România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
Ilie PAUNESCU VÎRSTE VEGETALE VlRSTE ANIMALE A SCRIE despre Porţile de Fier e a spune o povesti cu stînci, cu insule şi cu localităţi de sub ape. O poveste despre vechea încleştare dintre om şi natură, o poveste de multă vreme ştiută, deci. Dar e, mai ales, a aşterne pe hîrtie o fabulă despre raporturile noi dintre om şi tehnică. Incercînd să facă fluviul captiv cu ajutorul maşinilor, omul s-a văzut în nenumărate rînduri, în diferite ipostaze, confruntat cu destinul său recent, dramatic, plin de satisfacţii, dar şi de neprevăzut. In cîteva momente, în cîteva locuri, Dunărea a izbutit să-l răzbească provizoriu, să-l facă ca prizonier. Uneori şi tehnica l-a trădat, aliindu-se cu apa, a devenit, din instrument, capcana creatorului ei. Alteori, omul a fost nevoit să lupte cu loialitate pentru a-şi salva aliatul. Acum fluviul bătrîn, orgolios, voluntar şi capricios, e domesticit, înhămat, silit să se aşeze la rînd alături de celelalte trofee de vînătoare ale învingătorului. Dar izbînda tehnică i-a făcut pe cîteva zeci de mii de oameni din zona unde a fost cîştigată bătălia să trăiască altfel ca mai înainte. Mutîndu-şi casa, copiii şi morţii din locurile vechi, schimbîndu-şi deprinderile şi orizonturile, oamenii trăiesc încă, la Porţile de Fier, o firească emoţie în a contempla ireversibilul creat de tehnică. Sunt numai cîteva din generalităţile asupra cărora scriitorul poposit acolo se simte tentat a stărui. Cadrul Investigaţiei se configurează de la sine, chiar de la primii paşi. Aici timpul avionului supersonic, toate miile de ani de cînd se cunosc îndeletnicirile de cultivator ale omului par să-şi recapete dimensiunile cuvenite, în raport cu vîrsta naturii. Cele două minuscule foi de nailon rătăcite Intre cîteva răzoare fragile, provizorii, neînsemnate, au parcă un singur rost, de a sublinia, cu un binevenit simţ al proporţiilor, imensitatea, vitalitatea, calmul suveran al adevăratului stăpîn al locului, pădurea. Nucul, crescut printre brazi prin cine ştie ce miracol, n-are nici o nucă, i le mănîncă veveriţele şi ciocănitoarele. Vulpea coboară uneori pînă în spatele paznicului înarmat cu ditamai puşca, încolţeşte cloşca, o tăvăleşte, pasărea îşi cîrîie spaima de moarte, se zbate, omul se repede, fiara fuge tîrîş abandonînd prada, poate blestemîndu-şi ghinionul. Ieri, două căprioare au venit la izvor, la douăzeci de paşi mai încolo, s-au oprit, s-au adăpat. Au urcat din nou în pădure cam prin dreptul bradului de care se freacă mistreţii de cite ori trec pe-aici, ce-or avea toţi tocmai cu bradul ăsta, îţi vine să crezi că scoarţa lui e singura demnă să scarpine augustul şoridi. Cam acestea erau proporţiile victoriilor civilizaţiei, prin partea locului, în iulie 1964, cînd au sosit primii constructori pe şantier. O cale ferată şi o şosea între munte şi Dunăre, satul Gura Văii presărat în două fire subţiri de case prin pădure, de-o parte şi de alta a Jidoştiţei, caprele oamenilor din sat păscînd printre copaci, în spatele caselor, şi primul ţăruş, al cortului ridicat pentru a-i adăposti pe cei proaspăt sosiţi. Mîna de oameni veniţi cu cele dintîi planuri şi unelte intriga, irita locuitori, copaci, pietre şi ape cuprinse de vagi presimţiri. Somnul secolelor In mijlocul Dunării îşi aştepta destinul o insulă. Constructorii o numesc insula Golul, istoricii şi arheologii îi zic insula Banului. E, printre toate locurile din regiune, unul dintre cele mai încărcate de semnificaţii. O vegetaţie beată de seve, de soare şi de apă, o faună edenică mişunînd într-un colţ de lume aproape necălcat de picior de om acopereau încă, în vara aceea, vestigii istorice necercetate dintr-un trecut cu desăvârşire necunoscut Profesorul M. Davidescu, directorul muzeului Porţile de Fier din Turnu- Severin, îşi aminteşte de ziua cînd arheologii au pătruns pentru prima dată pe insulă, în ajunul începerii lucrărilor pentru organizarea şantierului. Moş Vasile Scurtu, în ciuda numelui, un bărbat de aproape doi metri, deschidea coloana cosind iarba deasă, înaltă, profesorul îl urma înarmat cu un baston impresionant, o veritabilă bîtă ciobănească, cei douăzeci şi ceva de muncitori erau încă pe mal, la cîţiva paşi mai în urmă. Printre sălcii şi buruieni înalte încîlcite, iepurii, fazanii se refugiau grăbiţi, numai şerpii apăreau uneori agresivi, în calea coasei şi a bîtei. Regiunea e plină de vipere pînă în sus, dincolo de Cazane, a te feri de tîrîtoare era o permanentă preocupare, totuşi cele mai mari îngrijorări au fost cele din domeniul strict arheologic. Vorbim de natura şi tehnica din partea locului, la prima vedere pare să fie în afara subiectului, o paranteză istorică. Dar trebuie să ne gîndim că aceeaşi natură va fi fost cîndva înfruntată de alţi oameni, cu o tehnică mai primitivă, arheologii răscoleau memoria pămîntului şi pentru a le îngădui constructorilor de azi o confruntare cu înaintaşi necunoscuţi. In zilele acelea, pe insula Golul, le vorbea oamenilor însuşi timpul. Despre vîrstele vegetale primitive, despre somnul secolelor uitate. S-au descoperit în insula Banului ruinele unei cetăţi bizantine din secolul VII, peste care s-a clădit, prin secolele XIV—XV, o altă fortificaţie. Se confirmau astfel informaţii mai vechi, unele dintre ele provenind încă de la Cezar Bolliac. Şantierul avea însă de executat planuri precise, proiectul prevedea să se exploateze depozitul de balast din Ostrov pentru a se fabrica betoane, iar balastul trebuia mutat pe malul Dunării cu funicularul. Or, unul din picioarele funicularului, o mare construcţie din beton armat, urma să fie ridicat chiar pe locul unde se aflase cîndva cetatea. Cîteva săptămîni în şir, în timp ce buldozerele se apropiau gata să muşte din zidurile străvechi, arheologii au lucrat intens pentru a scoate în evidenţă ruinele şi a demonstra că obiectivul e de un mare interes ştiinţific. Domnica Borontiş, spăciuitoarea, se speria zadarnic de şerpi, ţipa îngrozitor cînd reptila apărea in preajmă, în timp ce ea, cu măturică, cu peria, curăţa, cruţa o piesă proaspăt descoperită. Nimeni nu avea timp de emoţii feminine, maşinile se apropiau din ce în ce mai mult de ruine, inginerii dădeau termene din ce în ce mai scurte pentru evacuarea şantierului arheologic, tehnica de azi, irezistibilă, ameninţa să devoreze în insulă, în egală măsură, natura şi tehnica mai veche. Inginerii s-au dovedit totuşi clemenţi cu martorii trecutului, impresionaţi de secolele prăvălite, pline de atîtea nevoi, de atîtea urgii şi îndemânări încremenite în vetre, resturi de bordeie, vechi cuptoare de ars cărămidă, ateliere şi morminte, vîrfuri de săgeţi şi cranii despicate de săbii. Arheologii au găsit un aliat în directorul general, inginerul Nicolae Mănescu, proiectanţii au fost convocaţi la faţa locului, s-a obţinut aprobarea ca piciorul funicularului să fie construit mai încolo, în afara incintei cetăţii. Tehnica se autodevorează Insula Golul e locul unde tehnica modernă, sleită, după ce oamenii vor fi apărat ce se mai putea apăra de asaltul ei, avea să rămînă ea însăşi rănită de moarte, la sfîrşitul lucrării, expunîndu-şi patetic plăgile, parcă pentru a stîrni compătimirea vizitatorului. Vaporaşul se apropie de debarcaderul Improvizat încerci să-ţi imaginezi explozia de verdeaţă, surplusul de mişcare, de viaţă sălbatică, deci în acelaşi timp feroce şi candidă, a animalelor de ieri. N-ai nici o şansă să reuşeşti. Ariditatea de azi a aglomerării de pietre unde e agravată de dezolarea instalaţiilor cu misiunea încheiată. Timpul, natura şi tehnica zac epuizate la picioarele noastre, e locul unde toate trei au plătit cu fiinţa lor triumful omului. Loviţi, strâmbaţi, turtiţi, vagoneţii se rînduiesc într-un loc, mari cauciucuri de automobil cu diametrul cît un stat de om zac ferfeniţite într-o stivă, ceva mai încolo. Construcţia, benzile transportoare, roţile dinţate, fierul agil, harnic pînă mai ieri, tace prăfuit, pansat pe la încheieturi cu straturi groase de unsori înnegrite, aşteaptă poate să fie topit, poate să fie mutat în alte întreprinderi, nu ştiu, destinul lui s-a încheiat de fapt. Ruinele rămîn în dreapta, urci la mal, te opreşti lingă un mare grătar, lîngă maşinăriile moarte. Pînă în ajun au primit, bucată cu bucată, ani în şir, insula, au cernut-o, au mestecat-o între măsele robuste. Au trimis-o în şiruri nesfîrşite de vagonete de funicular pe malul celălalt unde turnul cît un bloc cu mai multe nivele al fabricii de sortare, o prelua, iar o cernea, o sorta în impresionanţi munţi de pietriş, pe dimensiuni, pregătind-o pentru drumurile următoare. De astă dată, calea se făcea pe sub pămînt şi, după asemenea ultimă penitenţă, bucăţile de insulă din ce în ce mai mărunte erau iarăşi înălţate. Pe un jghiab rulant urcau la nesfîrşit, pînă cînd, iar de la mare înălţime, erau prăvălite în betoane, încărcate în maşini, vărsate în construcţia gigantică a barajului, se întorceau în Dunăre, s-o zăvorească, s-o supună, îndărătnice, solide, inconştiente. Urmăreşti din ochi, de pe călcîiul Insulei, tot drumul pietrişului, te întorci. Sub tine, în fundul unei prăpăstii săpate de escavatoare, se întinde ce-a mai rămas din Ostrov, un fund de mare lunară. Domini totul, eşti din specia care a rănit de moarte insula, a tăiat în două Dunărea. A călca pe Golul e a aglomera sentimente contradictorii, dar şi a ieşi din alegorie, a ţinti spre sensuri. Maşinile zăcînd acolo, inutile, cu destinul consumat după ce au făcut tot ce trebuiau să facă pentru ca să intre în funcţiune celelalte maşini şi instalaţii, din hidrocentrală, de la ecluză şi de (Continuare în pagina 20) Mariana PETRAŞCU : „PORŢILE DE FIER” Mai întîi, natura In sus, pe ogașul Sîn Petru, la depozitul de dinamită, artificierul răspunzător de tot explozibilul vîrît la adăpost în măruntaiele muntelui și-a făcut un fel de gospodărie, parcă special pentru a mărturisi despre nevoia omului de a se trage — în anumite momente — înspre natură, ceva mai departe de civilizaţie şi tehnică. E un loc fermecat, valea nu mai răsună acum de motoarele escavatoarelor şi ale basculantelor, numai rănile stîncilor povestesc că maşinile au exploatat, mai jos, cariera, ani în şir, că au cărat muntele la vale, aruncîndu-l în Dunăre. Nici exploziile dinspre baraj nu-şi mai împing ecourile pe ogaş în sus, de două ori pe zi, ca mai înainte. De altfel, chiar în zorul cel mare, în perioada cînd se lucra cu tot efectivul, omul nu izbutise să pună stăpînire decit pe cărarea îngustă din fundul văii. La doi paşi, pe versanţi, în pădure, viaţa continua ca de la începutul lumii; tovarăşul Catană, care mă însoţeşte, a trăit o întîmplare cu iz de povestire sadoveniană, din veacul Măriei Sale Puiul Pădurii. Urca într-o noapte de iarnă drumul spre carieră, era împreună cu un subaltern, veneau să controleze dacă paznicii își făceau datoria. Deodată au auzit pietrele rostogolindu-se pe pantă, din coasta stîngă. Au luminat cu lanternele, o căprioară cobora în goană, gîfîind, cu ochii umezi de spaimă. Animalul s-a oprit o clipă în fața celor doi oameni, apoi s-a băgat între ei. Sus, pe marginea platoului, doi lupi priveau scena ezitînd, cumpăneau dacă era cazul să-și urmărească prada pînă în vale, s-o scoată dintre oameni. Aceia au fluierat, au strigat, au hăulit, fiarele au fugit într-un tîrziu. Dar, desigur, nu prea departe, căprioara le simțea încă prin preajmă, a urcat pe potecă la doi paşi în urma oamenilor, pînă la depozit. Paznicul era localnic, nu s-a mirat de întîmplare, auzise, trăise altele asemenea. In despicătura aceasta îngustă dintre munţi, pe o palmă de foc închipuită deasupra torentelor de primăvară, artificierul cultivă porumb, fasole, castraveţi, roşii, pătrunjel, morcovi. Creşte păsări. A îngrădit un perimetru de nimica toată cu doi-trei pari primitivi şi, între ei, cu anacronice mantăi de plastic, îşi protejează castraveţii de lăcomia găinilor. România literară 19