i nuvela. Soarta tragică a regimentului 14 (ac­ţiunea se petrece în ultimii ani ai răz­boiului) atrage spre satul F., Satul de lut (de unde, potrivit unor zvonuri care circulă insistent, se puteau obţine informaţii în legătură cu cei dispăruţi), femei, ţărani de la munte. Febra stra­niului exod îl cuprinde şi pe eroul po­vestirii. Drumul acestuia peste cîmp (de la gară pînă la localitatea respec­tivă) este evocat cu o rară putere de reprezentare (tot ceea ce autorul descrie se vede aievea). In schimb, că­lătoria în sine, în special a eroului, ni se pare insuficient motivată. Deplasa­rea sa pînă în satul F. (unde, o dată a­­juns, nu întreprinde nici un fel de in­vestigaţii) şi de acolo înapoi la gară, pare în cele din urmă cam fără rost. E posibil ca atîţia oameni să străbată în plin război distanţe considerabile doar pentru a afla împrejurările în care ru­dele şi prietenii lor au pierit, undeva departe, pe front (căci moartea acestora e dată ca sigură) ? Gestul ni se pare că ţine de un lux material şi moral de neimaginat în asemenea vremuri de restrişte, în nuvela Vară şi viscol, în care drumul locotenentului Alexandru Oboga şi al caporalului în subordine, plecaţi în patrulare (personajele lui Ştefan Bănulescu sunt personaje „în mers“, cu o mare capacitate de deam­­bulare), şi mai ales acel priveghi ţă­rănesc nocturn sînt descrise cu o mînă foarte sigură, eroul, un dezertor (acţiu­nea se petrece tot în timpul războiului), se întoarce într-o noapte înăbuşitoare de vară, gol, cu hainele sub braţ, în sat (goale vor umbla pe cîmp, din pricina căldurii, şi fetele lui Popescu din po­vestirea Vieţi provizorii­­ e, crede au­torul, mai poetic aşa !), şi spre dimi­neaţă, lăsînd de-o parte precauţia cea mai elementară, începe să repare gar­dul „şipcă cu şipcă". Este, fireşte, cap­turat. Scriind despre prozatorii noştri cei mai talentaţi am avut nu o dată pri­lejul să-i prindem în culpă de nevero­­similitate. Una din explicaţiile ce se pot da acestui surprinzător defect al lor (defect care, fără să le pună în dis­cuţie talentul, indică un grad încă in­suficient de profesionalizare) rezidă în UVELA extinsă la dimensiunile unui mic roman. Masa cu oglinzi, e con­struită în felul bizarului obiect fixat în centrul oraşului de cîmpie , din „bu­căţi“, din faţete îngemănate (amintind pînă la un punct de Anul gol al lui Boris Pilniak). Sînt multe pagini foarte bune în această povestire : în primul rînd, cele care evocă galopul năvalnic al lui Silvestru prin oraşul pustiu, în­cremenit, pe bărbatul care se întoarce pentru un ceas cu tunul acasă, mişca­rea neîncetată a maselor de oameni (ar­mată, ţărani) pe întinderea netedă, arsă de soare a Bărăganului. Faţă de prima ediţie, cea de acum adau­gă nuvelei, în final, un capitol în plus, întregind-o. Plînsul lui Caius re­aduce în scenă, în chip perfect sime­tric, cele trei personaje care, îndreptîn­­du-se spre oraş, deschiseseră naraţiu­nea. Acum ei fac drumul invers şi mer­sul pe cîmp îi dă încă o dată autoru­lui prilejul de a amesteca în chip fe­ricit realul cu halucinantul şi fantasti­cul în cîteva pagini de virtuozitate ar­tistică. Constantin Pierdutul întîiul, că­ruia îi creşte iarba pe umeri şi pe şol­duri, pe jumătate simplu vagabond, pe jumătate gingantică apariţie mitică, personaj real şi totodată halucinant, un fel de miraj al Bărăganului, repre­zintă o creaţie remarcabilă a prozato­rului. De neuitat este de asemenea evo­carea scaldei pe uscat în transă colec­tivă a celor trei călători loviţi de para de foc a stepei. Povestirea Vieţi provi­zorii poate fi considerată ca o anexă a nuvelei Masa cu oglinzi. Ea completea­ză fişa unui personaj, oarecum secun­dar, din naraţiunea de care ne-am ocu­pat pînă acum, pe nume Ion Popescu, tatăl celor şase fete şi proprietarul me­sei cu oglinzi. Dacă acţiunea celor mai multe din­tre nuvelele grupate în acest volum se petrece în timpul ultimului război, des­pre Gaudeamus se poate spune că este, în a doua ei parte, o nuvelă de război. Din păcate, tocmai această secţiune este mai slabă : autorul nu domină reacţiile personajelor sale, iar unul dintre ele, Eugen, conceput ca o natură vulnera­bilă şi feminină, cu înclinaţii spre mi­tomanie, nu i-a reuşit deloc. Recunoaş­tem în schimb în partea întîi (instala­rea lui Arhip într-un cămin studenţesc improvizat, după întoarcerea armelor) acea intensă sugestie a realului carac­teristică prozei lui Ştefan Bănulescu. Cu totul remarcabilă ca atmosferă este scurta bucată cu care se încheie volu­mul de acum, adăugit, şi anume, Casa cu ecouri tîrzii. Ceremonialul închistat al unui pretins aristocratism anacronic impune cu o forţă rară sentimentul u­­nei lumi ermetic închise, al unei exis­tenţe în existenţă (ne aflăm din nou în anii războiului). Completînd Masa cu oglinzi. Vieţile provizorii sînt, la rîndul lor, completate de Casa cu ecouri tîrzii. Cele două nuvele adăugate ve­chiului sumar par fragmente desprin­se din corpul celei dintîi, gravitînd deocamdată în jurul acesteia. Tot­odată, ele ne dau însă impresia că a­­parţin unui alt conglomerat epic, un posibil viitor roman. Valeriu CRISTEA aceea că în cursul procesului lor de­ creaţie, tranşat în mod nefiresc, semni­ficaţia o ia înaintea invenţiei faptelor, apare în chip abstract, în stare pură : „subiectul“ se ajustează apoi rigorilor ei. Dorinţa de a sublinia dorul de casă, imboldul de a munci al personajului său sătul de război îl face pe autor să-l scoată pe dezertor dis-de-dimineață la gard într-un chip mai mult decît ris­cant. N Sergiu Sălăgean Ion Vinea Editura Eminescu 142 pagini, lei 3,75 | C­ARTEA lui Sergiu Sălăgean nu este o monografie, ci un eseu preocupat I aproape exclusiv de proza și de poezia lui Ion Vinea. Este vizibil că pe autor I nu-l interesează nici biografia scriitoru­lui, nici publicistica, nici istoria agitată a variantelor de poezie sau de roman, cu alte cuvinte nimic din ceea ce nu ţine de opera propriu-zisă. Dar cine vine cu astfel de punct de vedere tre­buie să fie, tocmai de aceea, mai cir­cumspect. Cu mai multă precauţie, Sergiu Sălă­gean ar fi putut să indice numele ade­vărat al lui Vinea (Ioan Eugen Iovana­­che, nu Iovanaki) şi să evite afirmaţia din primul paragraf al cărţii, că „multe date concrete asupra biografiei omu­lui [...] nu au rămas, sau cel puţin nu sunt deocamdată cunoscute“, într-un Fişier întocmit de Constandina Brezu în 1966, în „Luceafărul“, există datele esenţiale ale biografiei lui Vinea şi, por- 8 nind de aici, oricine va putea să recon- I stituie, cu puţină curiozitate, un capi­ii tor de istorie literară ignorat. Nici cercetarea estetică nu intră în I primul rînd in vederile criticului. Ceea I ce îl preocupă mai întîi pe Sergiu Sălă­­■ gean este o critică tematică, o critică a a motivelor centrale. Pe acest teren exegeza este solidă,­­ pentru că Sergiu Sălăgean este pe a­­l locuri un foarte profund analist. în proză, motivele depistate sînt extazul, obsesia, confuzia dintre vis şi realitate şi, pentru a ajunge la ele, cri­ticul pune la contribuţie un instrumen­tar adecvat, din care nu lipseşte me­toda psihanalizei. Cele mai bune pagini sunt consacrate schiţei Luntre şi punte, în care este analizată ,,obsss­­­s­tică a crimei“, „crima ca boală psihică“,­­ ceea ce dă dreptul la stabilirea unei le­gături cu Dostoievski. Puţină pedanterie ameninţă insă echilibrul analizei („Tre­zirea normală este o încetare a inhi­biţiei unor straturi superioare ale cor­texului ca urmare a reluării lasor­i­­ferente senzoriale“) şi, de altfel, s-ar putea vorbi chiar de o abordare prea tehnicistă a literaturii lui Ion Vinea. Dorinţa de a împinge exegeza în diso­cieri tot mai incontrolabile se întoarce din cînd în cînd împotriva criticului şi dacă el nu va şti să pună o surdină, o cenzură mai fermă la toate aceste dis­ponibilităţi reale, cu timpul ele ar pu­tea să se transforme în defecte. Aproape tot capitolul de analiză a po­eziei stă pe această muchie de cult, şi, cum în multe cazuri valoarea poeme­lor lui Vinea nu atinge culmi ameţi­toare, exerciţiul critic poate să lase im­presia unui edificiu fabulos ridicat pe un punct de sprijin minuscul. Mai cu­rios este faptul că Sergiu Sălăgean pare a fi el însuşi conştient de această si­tuaţie : „Exil nu cuprinde poeme care, luate separat, să reprezinte mari reuşite, dar el impune prin unitate“. Să reţinem deocamdată aptitudinea certă de a formaliza idei şi sentimente m '. greu exprimabile, calitate de a descifra printr-o frază critică ceea ce este incifrat şi obscur intr-un text. în Paradisul suspinelor, observă Sergiu Sălăgean, sunt merite care nu pot fi ignorate : ....ele ţin de capacitatea de a aduna magia efemeră a stării sufle­teşti, a acelor imponderabile fluctuaţii, străluciri şi întunecări de alabastru, brăzdat o clipă de filoane mai întune­coase, a acelui joc muzical de topiri şi înfloriri ale începutului de sentiment“. Să mai adăugăm şi această schiţă de portret a unui Vinea uşor efeminat şi lunar, cu care s-ar fi putut încheia o cercetare biografică mai amănunţită . „Dacă ar fi să riscăm identificarea unei autoportretizări în Luca Silion din Lu­­natecii, ni l-am imagina pe Vinea ca pe un bărbat subţire, cu o talie de paj şi o felinitate elegantă în mişcări, avînd o culoare incertă, cenuşiu-verzuie a ochi­lor, o absenţă uşor amuzată şi aurie în expresie şi o mobilitate aproape femi­nină, am spune, a tonusului afectiv şi a fizionomiei“. Florin MANOE­SCU România literară .

Next