România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

VÎRSTE VEGETALE, VÎRSTE ANIMALE (Urmare din pagina 19) la baraj, nu sînt totuși cele mai im­presionante imagini ale acestei neîntre­rupte auto-devorări a tehnicii. La Or­șova, în golful noului lac de acumu­lare, stă ancorat bătrînul, venerabilul vapor, care va fi transformat în muzeu. E un remorcher de tip cu totul spe­cial, mi s-a spus că în lume n-a mai existat decît unul singur la fel, pe Mississippi. Construită acum trei sfer­turi de veac, nava are două coșuri lungi, pînă și ele puse altfel decît la celelalte vapoare, unul lingă altul, nu unul în spatele celuilalt. Prova e lăsa­tă în jos, nu ridicată, cum ne-am în­văţat să credem că trebuie să fie la orice vapor partea care spintecă apa. Un cablu gros, puternic, desparte în două, pe mijloc, puntea din faţă, aglo­merată de tot soiul de construcţii şi instalaţii curioase, totul la bord se în­­vîrteşte în jurul acestui cablu. Vaporul era construit, pur şi simplu, ca să înainteze trăgîndu-se pe sîrmă. Lungul şi puternicul cablu se ancora solid la ţărm, într-una din zonele cele mai dificile pentru navigaţie La înce­put în canalul Sip, în ultimii 30—40 de ani, în dreptul pragului de la Greben. Nava se îndepărta de mal lăsîndu-se la vale peste prag, lega în urma ei alt remorcher, de tip obișnuit, care aducea convoiul de șlepuri pînă la Greben, apoi, ajutîndu-se de ceea ce marinarii de la bord numeau ,,sîrmă“, deci de cablul cu pricina, ancorat la 1,5—2 km mai sus, pornea să înfrunte curentul, ana­­foarele. A făcut an de an corvoada pînă în primăvara lui ’71, cu devotament, foarte rareori dînd semn de oboseală. In timp ce cablul se înfășură pe un mare tambur sub punte, vaporul înain­ta din ce în ce mai încet, vibrînd din toate încheieturile, trecea pragul tră­­gînd cu toată forța convoiul. Iar con­voiul, odată traversată căderea puterni­că de apă, se îndepărta fluierînd în chip de salut, bătrînul se lăsa iar pes­te prag la vale, mereu agățat de sîr­mă, lua alt remorcher cu cele două-trei şlepuri la remorcă, pornea iar înainte, înfăşurînd cablul pe tambur, opintin­­du-se, trăgîndu-se din toate puterile spre ţărm, peste anafoare, peste stînci viclene, peste curenţi năpraznici. Abia născut, barajul a făcut inutil bătrînul vapor. Curenţii şi anafoarele au dispărut la Greben, după ce s-a creat lacul de acumulare, navigaţia a devenit scandalos de uşoară. Tehnica îşi mănîncă bunicii, asta e. Tehnica din ziua de azi, ce să-i faci. Stau alături de nea Grigore Avram, pe şalupa care ne-a adus la Greben. Nea Grigore are vîrsta vaporului, a ma­nevrat, pe puntea lui, zeci de ani în şir, cabluri şi bandule. Arunca ban­­dula pe puntea remorcherului din fruntea convoiului, marinarul de din­colo lega vasul lui de vechiul vapor cu două coşuri, nea Grigore se în­torcea spre comandă, striga remorca are, căpitanul pornea vasul încet înain­te, cablul se întindea, remorca ţine, striga nea Grigore, nava pornea cu toată viteza, se trăgea înainte pe sîrmă, trepida de-ţi săreau dinţii din gură. Era o muncă grea, aspră, în lunile cu trafic intens, din aprilie pînă în iulie, oamenii se sculau la trei dimineaţa, călcau toată ziua pragul în sus şi-n jos, seara trăgeau la mal, încărcau roabele cu cărbuni, alimentau vaporul, către miezul nopţii treaba era gata, a doua zi la trei o luau de la început Apa a crescut la Greben cu cinci, şase metri, o să mai crească, nea Gri­gore îmi arată coroanele unor nuci ieşind din apă lîngă mal, atît se mai vede din pomii pe care i-a sădit cîndva cu mîna lui chiar în dreptul locului unde acosta seara vaporul. Ii lipsesc două degete de la mîna dreaptă, şi le-a pierdut într-un accident, mînuind ca­blul. Duce celelalte degete la ochi, şi le trage pe obraz în jos, zice un da gros, face o pauză, iar se şterge pe pomeţi, iar da, iar o clipă de tăcere, pe urmă zice aici a fost. Şi tace, cu faţa boţită, cu privirea umedă. Construind barajul, oamenii au pus să plătească nu numai natura, nu nu­mai tehnica. Au plătit ei înşişi — a părăsi Porţile de Fier e a pleca din­tre oameni care au plecat din ei în­şişi, a te despărţi de aşezări, de oa­meni care s-au despărţit de ei înşişi. Uneori tehnica trădează Spuneam că, în cîteva momente, în cîteva locuri, Dunărea a izbutit să-l răzbească provizoriu pe om, să-l facă ca prizonier pe cel care o închidea cu fier şi cu beton­ armat. Ceva mai mult, că uneori și tehnica l-a trădat, aliindu-se cu apa a devenit din In­strument, capcana creatorului ei. In­­tîmplarea scafandrului Ion Corbovea­­nu, om care a plătit în diferite îm­prejurări cel mai greu bir fluviului, e poate cea mai grăitoare în acest sens. In timpul primei etape de închidere a Dunării, s-au folosit pentru execu­tarea digului două uriaşe platforme plutitoare în formă de potcoavă, insta­late pe solide picioare chiar în mij­locul Dunării. Cu macarale şi sonete manevrate de pe aceste platforme, constructorii înşirau în apă, în cerc, lipite una de alta ca scândurile într-un gard, un fel de doage metalice nu­mite palplanşe, care erau apoi bă­tute pînă cînd se înfigeau în stîncă. Se formau astfel mari celule metalice, un fel de butoaie uriașe de 18 m dia­metru. Așezate una lîngă alta și um­plute cu balast, celulele au consti­tuit în final un puternic dig care o­­prea apa în afara unei incinte, se­cată ulterior pentru a permite con­struirea ecluzei şi a hidrocentralei. Printre alte însărcinări, scafandrii erau obligaţi să verifice pe fund dacă pal­­planşele s-au înfipt sau nu suficient în rocă. La o asemenea verificare, Ion Corboveanu, cel mai bun scafandru de pe şantier, a trecut prin momente grele, care puteau să-l coste viaţa. Una dintre scîndurile gardului me­talic, o palplanşă, în loc să se înfigă în stîncă, intrase într-un pat de pie­triş strîns într-o cută foarte îngustă a albiei. Dunărea, zăgăzuită pînă aci de porţiunea de dig terminată, exer­cita o presiune foarte puternică asu­pra arcului de cerc, asupra racordului din care făcea parte palplanşa. Ajuns în dreptul acela, scafandrul a călcat pe stratul de balast, imprimîndu-i o uşoară deplasare. A fost suficient a­­tît, pentru a se crea un spaţiu prin care apa a început să curgă brusc, cu furie crescîndă, spălînd aproape in­stantaneu pietrişul din şanţul de pe fund şi, simultan, antrenîndu-l pe Cor­boveanu în deschizătura foarte îngustă. Prins în această capcană, culcat pe o coastă şi strîns ca între două scîn­­duri ale unui gard, cu altă scîndură apăsîndu-l deasupra, omul a rămas blocat. Picioarele şi abdomenul ii ieşeau în exteriorul digului metalic, pieptul şi capul îi rămăseseră în inte­rior. Timp de două ore şi mai bine, crezîndu-se la un moment dat pier­dut, a luptat pentru a se smulge. Oa­menii de sus încercau zadarnic să-l tragă înapoi, scafandrul era înfipt ca o pană în spaţiul strimt în care fusese îndesat de apă. Nu putea trece nici în partea cealaltă, în sensul curentu­lui violent, deoarece gulerul metalic al costumului era de un diametru mai mare decît crăpătura care îl ţinea captiv. De la un timp, la dificultăţile ini­ţiale s-a adăugat alta, s-a defectat te­lefonul, astfel că scafandrul nu mai putea comunica în nici un fel cu ea­­oamenii de la suprafaţă. Alt scafan­dru, venit să-i dea ajutor, încerca fără rezultat să-l tragă afară, risca şi el să cadă în cursă, tîrît de curent sub colegul său, în adîncitura acum com­plet liberă, spălată de ultimele res­turi de pietriş. Corboveanu a încercat o vreme să-l facă să înţeleagă la ce soluţie ajunsese să se gîndească. Ma­­­caraua de deasupra ar fi trebuit, cu orice preţ, să tragă palplanşele din stîncă, lărgind astfel locul. Cum nu mai avea telefon, nu putea să trans­mită indicaţia la suprafaţă, deci ea trebuia înţeleasă de celălalt scafan­dru. Acela însă, în întunericul deplin din fundul apei, nu înţelegea sem­nele captivului. în cele din urmă, Corboveanu a gă­sit el însuşi soluţia. Pipăind mai a­­tent în jur, a dat peste un fier sudat de una din palplanşe. Cu mari efor­turi şi cu atenţie deosebită pentru a nu-şi rupe costumul şi a nu muri înecat, în timp ce simţea că încep du­rerile în urechi şi fenomenele de asfi­xie specifice unei şederi îndelungate la fund, scafandrul a reuşit să-şi preseze gulerul metalic, să-i micşoreze dia­metrul. A trecut în partea cealaltă, în sensul curentului de apă, ieşind la suprafaţă aproape leşinat Se interzice categoric scafandrului să se arunce brusc de la adîncime la suprafaţă, glăsuieşte articolul 1349 din regulament.­­Secunda sau secundele acelea cînd se ridica de pe fundul flu­viului, trebuie să fi fost nespus de lungi pentru Ion Corboveanu. La fel de lung mi se pare timpul scurs de cînd încerc să scot povestirea din adîncul unde s-a sedimentat. Situaţia în sine, omul capturat de natură prin trădarea tehnicii, prizonier la pro­priu, dar descoperind că e prizonier şi sufleteşte, examenul de conştiin­ţă pe care scafandrul îmi povestea­­că, şi l-a făcut în ora pericolului, elibe­rarea lui dintr-o veritabilă capcană subiectivă încă înainte de a se fi eliberat la propriu, cer stiloului un răgaz, îl opresc să se arunce brusc asupra materialului, îl previn împo­triva tentaţiilor melodramei. Sentimen­tul tehnicii ne cheamă uneori, cu ecouri de desuete entuziasme scientiste, la un romantism grandilocvent, predispune la o literatură a contrastelor violente şi a didacticismului ostentativ. I se va interzice categoric senti­mentului să se arunce brusc de la a­­dîncime la suprafaţă. Mariana PETRAŞCU : Şantierul deversorului de la Porţile de Fier, văzut din aval 20 România literară Ion STOICA La izvor E mult de-atunci, o apă mare, Un somn, o moarte, nu mai ştie Din cînd în cînd o-nseninare îşi toarce firul argintiu. Şi cîmpul cheamă ca un glas Şi fug copacii înapoi Şi pîinea-i dulce, la popas Şi arde fulgerul prin ploi. Dar nu sînt eu, ori nu se-aude, E prea departe să mă strig Şi ierburile sînt prea crude Şi nu mă ştiu, şi-n cîmp e frig Şi creşte timpul fără flori. Poate la vară, cine ştie, Mă duce gîndul iar în zori Pe cîmpul din copilărie. Şi stînd durerii mele vraci, Să-mi fie-aproape pîn-la brîu Iubirea roşie de maci, Iubirea galbenă de grîu. Şi la şoptită mea chemare, S-alerg curat, prin timp să viu . E mult de-atunci, o apă mare, Un somn, o moarte, nu mai ştiu. Drumurile j w • • ţarii Lui Serghei Eseni* Zămisleşte glia în neştire. Iarba creşte, rîurile curg, Zilele cu mijlocul subţire Mă ademenesc pînă-n amurg. Şi lăsîndu-mi urma neştiută Pe răbojul drumurilor şters, Trec prin ţară cu sfieli de ciută, Incercînd izvoarele în mers, Cînd înfăşurat în dimineaţă, Ies din iarba viselor subţiri, Sate şi oraşe mă răsfaţă Cu privelişti fără amintiri. Şi cînd drumuri, albe altădată, Sub potcoava cailor mărunţi, Cu sfială-ncearcă să m-abată Lîngă ziduri vechi, de lingă munţi Limpezit de-o linişte adîncă Eu mă dau tăcerii adăpost Şi din bulgării zidiţi, de stîncă îmi vorbeşte timpul care-a fost. Drumuri, drumuri, prietenele mele, Sloiul vremii lîngă voi e cald ; Noaptea pe cîmpie număr stele, Ziua-n raze moi, rîzînd, mă scald Aşteptare In ziua dinţii S-au deschis toate florile, Erau într-o zi Toate sărbătorile, O mie de inimi Se luptau cu sîngele meu Răzvrătit în artere Şi tu n-ai venit. In cealaltă zi, Se făcuse tăcere-n cîmpii, Oamenii erau mari Fără să fi fost vreodată copiL Sub ciuperca cerului Ştiam că există răsărit, Apus, miazăzi şi miazănoapte Şi din nici o parte n-ai venit Dar în ziua a treia, Peste pacea subţire Au căzut trăznete mari, Cerul s-a clătinat în neştire Şi-n toate fluviile care treceau pe sub mine Veneai tu, plutind ca Ofelia Mîngîiată de ierburi Care se hotărîseră să n-o mai aștepte.

Next