România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

16 România literară R­OLURI FRAGMENT DE ROMAN (Capitolul I) Alexandru IVASIUC Alexandru IVASIUC M­ă întrebam ce lucruri, ce fapte­­ trebuie să-şi ierte acum, aşa cum se întîmplă de fiecare dată, îmi aduceam aminte, vă­­zînd figura palidă a văduvei cu ochii uscaţi, fără pic de lacrimă, ce s-a în­­tîmplat atunci cînd a murit tatăl meu. Şi-au distrus, el şi mama, întreaga viaţă, mai ales el ei, tensiunea a cres­cut mereu, certurile şi conflictele se ţineau lanţ, fiecare lucru, fiecare în­­tîmplare era un bun pretext să le de­clanşeze, ca să se poată jigni în voie, mai ales el pe ea. Nu-mi dau seama de ce, poate pentru că îşi pierduse el cre­ditul, s-a dovedit slab, fără energie, pradă ratării. Pentru că la început a promis, a părut, şi acum, în ochii ei, se dezvăluia aşa cum însuşi se ascundea de propriii lui ochi. Ea devenise o oglin­dă, cea care-l cunoştea prea bine, în faţa căreia nu se putea preface. Apoi au urmat anii aceia de boală, mizeria fizică mai mare decit cea socială, ascun­­zînd-o. Nopţile cu hemoptizii, cînd e­­ram trezit în miezul nopţii şi mă strecuram după picăturile de heroină de-a lungul curţii pustii, cu fîntîna pă­răsită, care fusese pe vremuri a unuia dintre străunchii mei, cînd neamul mamei stăpînise o bună parte din strada liniştită, mărginită de salcîmi. îmi aduceam aminte cum de-abia mă culcasem, foarte tîrziu, şi cum s-a des­chis uşa înaltă, vopsită în galben, cu canaturi duble, s-a deschis încet de tot şi tata a părut mai înalt decît de obicei, cu o mînă împingea uşor uşa şi în alta ţinea scuipătoarea şi pe băr­bie i se prelingea sîngele aprins, roşu, ce se lăţea curbîndu-se pe bărbie, se agăţa de barba aspră, nerasă. Şi spai­ma aceea în ochi, de neuitat, paloa­rea şi imposibilitatea de a scoate un singur cuvînt, toate mişcările vorbind, fiind gesturi de frică şi cereri de aju­tor şi credinţa fermă că nu poate fi nici un ajutor. Ţipătul mamei, către mine, nu către el , îmbracă-te repede şi fugi după medic. Nu simţeam pro­­priu-zis nici un fel de emoţie, o ciu­dată răceală, jena de a-l trezi, lanţul de la poartă tras cu timiditate şi ve­ghea, aşteptîndu-1. După ce se făcea puţin mai bine şi înceta hemoptizia, devenea şi mai rău, şi mai tiranic, ca să-şi afirme exis­tenţa, prezenţa printre noi, atît cît îi mai rămăsese. Şi asta chiar în anii mei de formare şi de firească revoltă îm­potriva a orice, a tot, din sălbatică dorinţă de afirmare că sînt eu, deose­bit şi altceva decît ei toţi. Şi totuşi, cînd a murit, s-au împă­cat. Noi am plecat de acasă şi ea a dormit singură, n-a acceptat tovărăşia nimănui, nici a celor două mătuşi bă­­trîne care s-au oferit, nici a noastră. Noaptea, înainte de culcare, a stră­bătut marea sufragerie întunecată (probabil a lăsat deschisă uşa camerei de culcare ca să-i lumineze calea), a ocolit mobilele grele, impracticabile, din alte timpuri şi s-a dus în camera lui. Ea mi-a povestit asta. „M-am dus şi mi-am luat rămas bun de la el, i-am spus noapte bună, băiatule, am mai stat cinci minute lîngă el, nu-mi era frică deloc, absolut deloc, şi ştii, nu-mi aminteam decît de lucrurile bu­ne de la început de tot, cînd am plecat împreună la Sibiu, ai mei n-au vrut să-mi dea nimic, nici un leu, şi am îm­prumutat bani de la Ghiţă, care era student. Cinci sute de lei. Şi încă o dată, după atîţia ani, veghindu-i câte­va minute, i-am luat partea, ca atunci, de la început, deşi au avut şi ei drep­tate, nu l-am putut schimba, a rămas uşuratic pînă la sfîrşit. Dar ce impor­tanţă mai avea, mi-am luat rămas bun de la el, doar am trăit împreună 18 ani şi mi-am adus aminte, ridicînd din umeri, ce-mi spuneau ei, toţi de­odată, parcă eram pusă la judecată şi înconjurată . Cum ai să poţi trăi tu, amîndoi, dintr-un simplu salariu de profesor ? Cum o să puteţi ? Uite că am putut, şi nici n-ar fi fost aşa rău, dacă el n-ar fi fost atît de insupor­tabil. Dar uite, am făcut doi copii şi dacă n-ar fi fost şi ai lui, nu erau aşa. Ar fi fost poate blegi şi aş fi umplut liceul cu repetenţi. Voi sînteţi nebuni, dar altfel, înţelegi, aşa cum era şi el nebun. Fermecător de nebun, cînd era tînăr. Şi l-am iubit enorm, şi uite, au venit comuniştii acum şi am rămas cu dragostea. N-au vrut să-i dea nimic, nici măcar lucrurile care se dau oricărei fete, pentru că le va pră­pădi. Probabil că le-ar fi şi prăpădit, arunca banii, dar nici ei n-au folosit nimic. Asta a fost viaţa mea, înţelegi, şi am stat cîteva momente lîngă el, apoi m-am dus şi m-am culcat în ca­mera mea şi nu mi-a fost de loc frică, de ce să-mi fie frică, am dormit şi nu m-am trezit decît înspre ziuă, singură, tristă, dar într-un fel împăcată. Asta a fost viaţa mea, înţelegi.“ Aşa vorbea mama, cînd a început să îmbătrânească, copleşită de griji şi de singurătate. In cerc, repetînd nişte lu­cruri, trecînd prin păduri de amănun­te poate fără rost şi revenind la ideea ei, subliniind-o, şi accentul ei ardele­nesc devenea din ce în ce mai pro­nunţat, ca şi cum ar fi obosit de atîta efort să vorbească literar. Sau poate devenea, atunci cînd spunea asemenea lucruri, pe care le accentua prin re­petare, la fel cu strămoaşele ei din Dragomireşti, nu cu partea mai răsă­rită a familiei, nu mai semăna cu a­­prigele mici nemeşiţe, ci cu ţărăncile de pe valea Izei, cu care de altfel şi semăna la chip, era mică, solidă şi cu ochi negri, foarte negri. La fel ca ele, putea să-şi privească toată viaţa îna­poi, să ierte pe oricine, să zică , doar asta a fost viaţa mea, am trăit îm­preună 18 ani şi am făcut copii. A­­tunci uita şi de lecţiile de pian, zdrăn­gănite mai bine de un deceniu, şi de orele de franceză şi de engleză, şi de tenis şi-şi contempla întreaga existenţă cu un mare calm, chiar dacă existenţa asta era plină de necazuri şi de e­­şecuri mari şi mici. Iar cînd a venit moartea ei, a bă­nuit-o cu cîteva săptămîni înainte, deşi nu ştia cît este de bolnavă şi iar a repetat nişte lucruri pînă ce eu mă je­nam şi mă întrebam dacă n-a început să se senilizeze prematur, la numai 50 şi ceva de ani, ea, atît de vioaie şi ne­înfricată. Şi din nou a povestit con­flictul ei cu familia, însă pe ei nu i-a iertat, poate pentru că nu i-a ales, s-a născut pur şi simplu printre ei, aşa cum erau, trăind un vis de prosperi­tate şi de nobleţe, atunci cînd prospe­ritatea era pe ducă şi nobleţea era pe de-a-ntregul ridicolă. Iar cînd a mu­rit, mie mi s-a întîmplat un lucru foarte simplu : am început să-mi trag, mai bine de o săptămînă, un picior şi mişcăm greu o mînă (spasm vascu­lar probabil), pentru că ştiam absolut sigur că s-a întîmplat un lucru cu a­­devărat ireparabil, la fel de irepara­bil ca viitoarea mea moarte. De acum nimeni nu mă va iubi necondiţionat, indiferent ce-aş face, o crimă, sau aş avea cel mai mare succes ce se poate închipui. Adică pe mine, în afara fap­telor mele, dacă se poate concepe aşa ceva. L­a aceste lucruri mă gîndeam la înmormântarea bătrînului specialist, privind ochii uscaţi de lacrimi ai văduvei luc şi tris­teţea, poate nu de circumstanţă, a tutu­ror celor prezenţi, a conducerii marii noastre întreprinderi, în frunte cu direc­torul general, plus alte feţe simandi­coase dintre autorităţile locale. Toţi aveau chipurile puţin solemne, iar eu nu puteam să particip la această în­­mormîntare, compunîndu-mi o mască exterioară, de circumstanţă. Trebuia să stabilesc o punte de legătură cu propria mea experienţă, deşi poate era şi asta un fals, întrucît nu mai eram copleşit de ceea ce s-a întîmplat aces­tui fost om şi acestor oameni, ci ceea ce mi s-a întîmplat cîndva, destul de demult, mie însumi Deci mă întrebam, oare ce au să-şi ierte, oare şi-au iertat, oare se gân­desc şi ei la o întreagă existenţă, pri­vind-o global, în urmă ? Şi eu însumi ce ştiam despre acest bătrîn inginer de mare reputaţie, sub conducerea că­ruia într-un fed am lucrat în ultimul timp ? Aveam elemente ca să mă în­treb cum a fost existenţa lui, acum că ea s-a sfîrşit ! Inginerul Tiberiu Domşa stătea în­tins şi faţa lui nu-mi revela nimic mai mult decît îmi revelase pe vremea cînd era viu. Rigidă era şi atunci, avea un fel de solemnitate întreruptă de o dorinţă perpetuă de a ricana, grabnic şi prudent reprimată. Se bucurase de un imens prestigiu şi la un moment dat am crezut, şi poate n-am greşit, că un­a din cauze era tocmai această rezervă, jumătatea lui de absenţă. El juca un rol şi acest rol era admis de către toată lumea, prin consens gene­ral şi tacit. Avea un loc nu numai în economia uzinei, dar şi în a întregii noastre existenţe sociale, aş spune a istoriei noastre. Un fel de moment u­­til al unui trecut care a dispărut, el era „specialistul-burghez-care-lucrează­­cinstit-şi-s-a-integrat-noii-vieţi-şi-tre­­buie-folosit“. Desigur, nu era chiar de-ai noştri, dar absolut corect, care nu sabotează şi n-a sabotat niciodată, care ne-a ajutat la început, cînd nu era uşor. Importanţa lui în ultima vreme cres­cuse, pentru că era un fel de tradiţie care trebuie continuată. Aşa mi s-a şi spus, cînd am fost trimis să lucrez cu el. Trebuia să învăţ de la el : „Are o mare experienţă, şi în condiţiile noas­tre, şi mai înainte. Hehehhe, a fost un om foarte important“. Fusese cu adevărat, în felul său. Făcuse studii temeinice la politehnici cu mare renume, apoi promovase ra­pid, fiind foarte capabil, dar şi pentru că se însurase strălucit (deci această doamnă slabă fusese marea partidă), şi a ajuns în conducere, unul din direc­torii unei mari întreprinderi cu capital mixt, român şi străin, fusese unul dintre întemeietorii industriei metalur­gice din România. Apoi a fost folosit ca expert şi de noul regim, a avut nu­mai foarte trecătoare greutăţi (despre una mi-a povestit chiar el, ricanînd uşor) şi a ajuns şi în conducerea noas­tră, lumea s-a luptat să nu fie pensio­nat şi a mai rămas cîţiva ani, pînă a­­cum. Iar el îşi juca bine rolul. Masca făcea parte din rol, trăsăturile acelea îngheţate şi puţin ironice care i-au în­cremenit pe faţă şi acum, mort pe ca­tafalc, ca şi cum de ani de zile s-ar fi pregătit de moarte. Colţurile gurii lă­sate puţin în jos, ridicarea sprâncene­lor într-o mirare reţinută. Ca şi îmbră­cămintea puţin sportivă, haina groasă de tweed, cravata de lînă în culori şterse, pantofi solizi cu tălpi groase. Ca şi cum ar fi fost într-o expediţie în ţinuturi mai puţin civilizate, ca un englez în colonii pierdute în ţările reci. Şi pipa pe care şi-o scutura şi şi-o curăţa, apoi o umplea tacticos cu un tutun negru şi tare, cu miros ne­suferit, scos încet şi cu atenţie din­­tr-o pungă de piele de căprioară, beige. Asta în timp ce vorbea încet şi tă­răgănat şi urmărea cu cea mai mare atenţie operaţia de umplere a pipei. Cînd era întrebat în legătură cu o de­cizie importantă, nu-şi privea interlo-Textul de faţă reprezintă primul capitol al romanului la care lucrez, care se va numi, probabil, Roluri. Titlul vrea să spună că adeseori suntem­ împinşi de convenţii şi de comodita­tea altora să jucăm „un rol“, adică să ne cantonăm într-o singură imagine despre noi înşine — impusă şi acceptată. Dar această fixare are consecinţe grave pentru viaţa noastră inte­rioară, pentru capacitatea noastră de a reacţiona viu, de a fi nou, de a participa dincolo de stereotipie şi reflex. O critică a imobilismului deci, a neparticipării, a alienării. Personajul romanului va refuza să joace un rol, să poarte o mască, el va refuza să accepte „locul său în lume“. Acţiunea se petrece in aceşti ani, intr-o mare întreprindere socialistă — cartea vrea să deceleze forţele progresului şi ale stagnării şi conservato­rismului în luptă, şi mai ales mecanismele lor psihologice, curajul și teama.

Next