România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

ROLU (Urmare din pagina 17) vă Domnului, autoritatea era confirma­tă, nimeni nu se înşelase, iar forţele în­tunecate ale neprevăzutului fuseseră demonstrate ca inexistente. Toată lu­mea trăia într-un univers ordonat, ba­zat pe o solidă tradiţie. Relaţiile mele cu inginerul Domşa au rămas aceleaşi, destul de reci, dar nu pline de inamiciţie, din contra. Chiar amicale, toată lumea recunoştea că mi-a dat o neobişnuită atenţie, dincolo de faptul că eram destul de recent în uzină Nu numai Domşa fusese confir­mat, dar şi eu mă umplusem de exis­tenţa lui, pe mine se stabilise un mare fascicul de lumină. Iar eu reuşisem să-mi pot imagina cu ce se ocupă în orele sale aparent leneşe, cînd stă şi aşteaptă oameni, el însuşi un musafir în biroul său propriu. Probabil îşi con­struia astfel de lumi în care legie fi­zice erau răsturnate sau poate nu nu­mai legile fizicii, în interiorul său nu era un gol, ci o lume a posibilităţilor deschise, de unde poate rezulta şi scep­ticismul său oracular, pentru că şi lu­mea noastră nu era decit închiderea consecventă a unei posibilităţi. însă dintr-odată, cînd nu m-am aş­teptat, am mai avut o perspectivă inte­rioară Lucrasem pînă seara tîrziu, pa­sionat de o lucrare, aruncîndu-mă în ea pentru că situaţia generală, datorită unor evenimente politice internaţiona­le devenise subit foarte tensionată. Era spre sfîrşitul verii şi au venit zile ploioase, anunţând o timpurie toamnă. Am ieşit cuprins de nelinişte din biroul meu, ca să fac cîţiva paşi fără ţintă. Am pornit pe un coridor al clădirii centralei noastre, unde erau şi biroul şi laboratoarele noastre noi şi am ob­servat lumina strecurîndu-se pe sub uşa inginerului Domşa. Raporturile noastre ierarhice, ca şi cele personale, nu permiteau o vizită absolut fără motiv, însă oricând se pu­tea inventa o scuză, am bătut deci la uşă şi am intrat.­NGINERUL Domşa nu stătea în poziţia sa obişnuită, în fo­toliu, ci cu faţa spre geamul mare ce dădea într-un fel de parc interior al uzinei. Nici nu s-a în­tors imediat cînd am intrat deși de­sigur auzise bătaia mea în ușă. Mișcarea sa a fost mai lentă decit de obicei. — Vă deranjez, domnule inginer ? — Nu, stai jos dacă-ți face plăcere. Numai despre treburi nu vreau să dis­cut. Despre orice, nu despre ele. Mă întrebam atunci despre ce să dis­cutăm, pentru că niciodată nu am avut un alt gen de discuţie. Cu sporită cu­riozitate m-am aşezat în fotoliu, el a rămas la geam, cu spatele sprijinit de pervaz. O vreme am tăcut­, aşteptînd ce o să zică. Am tresărit cînd i-am auzit vocea­. Tinere coleg, te întreb ceva, deși știu că n-ai cum să te fi gîndit la așa ceva, n-ai avut timp. Știi de cîte feluri e plictiseala? — Plictiseala? am întrebat mirat. Plictiseala ? în asemenea zile de tensi­une m-aş fi așteptat la orice alt su­biect în afară de acesta. — Da, plictiseala. Uite, am să-ți spun eu. Ea e de două feluri, mai ales, în funcţie de vîrstă. întîi e plictiseală de tinereţe, de copilărie. Ca atunci cînd eşti bolnav în pat şi ai face o mulţime de lucruri, ai alerga pe afară, cînd sin­gura ta formă de manifestare este miş­carea, adeseori violentă. îmi aduc a­­minte aproape cu plăcere de acea plic­tiseală de copilărie. Am făcut o serie de boli tipice, ale vîrstei, una după alta, pe la vreo zece ani şi am stat închis în cameră cîteva săptămîni. La ora două, tatăl meu îmi aducea cîte o carte pe care o citeam după-amiaza, înghiţind paginile ca şi cum aş fi alergat- însă tot mă plictiseam, în ciuda aventurilor muşchetarilor, pe care le retrăiam, a fricii de îngrozitoarea Lady Winter. Mă aveam la dispoziţie şi nu aveam ce face cu mine. N-aveam gînduri, aveam gesturi şi pe ele nu puteam să le con­sum. Mă gîndesc adeseori cu o nespusă nostalgie la acea binefăcătoare plicti­seală, cînd n-ai ce face cu tine, dar ai ce face cu lumea, cu oamenii şi cu lu­crurile Acea plictiseală exterioară, impusă din afară, pe care trebuie că o au şi prizonierii ce-şi pot imagina ** mie de acţiuni şi ard de nerăbdare să le facă, de-abia aşteaptă clipa eliberării ce va veni mai curînd sau mai tîrziu, şi atunci, las’ pe ei, au ei atît°a planuri de îndeplinit, atîtea lucruri de făcut. Sînt săraci interior aceşti prizonieri. Ei dar ard de dorinţa de a se îmbogăţi cu experienţă, acţionînd, râzînd, făcînd. Sint asemenea tinerilor ambiţioşi, aşa cum cîndva, foarte de mult, am fost şi eu un tînăr ambiţios, extrem de ambi­ţios, cînd simţeam totul în jur ca un ţarc şi fiecare dintre zile un fel de ţarc din care voiam să evadez spre a doua zi. O rezistenţă în afară ce trebuia cu orice preţ învinsă, prin putere, prin şiretlic, prin hotărîre şi concentrare a tuturor energiilor. Atunci, în acea epo­că, mă plictiseam şi eu uneori, chiar de propriile mele planuri, mai ales în după-amiezile de duminică, în orăşelul acela mic-burghez german unde mi-am făcut studiile şi ieşeam să mă uit la perechile solemne de funcţionari cu gulere tari, „hochbeamten“, cum se credeau (deşi nu erau decit nişte mă­runţi mic-burghezi fără nici o putere reală, în altă parte stătea importanţa şi puterea şi acei oameni nu se plimbau niciodată), îi priveam şi rîdeam de ei şi mă hotărâm să nu le repet existenţa. Sau plecam şi făceam lungi vizite unor prieteni şi mai ales prietene, totdeauna aveam cîteva prietene frumoase şi des­tul de proaste, destul de proaste ca să mă asculte fascinate, cînd le vorbeam dîndu-mi frîu liber imaginaţiei. Dar în timp ce le vorbeam, mă plictiseam, pentru că îmi dădeam seama ce artifi­cială era excitaţia ce singur mi-o pro­duceam şi voiam să fac ceva adevărat, cu adevărat- Şi-mi număram zilele cînd în sfîrşit voi trece la acţiune, îmi voi îndeplini planurile şi ele nu vor mai fi doar simple închipuiri. Da, tinere coleg, îmi aduc aminte cu amară nos­talgie de plictiseala tinereţii, de plicti­seala nerăbdării. Inginerul Tiberiu Domşa, marele specialist, tăcu după această din nou neobişnuită tiradă, făcută în prezenţa mea, de data asta numai între noi doi, de care nu va şti niciodată nimeni. îşi propti mai bine mîinile de pervazul ferestrei şi lemnul scîrţîi. Se lupta par­că să se oprească, făcu un gest cu mi­na, ca şi cum s-ar fi predat, şi conti­nuă: — Pentru că mai există un fel de plictiseală. Cînd exterior ai putea face multe, aparent nu te opreşte nimic, eşti şi mult mai bogat ca experienţă, ca tot, însă nu poţi, pentru că nu vrei, pentru că nu te interesează nimic. Ma­rea plictiseală a bătrîneţii, cînd nimic nu ajunge cu adevărat la tine. Ştii că nu te atinge nimic şi de aceea nu mai aştepţi nimic, eşti cu desăvîrşire lipsit de nerăbdare. Te uiţi la un arbore, cum mă uitam eu la pomii de afară, la sădirea cărora eram tot aici, însă plopii aceştia californieni cresc repede, şi arborele nu te intresează. Un arbore, un nume. Mergi pe stradă şi te uiţi la o femeie şi femeia nu te interesează, femeie, atîta tot, un cuvînt. Se întind pretutindeni plictisitoarele nume ale lucrurilor. Dimineaţa, cînd te-ai sculat, întîrzii cu mintea în pat. Atunci ţi-ar place să fii prizonier, să nu trebuiască să faci nimic, absolut nimic. Uneori faci cîte un lucru bun şi n-are nici o importanţă. Ai un succes şi succesul nu mai este al tău, pentru că nu mai eşti proprietarul faptelor tale, ele nu fac parte din tine, aşa cum şi tu eşti mereu la oarecare depărtare de tine. Chiar şi tu însuţi eşti un nume pentru tine. Viaţa ta devine o carte proastă, doldora de cuvinte în spatele cărora nu se ascunde nimic, nimic, nimic. L-am întrerupt aici pe inginerul Domşa. Pentru că acum îmi era frică puţin de el, pentru că aveam aproape patruzeci de ani, pentru că ştiam eu cî­te ceva despre asta şi de-abia acum îmi dădeam seama că prezenţa mea aici, venit în mod ciudat dintr-un institut de cercetări într-un laborator uzinal, se datora luptei cu starea incipientă des­pre care-mi vorbea el. — Bine, domnule inginer, i-am spus, dar dumneavoastră n-aţi avut timp cu adevărat să vă plictisiţi. Se spune des­pre dumneavoastră, ştiu, că sînteţi un vechi specialist, că aţi lucrat în alte condiţii, cînd aţi condus întreprinderea unde şi participaţi, însă adevărul este că de-abia acum, în ultimele două de­cenii, în ultimul deceniu, aţi lucrat cu adevărat. Pot să vă număr, ştiţi foarte bine, cîte uzine aţi pus la punct, cîte le-aţi făcut, chiar şi aceasta, cea mai mare de acest fel. Aţi făcut atîtea lu­cruri, aţi fost atît de solicitat, n-aţi a­­vut timp de plictiseală. în fond, aveţi o biografie de inginer american din pe­rioada de vîrf a marilor construcţii Nu­mai ei n-aveau răgaz. — Stai puţin, mă întrerupse el. Stai puţin. Mai întîi, eu n-am făcut aceste lucruri, adevărate, e drept, ci s-au fă­cut cu mine, înţelegi,, nu eu le-am fă­cut, s-au făcut ele, cu ajutorul cunoş­tinţelor mele, ale consiliilor mele ex­perte. Cu ajutorul cuvintelor mele, al ochiului meu, al memoriei mele, ceea ce este cu totul altceva. Şi apoi, te rog să mă ierţi, cine-ţi spune că de mine e vorba ? Eu îţi povesteam, pur şi simplu, că există două feluri de plictiseală. Atît. Dar să nu mai vorbim despre asta. IGINERUL Domşa şi-a părăsit locul de lîngă pervazul feres­trei şi a venit şi s-a aşezat în fotoliul celălalt, din faţa biro­ului, şi-a întins picioarele în poziţia a­­ceea atît de familiară, de relaxare în­­tr-o casă de ţară- Eu tăceam, pentru că îmi veneau prea multe cuvinte pe buze. Tocmai acum să vorbească despre plictiseală, tocmai acum? Asta şi vo­iam să-i spun, însă el singur şi-a în­­frînt încă o dată, pentru o ultimă dată, rezerva şi mi-a spus: „Atunci cum să te aştepţi să reacţionez faţă de lucruri atît de îndepărtate, dincolo de puterea mea obiectivă de a le rezolva ? Cum să te aştepţi? Văd toată agitaţia în jur, o înţeleg poate, dar nu mă priveşte. Nu mă priveşte nimic, absolut nimic, şi dacă peste mine ar veni un tanc, m-aş da doar reflex la o parte şi mi-aş putea vedea trupul, muşchii tresărind, aşa cum uneori îmi aud glasul ca pe glasul altcuiva, nu din gîtul meu propriu, nu intim lipit de mine, cu adevărat al meu. Ci vocea impersonală a unor gînduri impersonale. Poate că era şi o altă cale, poate că eu am făcut ceva sau n-am făcut ceva. Insă înainte de a termina această discuţie penibilă, ridi­colă şi confesivă, de adolescenţi, vreau să-ţi spun doar atît: ar fi bine dacă n-am fi trăiţi de viaţă, ci am trăi-o noi. Noi s-o trăim, s-o supunem, nu ca să ne trăiască, să ne supună“. De aceste ultime şi singure cuvinte cu adevărat personale mi-am adus a­­minte privindu-i chipul rigid, de data asta firesc rigid, cum stătea întins pe catafalc. Şi mă gîndeam atunci că pro­babil că şi el se vedea încă atunci, aşa cum îl văd eu acum. Străin şi în sfîr­şit alături de sine, alături de orice, cu adevărat pasiv şi supus doar inexorabi­lelor desfăşurări de procese care ne leagă de înceata putrezire a arborilor în pădure, de naşterea solului şi de de­punerea nisipurilor, de încetele şi gran­dioasele schimbări, de ridicare prin a­­cumularea de cadavre marine a fundu­lui mării, pînă ce se nasc continentele. Măreţe schimburi, măreţe cicluri şi transformări, dar nu ale noastre. în sfîrşit, ajunsese la forma cea mai perfectă a acelei plictiseli din indiferen­ţă, cînd pînă şi ea, această stare, nu se mai putea numi şi nu mai era o su­ferinţă. Şi atunci mi-am dat seama ce trebu­ia să-şi ierte şi această familie. Pri­veam faţa lipsită de lacrimi a nevestii sale şi mă întrebam, e oare suferinţa prea mare sau lipsa de suferinţă reală, pentru că şi ea a ştiut de mult că nu făcea nimic altceva decît să se strecoa­re, prin solicitările cărora le răspundea aproape reflex, spre a­ceastă stare care cu adevărat era a sa. Şi poate că o răspîndea şi în jur, noi, cei care lucram cu el, măcar aveam parte de simula­crul său de atitudine, de viaţă, de ac­tivitate. Dar cum trebuie că a fost aici, în casa aceasta unde stătea întins în sicriu şi m-am uitat cu mare curiozitate în jur ca să văd urma lui vie. Casa era foarte impersonală, amestec de mobile. N-ai fi zis că a dus-o de fapt totdeau­na bine sau măcar rezonabil de bine. Şi mi-am închipuit chinuitoarele seri, acasă, unde îşi păstra, proba­bil, aceeaşi­­ mască de la birou, chinuitoarele ceasuri de masă cînd stăteau toţi împreună şi probabil tăceau şi se auzea doar clinchetul fur­culiţelor, un clinchet decent, de oa­meni binecrescuţi. Şi mai ales sălbatica represiune­ care trebuie că izbucnea cînd era plictisit, din plictiseală s-a şi silit să ia o atitudine. Sarcasmul nemi­los cu care se refuza celorlalţi, aşa cum mi s-a refuzat mie, cînd am iz­butit să-l irit şi să-l atrag spre o tre­cătoare competiţie. M-a pus la punct atunci, nu ca să-şi apere prestigiul, ci ca să nu mai trebuiască vreodată să discute, să se confrunte, să mă pună vreodată la punct, încetul cu încetul şi rezonabil. îşi apăra dreptul de a circu­la printre noi, aşa, jucînd un rol doar, purtind o mască, o mască străină ca de actor antic. Iar această represiune trebuie că s-a exercitat de multe ori aici, cu absolută cruzime verbală, o izbucnire ce transforma în absurditate caldele şi banalele întîmplări ale vieţii de toate zilele. Nimic din certurile cal­de, urmate de împăcare, ale cuplurilor umane care au de făcut ceva şi îşi ima­ginează deosebit cum trebuie să acţio­neze. Aceste certuri care s-au desfăşu­rat aici sînt fără impacare, se termină în tăcere şi vizează doar dreptul netul­burat la tăcere şi distanţă . E avea să ierte mama mea ta­tălui meu era cu mult mai pu­ţin grav, de aceea a şi pu­tut veni, neînfricată, în ca­mera lui, străbătînd sufrageria aceea mare, cu mobilă urîtă, ca să-i spună, ca unui om viu, „noapte bună, băiatule“. Deşi rău şi brutal şi nedrept, mai ales nedrept, era viu, cu pofta de viaţă încă netulburată. De aceea se uita speriat, în cadrul înalt al uşii, cu bărbia acoperită de singe. De aceea îi şi părea rău şi trecea de la brutalitate şi nedreptate la acea cafinerie ruşinată care voia să spună, deşi el însuşi n-o spunea, din orgoliu, haide, uitaţi, hai să uităm, şi atunci mă lua pe mine (pe mine mă brutaliza cel mai mult) şi-mi povestea despre naşterea continentelor şi aceste mişcări şi creşteri de lucruri moarte, acumularea neîntreruptă de scoici şi lenta lor cădere prin apa sărată a mă­rilor, era vie, cu adevărat vie. Şi-şi transforma propriul său trecut, plin de înfrîngeri şi de slăbiciuni, ca să pară eroic. Povestirile lui de război, deşi probabil că nu erau adevărate, cuprin­deau un adevăr mult mai mare, fap­tul că el dorea să fie altfel, să fi fost altfel, şi-şi deschidea o opţiune chiar în trecutul gata închis, mort, unde nu mai există nici un fel de opţiuni. Din dragoste pentru viaţă îşi cons­truia o imagine falsă despre el însuşi, el, eroul, el, cel tare, el, care n-a cedat pentru că în orice clipă vroia să fie altfel, altul, mai bun. Şi toate actele sale îl priveau ca o vină de care ar fi vrut să se dezbare. De aceea mă chema, cînd sta întins pe patul acela împletit, în grădină, în mirosul tare şi amar al frunzelor de nuc. Mă striga şi-mi citea: „să nu fii ca masca de bîlci“, sau „să porţi un haos în tine, ca să poţi pune în lume o stea dansantă”. O imagine de singu­rătate mîndră, de orgoliu şi tărie, de respingere a slăbiciunilor umane. „O­­menesc, prea omenesc“, striga, şi eu, la 15—16 ani, mă gîndeam: ce drept ai tu, să-mi vorbeşti şi să-mi propui o asemenea imagine cînd tu eşti slab şi învins, o virtualitate nerealizată şi ne­realizabilă? Dar falsul acesta era viaţă adevărată şi stînd întins şi grav bol­nav, în grădina aceea mare, cu ierburi sălbatice şi cu urzici moarte, dar miro­sitoare, îşi construia iluzia altcuiva şi adeseori minţea. Tatăl meu a murit ca un om viu, înspăimântat şi dorind să fie altfel. A fost înfrânt, dar nu i-a fost frică să trăiască, i-a fost frică să moa­ră. De aceea a şi fost iertat de toţi cei pe care i-a tiranizat şi chinuit. Şi i-a fost frică de trupul său scheletic şi o­­trăvit de toxinele bolii, pe care-l pri­vea îngrozit, pentru că pînă la capăt a fost trupul său. De aceea, pentru că aici n-a fost aşa, familia inginerului Domşa era aşa cum era, nu numai femeia aceasta slabă, cu ochii uscaţi de lacrimi, dar şi copiii lui, care n-au realizat nimic, fata lui despre care circulau atîtea istorii, ce se distru­gea poate cu bună ştiinţă şi era poves­tea oraşului acestuia. A plecat în sfîr­şit la Bucureşti, după ce l-a făcut bine de rîs, după ce a produs atâtea scanda­luri. Şi n-a venit nici acum aici. Iar băiatul, prezent şi plictisit, făcea aero­­modele la clubul pionierilor, din mila autorităţilor locale ce aveau deosebită consideraţie pentru inginerul Domşa, marele specialist, e drept, moştenit, dar care-şi vede de treabă şi nu supără pe nimeni. U­n preot, chemat ca din întâm­plare, nu putea lipsi de la moartea marelui specialist ce aparţinea unei alte lumi, accep­tat doar, în a noastră, şi-a terminat slujba monotonă. S-au ţinut cîteva dis­cursuri în care i s-au sublimat meritele deosebite, înalta lui competenţă şi cins­te. A vorbit, lung şi plicticos şi cu un fel de împăcată cu sine mîndrie, direc­torul general, amintind de cîtă vreme colaborau şi cit de mult i se va simţi lipsa. Apoi i s-a adresat: „Da, prieten drag, credincios tovarăş de muncă, tu (cred că pentru prima dată în viaţă i-a spus tu — ciudat fel de-a spune, pentru prima dată în viaţă), care n-ai cunoscut odihna şi a cărui viaţă a fost numai abnegaţie şi datorie, bun coleg ce nu jignea şi nu supăra pe nimeni, tu, atît de util şi atît de priceput şi totuşi atît de modest, ne părăseşti acum, dar te vom pomeni mereu şi faptele tale sînt înscrise în fier, în fapte, ne vom aduce aminte de tine de fiecare dată cînd le vom privi“. Apoi a fost pus capacul şi, ridicat pe umerii conducerii, a fost urcat în ma­şina care a mers lent, pe străzile ora­şului. Eu nu m-am dus la cimitir, rrram strecurat din rînduri. Cuvintele ingine­rului Domşa mi-au rămas, dac-am pu­tea să nu ne lăsăm trăiţi de viaţă, ci s-o trăim. Să nu ne supunem, ci s-o su­punem. Primul meu rival, primul meu duşman, este de fapt propria mea viaţă. I­I 18 România literară

Next