România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

eutorii, ci îşi aranja pipa, tuşea uşor şi spunea: „Desigur, mă rog, dumnea­voastră aveţi criteriile dumneavoastră şi nu vreau să-mi depăşesc rolul, dar dacă ar fi după mine, aş acţiona cam aşa“. După ce dădea soluţia care era ascultată cu atenţie, adăuga, la sfîrşit, complet absorbit în acţiunea mecanică a umplerii pipei, pe care în sfîrşit o aprindea : „Nu spun că este cea mai bună soluţie, e chiar o soluţie destul de proastă şi aş putea să vă dau vreo zece argumente ca să dovedesc că e proastă, dar e verificată şi alta mai bună nu văd, în condiţiile noastre de lucru“. Apoi se lăsa pe speteaza scaunului şi-şi învăluia faţa într-un nor de fum, ca şi cum ar fi dispărut, retras în zone inaccesibile şi înceţoşate, de unde, ma­gic, se mai semnala prin aprinderea jarului pipei. Discuţia se aprindea, toţi partici­panţii îşi spuneau părerea, dădeau ar­gumente pro şi contra, însă el nu răs­pundea decît monosilabic, în cele mai bune cazuri. De obicei nu spunea ni­mic, el îşi susţinuse punctul de vedere, era marele absent, oracolul nu poate fi întrebat decît o singură dată. Dacă era zădărît, dădea din umeri şi spu­nea : „Faceţi ce ştiţi, chiar e bine să faceţi cum vreţi, pentru că, domnilor, nu întâmpinaţi nici un risc, noi nu putem da în nici un caz faliment“. Aceasta în consilii, unde l-am as­cultat de cîteva ori. Dar mai interve­­neau şi treburi curente, era vorba de controlul utilajelor, de ajustări de an­vergură în care era firesc solicitat Era chiar treaba lui, dar şi aici era scurt, sibilinic, oracular. Cerea părerea tu­turor, apoi la sfîrşit spunea : „Aceasta este părerea dumneavoastră, ei bine, vă voi spune : părerea mea diferă“. L­UMEA era entuziasmată de el, de reţinerea lui, de vorbirea lui aproape ciudată. Hei, se spunea, dacă am avea vreo zece din ăştia, nu ne-ar durea capul. Insă greşeau, funcţia sa era de a fi unic, singurul reprezentant al unui alt ciclu, misterios aproape, faţă de care exista un fel de ciudat complex, aş zice, de vinovăţie. El era altceva, era cel­ ce nu se înfuria, pentru că nu a­­vea de ce să se înfurie, era eternul martor, mai mult spectator decît actor, hărăzit marilor ansamble, reprezen­tantul în acelaşi timp al tehnicii pure, al unor condiţii ideale, în care nu e­­xistă nici plan, nici beneficiar, nici blestemaţii de furnizori, unde metalul se topeşte matematic, în forma sa cea mai pură, în care se desfăşoară proce­sele fizice şi chimice ideale — într-un cuvînt, era marele specialist al mate­riei neatinsă de om. Misterul lui, aerul oracular veneau din această îndepăr­tată puritate, care unea începuturile cu un sfîrşit ideal şi de neatins. El era nepîngărit De fapt se putea spune că este un Inginer bun, chiar foarte bun, iubitor de soluţii practice şi simple, om de o reală experienţă, un om inteligent şi mai ales foarte prudent, adevărat in­giner, pentru că avea cu adevărat o minte practică şi o extraordinară ve­dere în spaţiu. Insă mai întîi trebuie subliniat că adevărata lui experienţă era acumulată în anii industrializării socialiste, că acum participa la condu­cerea unui adevărat gigant, faţă de care vechea sa întreprindere fusese o biată făbricuţă. Apoi că încetul cu în­cetul devenise cam depăşit tehnic, dar asta este o altă problemă. Oamenii cu care discuta nu erau mai puţin expe­rimentaţi. Poziţia şi atitudinea lui nu veneau deci dintr-o realitate tehnică imediată, erau rezultatul unui com­plex social, regizat cu grijă, un feno­men istoric, în care nu ştiu dacă el se retrăsese sau fusese împins, în anii în care în privinţa lui existase o anumită suspiciune, îşi construise, sau i se con­struise, un fel de cochilie şi, mai mult decît competenţa sa reală, prin a­­ceastă cochilie acţiona şi astfel era nu numai privit, dar şi folosit. Adeseori, aprige conflicte se închideau datorită prezenţei sale. Era arbitrul din afară şi era menţinut tot timpul puţin în anticamera deciziilor, deşi părerea lui conta enorm. Mă uitam la el, cum stătea întins în sicriu, cu faţa crispată, neschimbată de moarte, îmi aduceam aminte de ra­porturile mele cu eL Am fost repar­tizat să lucrez sub îndrumarea lui, îl vedeam în fiecare zi, deşi se menţinea în rezervă şi nu mă controla niciodată. N-am depăşit de obicei relaţiile strict profesionale, cînd mă duceam la el în birou îl găseam întotdeauna aproape în aceeaşi poziţie, nu stînd la masa da lucru (e de mirare cînd lucra efectiv), ci într-unul din cele două fotolii, ca şi cum ar fi fost un musafir care aş­teaptă pe cineva, aşezat într-o poziţie extrem de comodă, cu picioarele întin­se ca în orele de repaos, în faţa unui şemineu dintr-o casă englezească de ţară, cînd te relaxezi şi zgîndări căr­bunii. El îşi zgîndărea pipa sau îşi pri­vea mîinile acelea uscate, cu pielea roşcată şi subţire, fără elasticitate, care acum se odihneau, doar cu culoarea puţin schimbată, pe pieptul său îngust şi osos. Cred că-şi juca rolul şi singur, că şi l-a compus cu grijă în faţa o­­glinzii, că singura lui preocupare era să şi-l perfecţioneze, să nu iasă nicio­dată din el, să doarmă cu el un formă de obsesie care de-abia aşteaptă ziua ca să se transforme în existenţă plină, verificată în absoluta lui nemişcare, în asalturile vieţii de fiecare zi, care se dovedeau neputincioase, îşi perfecţiona, mereu pe aceeaşi linie, limbajul, ex­presia, gesturile, ca pe o operă de artă a unui maniac. Frumuseţea lui consta în faptul că toate reacţiile lui erau ab­solut previzibile, în felul acesta în jur, în agitaţia unei mari uzine, una dintre cele mai mari din ţară, cu ade­vărat modernă, cu sute de comenzi şi mii de raporturi umane, el răspîndea încredere şi un gînd de temeinicie. Rolul său era produsul sigur al unei revoluţii, dar el părea că vine de din­colo de ea, că a fost aşa de la început. De aceea se şi împotrivea să nu-şi joace rolul şi de aceea relaţiile noas­tre au rămas atît de oficiale. Părea că nu are viaţă personală, nu întreţinea obişnuitele raporturi, nu invita nicio­dată pe nimeni la el acasă. El nu era decît vechiul specialist, bătrînul, înţe­leptul, martorul, vina, masca. Şi totuşi, de două ori sau de trei ori am reuşit să-l scot, pentru a avea cit de cit o perspectivă a ceea ce ascun­dea, poate şi faţă de el însuşi. Îi surprinsesem de cîteva ori cu mici erori, cu nepuneri la punct tehnice, e adevărat, minore. Odată am susţinut un punct de vedere puţin diferit de ai lui, în faţa direcţiei şi cred că am adus toate argumentele la care nu putea fi insensibil. N-a spus nimic şi la ieşire l-am oprit şi i-am spus : „Domnule in­giner, de ce n-aţi spus nimic, cred că era evident că am avut dreptate“. El însă a ridicat din umeri şi mi-a răs­puns : „Mi-am exprimat părerea“. A­­poi a plecat imediat. Altădată fuse­sem de părerea lui, care n-a fost ac­ceptată. Am adus noi argumente, din alte puncte de vedere, dar el nu m-a sprijinit, părea cu desăvîrşire indife­rent care dintre soluţii se va adopta. L-am întrebat din nou : „De ce n-aţi intervenit, domnule inginer însă el a ridicat din nou din umeri şi mi-a răspuns : „Eu mi-am exprimat păre­rea“. Apoi a plecat, fără să mă pri­vească. P­ERSONAJUL mă intriga, mă duceam să-l vizitez aproape fără nici o treabă, pe un pre­text oarecare, dar nu puteam trece de politicoasa lui indiferenţă. îi aduceam la cunoştinţă noi soluţii teh­nice, ridica din umeri, rareori îmi răspundea monosilabic. Nu avea amin­tiri, nu părea că are proiecte, nici in­terese. începusem să-l detest şi mă grăbeam să intervin, de fiecare dată cînd mi se părea că face o greşeală, că n-a înţeles ceva. Odată l-am prins chiar cu o eroare destul de gravă, nu înţelesese o metodă nouă de lucru, chiar un principiu matematic al auto­matizării. Faţă de martori, cu un ton enervant şi superior, i-am demonstrat eroarea, adăugind cu destulă obrăzni­cie : „Prin ’38 sau ’40, cînd eraţi foar­te pus la punct cu noutatea tehnică, nu se pomenea de aşa ceva“. Am indig­nat pe cei din jur, însă la plecare in­ginerul Domşa mi-a întins aceeaşi mînă aspră, uscată şi roşcată, într-un gest molatic, fără să mai adauge ceva, fără să mă contrazică. Nu puteam stabili nici un fel de relaţie cu această nevero­similă noţiune. Raporturile noastre au rămas şi după aceea nemodificate, deşi, odată, am avut un semn. De data asta eu am fost acela care n-am avut dreptate şi după obicei mi-am susţinut punctul de ve­dere cu ardoare, fiind gata de uşoare sofisme, de ocolirea adevărului. Eram înfierbîntat destul de mult, cînd a in­tervenit şi el. Mă lăsase să mă desfă­şor şi intervenţia lui a fost de o deo­sebită brutalitate, plină de sarcasm, ducînd consecinţele logice ale erorii mele pînă dincolo de orice limită, pînă la absurd, arătînd ce s-ar întîmpla dacă mi s-ar accepta soluţia. „Şi a­­tunci, stimaţi colegi, şi atunci, lucru­rile ar sta cam aşa : ar sări în aer vreo 20 de instalaţii, puse sub o tensiune pe care n-ar putea s-o suporte. Pentru repararea lor ar fi necesari cam 75 de­­ oameni, dînd de o toleranţă tehnică medie. Planul uzinei ar fi dat peste cap pe întregul an. Relaţiile stabilite între uzina noastră şi alte uzine ar tulbura, nu-i aşa, ramura. Dar e vorba doar de consecinţele practice. Mai e­­xistă şi unele teoretice. Cam cum ar arăta lumea, în concepţia stimatului, tînărului şi focosului nostru coleg. Mă rog, vă întreb, cum ar arăta lumea, extinzînd principiile domnului inginer Mihalca. Da, ar fi o lume foarte haz­lie, o lume în care o natură animistă, da, animistă, şi-ar schimba criteriile. Apa, deşi nu e vorba de apă, ar în­cepe să fiarbă, da, să fiarbă, pe la 65 de grade, dar asta uneori. Cînd ar avea chef, şi-ar găsi un alt punct de fierbere...“. A continuat aşa, vreme de un sfert de oră, spre marea surprindere a tu­turor, a directorului general adjunct tehnic, de faţă, a unui consilier din minister şi a altor ingineri, dînd do­vadă de o vervă şi de o imaginaţie pe care n-o pot reproduce şi terminînd : „Iar noi, domnii mei, supuşi unor mari presiuni, am avea cam treizeci şi cinci de centimetri lăţime şi o constituţie vîscoasă şi ne-am plimba într-o poziţie oblică, conform unui ghid pe care eventual l-am putea demonstra“. A luat o riglă de calcul şi a calculat — recunosc, cu o deosebită rigoare, exact — toate dimensiunile. Dovedea un simţ al legăturilor fizice şi matematice pe care nu i-l bănuiam, un joc al conse­cinţelor şi o înţelegere, aş îndrăzni să spun, a structurii logice a universului fizic, ce-mi amintea de ciudatele efec­te pe care, aplicînd cu consecvenţă micşorarea obiectelor, o obţinea Swift, plimbîndu-l pe Gulliver prin ţara piticilor şi a uriaşilor. Audienţa era înmărmurită. Majori­tatea nu asistaseră niciodată la o ase­menea demonstraţie din partea ingi­nerului şef Domşa, alţii, cei mai vechi, îl auziseră cîte o singură dată, în cir­cumstanţe infinit mai grave şi nu fo­losind asemenea metode. Importanţa efectivă a faptului, a erorii mele, era cu totul neglijabilă. Trei minute ajun­geau, în vechiul stil. Aşa, l-am ascul­tat mai bine de jumătate de oră şi am observat, cu toţii înmărmuriţi de joc, cum i se schimbă expresia, cum se a­­muză şi se incintă, cum construieşte, mecanismul însuşi al minţii lui ieşită din aparenta ruginire. Oameni, mate­riale, case şi culori se schimbau, totul era dus la absurd, la ultima limită. Era un joc superior, o plăcere a minţii, în care trebuia numai să-l urmăreşti. Şi o imensă imaginaţie. Mai ales ima­ginaţie, riguroasă în perspectivele ei absurde. N­u s-a mai tras nici un fel de concluzii, totul fusese excesiv de evident, pînă la tristeţe. La sfîrşit, mi-a întins o mînă moa­le şi a plecat cu un mers nou, legănat, şăgalnic aproape, un mers de sportiv. De obicei se deplasa cu umerii rigizi, cu spatele ţeapăn, ridicîndu-se numai din călcîie, iar capul făcea mişcări de translaţie de sus în jos, ca o minge în bătaie uşoară. Avea de obicei un mers de pasăre de deşert, uşor ridicolă, în­tr-o solemnitate măruntă. Acum i se modificase mersul, îşi balansa umerii, umbletul său se feminizase impercep­tibil. Curioasă a fost reacţia celorlalţi faţă de mine. N-am devenit ridicol, n-am fost dispreţuit, nimeni nu m-a consi­derat incapabil. Dimpotrivă. Am ajuns un erou şi am fost cunoscut şi recu­noscut în colectivul nostru (de cîteva sute de ingineri şi specialişti), mai a­­dînc şi mai bine decît în urma unor modeste, dar reale succese. Reuşisem să-l scot din marea lui distanţă şi absenţă pe marele bătrîn, pe tainicul specialist. Eram cineva. Sigur, nimeni nu s-ar fi aşteptat la o victorie a mea într-o asemenea confruntare. Atunci cînd eu am învins, cu cîteva luni în urmă, faptul a fost cu grabă şi grijă uitat, trecut sub tăcere, a trezit mai degrabă antipatie, dacă nu chiar sus­piciune. Nimeni n-a mai vorbit de el, ca de o ruşine. Pe cînd acum, învins şi ruşi­nat, eram iubit, amintit, privit aproape ca un erou. Directorul general însuşi s-a oprit, a doua sau a treia zi, în curte, la ieşire, mi-a întins mîna şi m-a întrebat ceva fără importanţă; or, este ştiut că atenţia gratuită a şefilor este adevăratul semn al favorii. Secre­tarul comitetului de partid mi-a făcut un prietenos semn cu mîna, două din­tre cele mai tinere inginere au chicotit amical la apropierea mea, şcolăreşte, ca pentru atletul favorit al liceului de băieţi dintr-un oraş de provincie, cînd se întoarce victorios de la o competiţie pe scară naţională. Toată lumea era sa­tisfăcută, toată lumea era fericită, sta­ (Continuare în pagina 18) Ilustraţii de Sergiu DINCULESCU România literară 17

Next