România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

Virgilu Monda Via şi rodul Editura Eminescu, 398 pagini, lei 19 A­NUMITE detalii morbide ca şi pa­siunea pentru cazuri cu o puternică amprentă patologică, îi pot stabili lui Virgiliu Monda o descendenţă natura­listă. Problematica romanului Via şi rodul, dezbaterea pe care el ne-o propu­ne descind însă din Thomas Mann. Şi la Virgiliu Monda e vorba despre ciu­datul dialog care are loc între „boală“ şi „sănătate“, de fascinaţia stranie, bi­neînţeles reciprocă, amestec de dragos­te şi ură, care se stabileşte între fiinţe­le normale şi cele „morbide“, între ca­racterele „luminoase“ şi cele tenebroa­se : „Cîteva clipe privirile lor se înfrun­tară, cu acel amestec ciudat de surpri­ză, de echivoc, de ostilitate şi de jenă care îndeobşte părea că-i leagă şi-i des­parte totodată“, iată o frază din carte care subliniază foarte exact existenţa unei astfel de „fascinaţii“. Acest motiv mannian se bucură, în romanul pe care îl discutăm, de o interpretare interesan­tă, oferindu-ni-se în acest fel încă o dată prilejul să constatăm că nici o temă nu este epuizată, că orice dez­batere poate fi rescrisă, de vreme ce nici un artist nu oferă concluzii defini­tive şi perfect clasabile. Cele patru per­sonaje de prim-plan ale cărţii — Vlad Angheliu, Felician Savin, Mariana Ra­­docea şi Victorina Radocea — sunt puse „în pagină“ de către au­tor într-o simetrică opoziţie şi dialogul care se stabileşte între ele ne oferă concluzii exacte: o prăpastie fără posibilităţi de comunicare va separa, de­finitiv şi ireversibil, „tenebrosul“, „mor­bidul“ de lumea existenţei plenare, a seninătăţii şi a echilibrului. Fascinaţia se va sfîrşi, ruptura definitivă va avea loc: focul de armă al lui Angheliu, din finalul cărţii, îl va elibera pe cel „să­nătos“, Felician Savin, restituindu-i lumii echilibrului, căreia el îi şi apar­ţine de fapt. Concluziile sunt, după cum vedem, tranşante, dar soluţionările definitive pe care ni le propune Virgi­liu Manda dau dezbaterii o anumită rigiditate. Cartea nu ne oferă însă o lectură numai pe linia problematicii ei, după cum am căutat să arătăm, inte­resantă, şi a o citi doar aşa înseam­nă să optăm pentru o lectură incomple­tă. Prozator remarcabil, prezent în ulti­mii ani cu patru cărţi de proză în li­brării, Virgiliu Manda n-a reţinut, din păcate, suficient atenţia criticii. Expli­caţia ar putea fi găsită poate în locul oarecum „singular“ al scrierilor sale în contextul literaturii acestor ani : moti­vele prozei sale aparţin în mare măsu­ră literaturii dintre cele două războaie, în aşa fel încît scrisul său poate părea unora, astăzi, uşor vetust. O privire însă prea la zi ar fi superficială şi ne­dreaptă, determinîndu-ne să trecem cu vederea peste calităţile indiscutabile ale prozei lui Virgiliu Manda. Scris cu o mînă sigură, fără nici un moment de ezitare, romanul Via şi ro­dul ne oferă o construcţie­ solidă, de un echilibru perfect, fraza sa este inspira­tă şi densă, întotdeauna precisă. Auto­rul acestei cărţi este un scriitor „solid“, ajuns la maturitatea scrisului său, nici un moment în timpul lecturii noi nu simţim „ezitarea“ şi acest „profesiona­lism“, printre atîtea cărţi diletante, nu poate decît să cîştige adeziunea noastră totală. Impresionează de asemenea pre­cizia descripţiei. Fie că ne prezintă un şantier în ploaie sau o infirmerie rău mirositoare, camera unei bolnave sau un interior burghez oarecare, peste tot e­­xactitatea detaliilor „însufleţeşte“ fie­care pagină a cărţii. Atmosfera este densă, încărcată de tensiune : se pare că pasiunea lui Vlad Angheliu, personajul central al cărţii, pentru „singular şi a­­nomalie“, se răsfrînge asupra întregii cărţi ! Acest Vlad Angheliu rămîne, de altfel, cel mai realizat personaj din ro­man, bizareria sa, „curiozitatea sa vi­cioasă“, cum spune autorul, neliniştea sa sterilă, fac din el o fiinţă malefică şi complexă, amintindu-ni-l din nou pe Thomas Mann, trimiţîndu-ne cu gîndul la un ciudat personaj dintr-o foarte frumoasă povestire a sa, Tristan, mi­nat ca şi eroul lui Mann de aceeaşi „curiozitate vicioasă“, dornic să cunoas­că zonele cele mai întunecate ale sufle­tului omenesc, el singur fiind un bol­nav, un nefericit Sorin TITEL III CAPITOL cu particulară fizio­­­nomie din istoria poeziei noastre mai noi s-a scris, desigur, de către poeţii grupaţi, începînd cu al şaselea deceniu, în jurul revistei Steaua. „Ob­sedantul deceniu“ dădea naştere uneia dintre­ puţinele sale grupări literare, încercînd coagularea unei formule rela­tiv unitare, cultivate programatic şi căutîndu-şi astfel un regim de excepţie. Critica literară imediată a putut privi cu oarecari rezerve acel program — perspectiva istoricului literar găseşte as­tăzi firească năzuinţa de a reface mai rapid­ legăturile cu marea poezie inter­belică şi, în acelaşi timp, de a menţine lirica în limitele domeniului propriu, dincolo de poncifele retoricului şi anec­doticii. Poezia numită, cu un termen mai vechi, „de notaţie“, profesată de A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Fe­lea sau Aurel Gurghianu (urmaţi de Petre Stoica, Modest Morariu şi de alţi colaboratori cu afinităţi spirituale) opu­nea narativismului reportericesc al unei bune părţi din poezia vremii, primej­duită de depersonalizare, un sentiment mai acut al individualităţii participan­te. S-a născut astfel o poezie în esenţă descriptivă, pastelistică, ori de evocări şi rememorări sentimentale, în care nu lipsea conştiinţa istoriei şi trecute şi prezente, filtrată însă într-o gesticula­ţie de ritual, proprie poeziei ardelene anterioare, cu motive caracteristice ia­răşi, continuate într-un ansamblu figu­rativ pe care l-am putea numi drept convenţie a reveriei, gest de apărare, parcă, a perspectivei meditativ-con­­templative. Ipostaza cea mai frecventă a eului liric propusă de aceşti poeţi pare a fi aceea a poetului-pelerin printr-un peisaj natural şi uman pri­vit cu uşoară melancolie : contemplaţie elegiacă de citadini ce mai păstrează ceva din sentimentul dezrădăcinării din solul primar al satului, de unde frec­venţa evocărilor „părinţilor“, „strămo­şilor“, a unei lumi familiare păstrată permanent în memoria prezentului. A­­cest „pelerinaj“ este în primul rînd o peregrinare prin timp, afirmînd, ală­turi de sentimentul comuniunii, al a­­partenenţei la o colectivitate, şi unul al trecerii vîrstelor individuale. O asemenea aproximativă arie lirică completează şi cel mai recent volum semnat de Aurel Rău — Turn cu ceas. Vocaţia de „pastelist“ a scriitorului se verifică încă o dată în aceste pagini, dezvoltînd, în linii mari, direcţia din poemele imediat anterioare, din Pe înaltele reliefuri. Autorul Turnului cu ceas rămîne un contemplativ sentimen­tal, al cărui univers se construieşte de cele mai multe ori prin rememorare — încît poate că atributul de „pastelist“ aici nu este cel exact. Notaţia sa este fragmentară, unificată doar de ritmul calm-elegiac: amintirea încheagă în mo­zaicul său frînturi de senzaţii şi stări, un cadru general, aproape mereu ace­laşi, de oraş cu reminiscenţe medievale ori de spaţii mai vaste, ale satului, punctate mereu de nostalgia de pere­grin solitar, căci şi pentru Aurel Rău trecerea prin acest spaţiu se defineşte ca un act de minimă libertate. Lirismul său e al recunoaşterii şi regăsirii ace­loraşi itinerarii, deopotrivă al identi­ficării unor lucruri rămase în memorie și al continuei descoperiri a solitudinii meditative. Ghicim însă, ca un perma­nent fundal, un cert orizont istoric tra­dus liric în sentimentul unei comuniuni profunde cu o umanitate familiară. Mai mult decît un lirism al prezen­tei obiectelor, poezia lui Aurel Rău vehiculează în Turn cu ceas un lirism al construcţiei poemului, care atrage în cadrul său o figuraţie văzută prin artă ; nu atît o mişcare a materiei, cît una a cuvintelor spre poem , poetic e actul numirii lor, al convenţionalizării. Pînă la un punct, Aurel Rău decorativizează un sentiment caracteristic poeziei arde­lene — întoarcerea în timp, spre sîn­­gele ancestral — al „norodului spălat de ape subt pietre“. Poetul se vede scriind, cu un anume orgoliu al acestei ipostaze, cu o acceptare a convenţiei meditative. „Stările aeriene, pure“, pe care poetul mărturiseşte a fi în stare să dea totul (Stilou), se confundă ast­fel cu „starea de graţie“ a scrierii unui poem. Aceasta e şi noutatea ultimei cărţi a lui Aurel Rău. „Convenţia reveriei“, despre care am vorbit ca despre un element comun poeţilor de la Steaua, se particularizează acum mai evident într-o ipostază a actului creator. Masa de brad a visării e cea „din istoria li­terară“, locul întîlnirii de dragoste e „locul ştiut / din Catul / din Ovidiu / din Petrarca“ — aproape fiecare piesă aduce semnul unei distanţări de purul sentimentalism al unor creaţii anterioa­re. Două poeme par a însuma în Turn cu ceas itinerarul liric al lui Aurel Rău pînă la această etapă, dînd o idee mai clară despre natura lirismului său. Unul — Spaţiu — e un fel de conclu­zie a ceea ce poetul a realizat pînă a­­cum în sensul acelei calme reverii de drumeţ contemplînd un decor de o oarecare preţiozitate a grafiei, cu nos­talgii de seninătăţi clasic-pillatiene, fără sfîşieri şi tumult: „Cunosc un loc ce într-una mi se răpeşte / într-una se depărtează. II Ca să urci la lumina lui ca o apă / şi printre pomi înfloriţi să-ţi strigi laiii / cu glas de gînd, / / stră­baţi întîi prin oraş, fostul burg, / strigoi cu turn care vede în locul bufniţei / şi care multe a uitat / apoi apuci pe un drum în direcţia munţilor“... — simbolică deschidere spre un spaţiu al permanenţelor în care, aşa cum ni se spune în altă parte, ritmica unei exis­tenţe grave, aproape ritualice, poate constitui un ultim remediu pentru orice ameninţare a solitudinii . „Tatăl meu încă ară pămîntul / creşte oi, / suie pînă tîrziu în seară / pe cer, între crengi, să culeagă merele / brumării. Taie-n pădure lemne / şi vede urşi şi căprioare şi cerbi traversînd poiana / fără grabă“ (Remediu). Celălalt poem la care ne referim marchează o mişcare a poeziei, către un fel de autocontemplare propunînd un simbol al realului ce-şi acceptă dis­trugerea ca prezenţă palpabilă, con­cretă, spre a se împlini tocmai ca sim­bol , am numit poezia Profil de iulie — una din cele mai izbutite piese ale vo­lumului : „Trece spre cărţi şi priveşte, / cu gravitate, trandafirul. / Profilul său aspru, integru, / se luminează puţin de cer. // Petalele bat spre alb în afară / spre roşu în interior. / Structura e nu­mai cercuri spre punctul / central, orb, al vieţii. / / Văzut din fereastră pare străin / de soare, de foşnetul din solsti­­ţiu, / Tăcut, cum şi-ar duce în mînă urna / asîinte printre clădiri. // Şi nu contemplă, gîndeşte / miracolul, forma care-l devoră. / Adine, ca spre altă a lui venire / pătrunde în trup, în su­flet, / puterea ascunsă, discretă, / par­fumul prin care lunecă. // Mireasma subţire a trandafirului / pierdută, ne­­pămîntească“. O asemenea schimbare a atitudinii subminează acea „poză“ aparent em­fatică şi înnobilează convenţionalismul gesticulaţiei: „Departe, cu fruntea-n mîini / într-o casă / lingă un rîu / în veac“; „Plouă. / Poetul scrie / în chioş­cul verde“ etc., etc. Drumul se des­chide tot mai evident către „literatură“, ca revers critic al confesiunii senti­mentale : „imaginea izvorăşte din mor­­feme şi din consoane / de parcă eu nu exist, ci vederea pe veci pierdută / domneşte singură-n / golul pe-a cărui margine / mă clatin, mereu mai stins“. Pierdere numai aparentă, căci abia poe­mul realizează adevărata identitate a poetului — „unul din milioanele de oa­meni ai pămîntului“ — construindu-i un profil inalterabil, transformîndu-l cu adevărat într-o prezenţă, precum a formelor naturale: „Voi fi mereu în­tr-o piatră, pe jumătate numai cioplit, / cu mîna-n iarba foarte rară, uşor miş­cată, / de ţărm sărac şi al nimănui“. Ion POP Convenţia reveriei Angela Croitoru­ Icoana stelei Editura Cartea Românească, 108 pagini, lei 6,35 P­OEZIA Angelei Croitoru este micul romantism autohton ridicat prin perseverenţă solemnă şi extaz la o ţi­nută franciscană. Poeta cîntă „sfintele, ireductibilele lucruri simple“, lumea celor care nu cuvîntă, durerea firelor de iarbă închise în teci de gheaţă, la prima zăpadă, zbuciumul pădurii „ca o bunică prea bătrînă“, chinuită de vînt, casele vechi, încărcate de amintiri, gla­sul clopotelor şi al păsărilor, tot ceea ce sălăşluieşte într-o umbră de umilinţă, fragili, sugestivă, duioasă. Cîte un ta­blou pare coborît sau înrudit măcar cu sensibilitatea lamentativă din paginile unui Gârleanu ori Bassarabescu. De pildă, evocarea animalelor tăcute în su­ferinţa lor : „încremeniţi într-o umi­linţă sfîşietoare, / caii picotesc în ha­muri, sub cerul opac. / Nu-s destule să­rutări pe lume / să le răscumpere muta suferinţă“. Angela Croitoru e oficianta corespon­denţelor, învăluită în acelaşi aer de bucurie, de la minusculul bob de rouă la soarele matinal împurpurînd lumea. Solemnitatea naivă a proceselor o apro­pie, mai degrabă, de poezia lui Adri­an Maniu şi de desenele pictorului De­­mian. Aurul şi azurul bizantin se re­varsă deasupra bătrînei biserici de ţară : „Se odihneşte pe pajiştea de iar­bă biserica veche. / Profilul ei simplu şi nobil, de navă, / se desenează cu o dulceaţă de necrezut. / Crescută parcă din pămînt, / stă parcă de el în orice clipă uşor să se desprindă. / Patria vre­mii ce-a trecut / îi pune un aer de ne­­aievea pe bătrîneasca-i naivitate. / N-o vezi, ci parcă o străvezi / printr-o per­­deluire de lacrimă şi dor. / în adînci­­me-i rămuroase candelabre ard / la ceas de rugăciune / şi-i plină de cîntări. / Un glas răzleţ de pasăre anină, din cînd în cînd, / trecător sclipăt de stea în aeru-nconjurător. / Cerul însuşi nu e în juru-i decît un nimb de-azur.“ înţelegem că ruperea de orişice ase­mănare sămănătoristă se produce nu numai prin tonul înalt, emis prin fla­ute de orgă, ci şi prin sacralizarea pei­sajului. Tradiţionala turmă devine o privelişte spiritualizată, unde mioarele par că bat mătănii în apropierea lor de iarbă : „Privelişte de început de lume, / privelişte de pace şi inocenţă, / voi, mi­oare, ce paşteţi cu smerenie păşunea, / de parcă v-aţi îndeplini o datorie, / de parcă­ aţi săruta pămîntul într-o măta­nie, / de parcă v-aţi sprijini cu botul delicat în pămînt.“ Nota poetei e cău­tarea cîntecului imaterial, a efluviilor, şi căderea într-o poză inspirată. Dar din imaterialitate, din continuu glas litur­gic, din jubilaţie, Angela Croitoru şi-a constituit o manieră. De aceea, exem­plele luate din Icoana stelei sunt apli­cabile întregii poezii. Dan CRISTEA 10 România literară

Next