România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

GERHARD NEBEL SPRUNG VON DES TIGERS RÜCKEN Kletl, Stuttgart, 1970 • TITLUL cărţii face aluzie la un pro­verb chinez, în care e vorba de imposi­bilitatea de a sări de pe spinarea unui tigru o dată ce l-ai încălecat şi ai plecat cu el la plimbare. In cazul de faţă, „ti­grul“ este civilizaţia tehnologică, aşa cum se manifestă ea mai ales in apusul Eu­ropei, pur raţională, pur profesională, pur individualistă. Spirit conservator, cu multe nostalgii după un trecut idealizat, spirit paradoxal, dornic să se opună cu orice preţ părerilor larg acceptate, Ger­hard Nebel este totuşi profund străin is­toriei ca atare. Saltul său de pe spinarea tigrului este — pînă şi în intenţie ! — un act strict individual („consider situaţia de ansamblu ca absolut fără de speranţă“). Cartea este astfel minată în însăşi esenţa ei, iar atitudinile autorului sînt cîteodată fundate pe resentimente, am zice, copi­lăreşti. Aceasta nu înseamnă totuşi că nu există pagini cu analize pătrunzătoare sau descrieri duioase. Comentariile des­pre „frumuseţea ruinelor“, despre stilul pădurii de fagi în contrast cu cel al pă­durii de pini, laudele la adresa sportu­lui sau vinului dovedesc o gîndire per­sonală şi energică ce nu se teme de ex­centricitate. Există insă l acreală şi o bombăneală nemulţumită care le desparte fundamental de seninătatea modestă a micilor eseişti romantici. ▼.a. GILLES DELEUZE PROUST ET LES SIGNES P.U.F., Paris, 1970 • PENTRU Deleuze, romanul lui Proust este un aparat producător a mai multor serii de semne a căror interrelaţie formează, în ansamblu, o unitate plurală. Rostul aparatului e de a pune în lumină esenţe, demers care, mai curînd decit exersarea memoriei involuntare, face, deci, obiectul romanului. Cele patru cercuri de semne identificate sunt dispuse într-o anumită arhitectură spre înălţimea căreia autorul şi cititorul urcă practicînd o dialectică ascendentă. Sunt, succesiv, cercurile mondenităţii, iubirii, al calită­ţilor sensibile şi al artei. De o maximă generalitate la bază, fără deosebiri între ele, semnele sunt tot mai particulare pe măsură ce se înaintează spre puternic individualizatele opere de artă. Pierderea timpului este, de fapt, des­făşurarea unui travaliu obscur, destinat să conducă spre puncte de vedere din ce in ce mai profunde. De aceea, a accepta plăcerea imediată pe care o provoacă descoperirea semnelor înseamnă a re­nunţa la adevărul lor ascuns, căci ele reclamă o străbatere răbdătoare dincolo de aparenţe. Semnele mondenităţii sunt de o perfec­ţiune rituală în înlănţuirea lor, şi aceasta tocmai pentru că sunt vide : în viaţa mondenă nu se gîndeşte şi nu se acţio­nează, ci se schimbă semne. Efectul lor asupra oficianţilor gestului monden este exaltarea nervoasă. Cu o treaptă mai sus, fiinţa iubită e un semn de descifrat, iar gelozia este starea celei mai acute cercetări, însă semnele iubirii sunt min­cinoase ; fiinţa iubită nu-şi trădează ade­vărurile decât după ce a dispărut. E ex­plicabil atunci de ce iubirea produce cu prisosinţă durere şi nelinişte. Şi mai sus, semnele pe care le emit calităţile sensi­bile ale lucrurilor, traduse în impresii, produc o bucurie stranie, pentru că sen­sul lor e dincolo de ele, incit stîrnesc, peste satisfacţia contactului imediat, su­ferinţa neputinţei de a le elucida. Cum se vede, primele cercuri nu sînt revelatorii sau sunt insuficient revelatorii, menirea lor fiind aceea de a orienta spre ultimul cerc, acela al semnelor artei. Nu­mai la acest nivel există o unitate a semnului cu sensul său, deplinătate care-şi găseşte corespondentul în bucuria pură pe care o produce. Arta înţeleasă e timpul regăsit. Ea nu e doar unul din mijloacele de explorare a memoriei invo­luntare, ci, invers, aceasta e o etapă pe calea înţelegerii artei. La rîndul său, arta, o dată cunoscută, permite reconsiderarea celorlalte cercuri şi înţelegerea adevăru­rilor lor intermediare. Dacă sistemul ierarhizat al celor patru cercuri e perfect ordonat, nu înseamnă că ideea de ordine trebuie proiectată și asupra universului proustian. Ordonat e numai instrumentul de cercetare, nu și materia asupra căreia se aplică. Dimpo­trivă, aceasta este fragmentară, prezintă lacune, rupturi, fiind, deci, de o etero­genă diversitate. Prin urmare, nici cartea în totalitatea ei nu alcătuiește o unitate prestabilită sau organic crescută. Atunci cînd Proust își compară cartea cu o ca­tedrală, ceea ce i-a stimulat pe critici să caute principii unificatoare în ea, el s-a gîndit la catedrală — recitirea paginii respective din Le temps retrouvé­e do­veditoare — ca la o construcție netermi­­nată și nu ca la o impecabilă totalitate. la , AVEM, în sfîrşit, un Homer integral în limba română. Mai exact, s-au tradus pentru întîia oară poemele home­rice „minore“. Dacă „Batrahomioma­­hia“, pe care o amintea I. Budai-De­­leanu în exordiul Ţiganiadei, a mai fost tradusă şi publicată (de I. Caragi­­ani, împreună cu Odiseea, în 1876), în schimb Imnurile homerice, Margites, Cercopii şi Ciclul epic, ca şi Biografiile apocrife ale lui Homer. Epigramele in­spirate de poemele homerice n-au avut încă, pînă acum, o versiune românea­scă. Traducînd toate aceste texte (nu în proză, cum a tălmăcit Caragiani Lupta Broaştelor cu Şoarecii, ci în ver­suri suple şi totodată viguroase) şi în­­soţindu-le cu note, comentarii şi un studiu introductiv de o serioasă erudi­ţie, Ion Acsan a făcut o operă de mare vrednicie. Putem spune că acest vo­lum, publicat în Biblioteca pentru toţi, este un eveniment al acestui an literar. Ni s-a transmis legenda după care ignorarea operei homerice era socotită în Elada veche o situaţie scandaloasă, o dovadă de obscurantism. Despre un retor care s-ar fi lăudat că nu l-a ci­tit pe Homer ni se spune că a fost păl­muit de Alcibiade. Ştim că antichitatea i-a atribuit lui Homer mai mult decit cele două mari epopei şi, îndeosebi, Imnurile — o serie de 33 compoziţii în hexametri, dedicate fiecare cite unui zeu sau unei zeiţe, poeme lipsite, de altfel, de valoare cultică, de dife­rite dimensiuni şi stiluri, compuse de-a lungul secolelor care se întind de la Homer la războaiele cu Perşii. Plurali­tatea autorilor este certă. Homer s-a ascuns atît de bine îndărătul operelor sale, incit el nu mai poate fi găsit. Nu-l lăuda Aristotel în Poetics pentru acest far al discreţiei absolute? „Demn de laudă în atâtea alte privinţe, Homer mai trebuie lăudat şi pentru că — mai bine decit orice alt poet — ştie care trebuie să-i fie rolul la economia ope­rei. Poetul e dator a vorbi cit mai pu­ţin în numele propriu...“ NICI Imnurile homerice nu sunt li­rice, în sensul modern al exprimă­rii sentimentelor prea personale. In schimb, ce son plenar, ce ecou interior în compoziţiile acestea ! Nu sunt mitu­rile, care alcătuiesc ţesătura acestor imnuri, poezie în stare, oarecum, origi­nară ? Imnul, despre care Emile Bur­­nouf, în secolul trecut, spunea că e „leagănul popoarelor indo-europene“, este cu adevărat leagănul poeziei universale“ (cit. de Ion Acsan), în orice caz, al poeziei europene. Căci nu se poate să nu recunoşti în imnurile acestea străvechi, de pildă în Imnul către Apollo, marea respiraţie pro­zodică a versetelor claudeliene ori pîn­­za imensă a poemelor lui Saint-John Perse. Să ascultăm în noi ecoul unor asemenea versuri ale necunoscutului poet din secolul al VII-lea î.e.n. : „Sa­lut, Latona fericită ce-ai zămislit copii vestiţi / — Stăpînu-Apollo şi Arte­mis, săgetătoarea pătimaşă — / Colo-n Ortygia, pe dînsa, şi-n Delosul stân­cos, pe el, / Cînd te-ai proptit de-nal­­tul munte, de-ntinsul povîrniş din Kyn­­thos / Chiar lingă palmier, pe malul scăldat de unda lui Inopos. / Cum să te preamăresc pe tine, slăvit de toţi în zeci de imnuri ? / E obiceiul pretutin­deni să ţi se-nchine cînturi, Febus, / Pe insule şi pe pămîntul ce satură jun­cane multe. / Te-mbie scrutătoare piscuri şi creste dornice să-ntreacă / Spătoşii munţi, şuvoaie repezi mereu în goană spre ocean / Şi ţărmul co­tropit de valuri ca şi limanurile mării !“ E ciudat cum poezia elină — cu toată larga răspîndire în lumea elenică a Imnurilor homerice — nu pare să fi fost prea mult înrîurită de ele. Abia tîrziu, în elenism, un Callimachos şi Cleanthes, filozoful stoic din secolul al III-lea î.e.n., în admirabilul său Imn către Zeus, vor relua suflul amplu al vechilor imnuri. Imnul nu-şi găseşte prea des fervenţii. Prea este largă res­piraţia pe care o pretinde. Ceea ce te copleşeşte în această poezie homerică este conjuncţia grandiosului, a subli­mului cu umil-terestrul, întîlnirea făp­turilor olimpice cu aşternutul cald şi moale, de frunze, al jivinei, ori cu răsu­flarea nu mai puţin caldă a omului sfîrşit de trudă. Astfel, „rodnica De­­metra ce poartă seceră de aur“ poate fi văzută hîrjonindu-se cu pieptoasele copile ale lui Okeanos, cu care împre­ună „culegea din iarba moale şi tran­dafirul, şi şofranul, / Şi violeta minu­nată, şi stînjenelul, şi zambila“. ALTUL e tonul Batrahomiomahiei, poem burlesc în hexametri. Altul, deşi, poate, în esenţă, poemul purcede dintr-o similară conjuncţie a celor de sus cu cele de jos, a grandiosului cu in­fimul, dar cu sens schimbat. Minuscu­lul înghite enormul. Tonul epic al poemului este plin de solemni­tate (hexametrul este versul care cele­brează), dar obiectul asupra căruia se aplică este ridicol. „Ci împreună vom petrece, privind din ceruri încleşta­rea !“ — îşi spun zeii, dar „încleştarea“ e a broaştelor cu şoarecii, a lui Papă­­sfeclă cu Intră-n­ oale, a lui Roade-pîi­­ne cu Gură-mare. Recunoşti cu încîn­­tare sursa lui Budai-Deleanu, unul din arhetipurile Muzei sale. Deşi au destul de laxă legătură cu „minorele homerice“, imnurile preho­­merice orientale ca şi cele medievale (pe lingă imnurile elenistice vădit in­fluenţate de „Homer“), ideea traducă­torului şi editorului acestui volum a fost excelentă. Avem astfel cîteva mag­nifice texte poetice, într-o izbutită tra­ducere românească : Imn către soare de Ehnaton, o rugă hitită, Imn către Samaş, ca şi cîteva imnuri elenistice, pînă la Cîntarea către fratele Soare a lui Francisc de Assisi. Frînturi din bo­gata tradiţie himnică. Pe cînd un Pin­dar complet în generoasa Bibliotecă, pentru toţi ? Nicolae BALOTĂ HOMERICE Ceramica grecească antică (cca 480 î.e.n.) JEAN AMÉRY UNMEISTER­LICHE WANDERJAHRE Klett, Stuttgart, 1971 • AUSTRIAC de origine, stabilit la Bruxelles, Amary scrie şi în franceză, şi in germană, fiind astăzi unul din cei mai respectaţi eseişti şi publicişti ai Occiden­tului. Atitudinea sa politică, asemeni ce­lei a atîtor alţi reprezentanţi ai „Noii stingi“, nu este cu totul lipsită de ambi­guitate, criticile sale la adresa societăţii în care trăieşte împletindu-se cu forma subtile de apărare a intereselor ei. Lu­crările cele mai interesante rămîn cele la care (precum în eseul A îmbătrini, de pildă) se tratează în mod psihologic tema de interes sociologic general — se în­cearcă un fel de „sociologie subiectivă“. Volumul de faţă este o francă autobio­grafie spirituală ; aluzia la Goethe din titlu vrea tocmai să sugereze formaţiu­nea contradictorie, imperfectă a autoru­lui. Fiu al burgheziei, împins de timpu­riu în opoziţie, victimă a persecuţiilor naziste, Améry (care îşi scrie o parte din carte la persoana a doua, de parcă şi-ar vorbi sieşi) nu se simte totuşi în largul său nici în Europa postbelică, ce i-a ofe­rit destule satisfacţii. El nu se lasă con­vins de gesticulaţia democratică a lumii în care trăieşte, dar nu ar vrea nici ai respingă un bloc o gîndire filozofică tra­diţională, care, depăşită chiar, nu esta lipsită de substanţă umanistă. Putem spune că de fapt Améry rivneşte la o anume ordine dialectică in evoluţia lu­crurilor, care îi scapă de fiecare dată cînd crede că a surprins-o. De aici — • melancolie a imperfectului. ▼.a. România literară 13

Next