România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
La Teatrul de Comedie „Interesul general“ de Aurel BARANGA Cercetătorul aplicat va putea descoperi în importanta operă comică a lui Aurel Baranga o tendinţă novatoare continuă, reflex al sensibilizării la ceea ce e nou în zona umană investigată de el satiric şi expresie a nevoii, autentic creatoare, de depăşire a propriilor formule anterioare. Mielul turbat (1952) inova, categoric, în ce priveşte identitatea eroului exemplar în comedia satirică. Adam şi Eva (1961) deschidea compasul critic spre un teritoriu, pînă atunci neexplorat, al prevaricaţiunilor organizate într-o celulă a aparatului de stat; Sfintul Mitică Blajina (1965) punea în bătaia zeflemelei caricatura vigilenţei în raporturile cu străinii; Opinia publică (1967) — cauterizînd un mod factice de fabricare a unei opinii — reprezenta şi prima piesă „deschisă“, invitînd spectatorii să opteze între cîteva ipoteze de deznodămînt. Interesul general (1971), negreşit din aceeaşi familie literară cu lucrările citate, e o variaţie pe cîteva teme predilecte dar, deopotrivă, un moment original în creaţia lui Aurel Baranga, „farsa atroce“ arătînd că gestul ultim al sceleraţilor batjocoriţi şi infamaţi poate fi crima — concluzie veridică, dar şi atît de dură încît autorul însuşi s-a speriat de ea, sfîrşind piesa, de astădată, fără final şi răsturnînd situaţia lugubră într-un efect facil de teatru în teatru, fără relaţie cu subiectul şi voit derutant. Insolită e şi introducerea, în demonstraţie, a unui aparataj tehnic modern de ascultare radiofonică şi înregistrare magnetică, de tip poliţist, cu rol esenţial în stabilirea probelor incriminatorii. Ca şi în alte piese (nu în toate), dramaturgul concepe şi aici activitatea de comediograf ca un sacerdoţiu civic, emiţînd caustice catilinare împotriva indivizilor sau grupurilor descoperite a se afla într-o sincopă etică ireversibilă, cu dereglări grave ale atitudinii sociale şi pervertiri ale umanului. Prostia nocivă comunităţii a fost totdeauna materia primă a marii satire — simţind că i se apropie sfîrşitul şi nu mai poate combate. Swift a lăsat prin testament averea ca să se întemeieze un „Spital pentru imbecili“. Nu alta e substanţa ce hrăneşte satira lui Baranga. „Interesul general“e sloganul ipocrit cu care o bandă dintr-un minister fictiv îşi justifică, demagogic, tenebroasele tactici de căpătuială şi conservare a fotoliilor. Banda, alcătuită dintr-un proaspăt ministru adjunct, Carapetrache, un director general, Hrisanide, şi feluriţi octofoli salarizaţi, experţi în probabilităţi, sicofanţi versatili cu aere de mucenici şi parapon perpetuu, e antinomul, în viziune satirică, a colectivităţii de muncă, această bandă, dospită în malversaţiuni şi încîlcită în plasa i de complicităţi, fiind înspăimîntată de o şedinţă, unde un funcţionar cinstit, Bocioacă, urmează s-o înfiereze. Asaltat cînd cu binele, cînd cu răul, cînd cu graţii moi de către soţia lui Hrisanide, cînd cu provocări şi argumente tari de către soţul şi de către amantul doamnei, coalizaţi brusc de noua lor cauză comună, Bocioacă rezistă la injoncţiuni inflexibil, intratabil, ascultând numai de conştiinţă, care-i porunceşte să producă dovezile palpabile ce le are, în faţa opiniei publice, încrezător în eradicarea, pe această cale, a fărădelegilor. Frica îi împinge pe nemernici să ucidă omul cu conştiinţă. Ucigaşii vor mistifica asasinatul într-o sinucidere, organizez pompoase funeralii. De la focul de pistol încolo, comicul îngheaţă, pe scenă adie o undă tragică, faptele devin stînjenitoare, nu mai conving prin adevăr, se şi complică din cale-afară — căci situaţia, paroxistică care ori explicaţii şi consecinţe trase, ori încheiere prin nerezolvare a conflictului (care, aşa, ar deveni realmente feroce şi improbabil) — astfel că autorul, printr-o piruetă nu prea inspirată, iese din dilemă şi intră într-o trilemă, alegînd adică o a treia cale: defunctul se ridică din coşciug pentru a cere recuziterului o pernă — vedeţi dumneavoastră, nimic n-a fost adevărat şi nu e nevoie de un corolar expres, sîntem doar la teatru, glumim, totul e ficţiune, luaţi-o cum vă place... MULŢUMIND autorului pentru libertatea deplină ce ne-o oferă, de a rezolva noi înșine enigma — el avînd, teoretic, tot dreptul de a lăsa descheiată întîmplarea — nu-i putem fi tot atît de recunoscători pentru nerezolvarea artistică, pentru un anume abandon al umorului său specific — de la un moment dat — și pentru clipa finală bună, factice, în afara ordinii peripeţiilor, dînd privitorului un sentiment cam sălciu. In prima parte însă, termenii comici sunt puşi bine în ecuaţie, satira e cruntă în îndrăzneala şi legitimitatea ei, hazul musteşte în replici, în situaţii, în structura caracterelor. Unele mijloace, gogoliene şi caragialiene, au devenit tipice pentru scrisul lui Baranga: „pregătirea“ unei şedinţe (Hrisanide are în fiecare buzunar un discurs, adaptat tuturor circumstanţelor critice), telefonul care înfricoşează, la celălalt capăt al firului aflîndu-se un interlocutor nevăzut, misterios, omnipotent (schimbînd mereu ora de şedinţă, de la 5 la 6, apoi de la 6 la 5, de la 5 la 4 etc. — un fel de fatum comic), vorbăria lustruită a personajelor (uneori poate prea vorbărie şi prea lustruită), cu prosopopee irezistibile, adică discursuri ţinute unor absenţi (Hrisanide declamă ce-i va spune în şedinţă unuia Aricescu, căzut în dizgraţie), caricarea limbajului stereotip pînă la dereglare (funcţionarul complezent şi obtuz Plătică îşi face, umil, procese autobiografice: „înainte făceam eforturi fără nici un efort, acum vreau să fac eforturi, fac eforturi să fac eforturi şi ...“). Numărul mare de invective din dialog poartă o neaşteptată încărcătură ilară, fiindcă personajele rostesc cuvintele „cutră“, „lepră“, „cornută“, dobitoacă“, „bestie“, „hienă“, „infam“, „nemernic“, „nenorocită“, „mormoloc“, „criminal“, fie în autocaracterizări flagelatoare, fie în contrasensuri, la adresa unor inocenţi. Cîte-o întorsătură flască, o expresie fadă, sau o glumă plăpîndă se datoresc probabil şi inserţiilor actoriceşti veleitare, cărora un autor şi regizor, concomitent, greu li se poate opune. E AUTORUL şi un nimerit regizor al piesei sale? Cum şi-a dorit, desigur, replicile se aud toate, foarte desluşit, dar teatrul nu e alcătuit numai din cuvinte, ci şi din tăceri, evoluţii multiple într-un spaţiu dat, ritmate de o mişcare specifică, compoziţii şi clivaje ale grupurilor etc., pe care neglijindu-le, sau nepricepîndu-se a le alcătui, autorul-regizor reduce din pregnanţa înfăţişării personajelor şi întîmplârilor, monotonizînd spectacolul, aplatizîndu-l pe alocuri banalizînd aspectul vizual, îngrămădind eroii în mijlocul scenei şi numai în prim-planuri ca pe o fotografie mărunţică într-o ramă prea mare. O masă cu fotolii la un perete năutiu şi un pat de culoarea muştarului la un perete alb e cam tot ce roteşte scenograful Mihail Tofan pe o turnantă de folos strict tehnic, diminuînd şi el tonusul artistic al montării. In aceste condiţii, performaneţele personale ale cîtorva actori — de care, evident, autorul-regizor nu e străin, în ce priveşte unele intonaţii ori detalii de gest şi mimică — sînt deosebit de merituoase. Hrisanide e o explozie umoristică în lanţ nesfîrşit, vitalitatea extraordinară a lui Toma Caragiu menţinîndu-l într-o tensiune care în momentele culminante pare a duce eroul la paroxism. Dintr-o simplă indicaţie în text („infinitezimală pauză de reculegere“ a directorului intervievat de televiziune) Caragiu face, printr-o înţepenire totală în scaun şi o simplă privire îngrozită spre reflectoare, o scenă de mare comedie. Frazarea sa are legi proprii, sfîrşitul unei propoziţii se leagă de începutul celeilalte într-un chip cu totul neaşteptat, cezura pentru respiro căzînd te miri unde, în aşa fel încît interpretul creează momente comice din înlănţuirea unor replici care, în parte, n-aveau atari virtuţi. Actorul are geniu comic, nimic din zestrea de vorbe, comportări, vestimentaţie a personajului nu scapă persiflării sale distrugătoare, de o excepţională vigoare, cu un farmec aspru, singular, al comunicativităţii, nici una din apariţiile sale, nici măcar prezenţa mută, nu e inertă sub raportul ţelurilor piesei. ToT atît de studiată şi clară e eroina, Lucia Hrisanide, jucată cu mare naturaleţe şi mult spirit de Marcela Rusu, povestind cu admirabilă ironie subiectul unui film de actualitate, caracterizînd cu artă, printr-un rictus echivoc, vulgaritatea, mimînd nostim nonşalanţa, în timp ce cotrobăieşte discret prin sertarele lui Bocioacă, realizînd o subtilă complicitate cu spectatorul, făcînd, neîndoielnic, cel mai bun rol al ei intr-o comedie de Baranga. Carapetrache al lui Ştefan Tăpălagă e un orgolios mai puţin acerb şi o canalie mai puţin versată decit părea în text, dar scena seducerii soţiei lui Hrisanide i-a reuşit, iar convorbirea cu noul subaltern, care e fostul director, e lucrată solid, decupată în planuri largi şi cu accentele umoristice prompt şi exact puse. Cum cu tot talentul lui Mihai Pălădescu, rolul lui Bocioacă rămîne inexpresiv, cel al lui Plătică (Aurel Giurumia — mai sobru și mai concentrat ca altă dată) are doar luciri intermitente, iar alte făpturi scenice sînt volatile, păstrăm nu atît suvenirul global al reprezentaţiei bucureştene, cît amintirea unei comedii satirice interesante şi cutezătoare, actuală prin spiritul cetăţenesc în care sancţionează anume atentate la relaţiile normale dintre membrii societăţii şi atrăgătoare, în bună parte, prin modul personal şi vesel cu care pune pe portativ satiric sonuri ale lumii noastre. Valentin SILVESTRU Marcela Rusu (Lucia) — cel mai bun rol al actriţei într-o comedie de Baranga. Tome Carogiu (Hrisanide) o explozie unită în lanț. RADU BELIGAN preşedintele M. IN şedinţa Comitetului Executiv al I.T.I., ţinută săptămîna trecută la Paris, artistul poporului Radu Beligan, directorul Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“, a fost ales, în unanimitate, preşedintele Institutului de Teatru (I.TJU). Este primul artist român ales în funcția de conducător al celui mai important for mondial de teatru. .Cinci piese ! • La Teatrul Bulandra sa repetă concomitent cinci piese importante, sub supravegherea a cinci personalități regizorale : O scrisoare pierdută de Caragiale, în montarea lui Liviu Ciulei, Don Juan de Moliére (Valeriu Moisescu), Mincinosul de Goldoni (Sanda Manu), Revizorul de Gogol, în viziunea scenică a lui Lucian Pintilie, Vicarul de autorul vest-german Rolf Hochhut, sub bagheta lui Radu Penciulescu. România literară 21