România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

„Cîntare Patriei“ A­CEASTA emisiune-concurs este, cred, una dintre cele mai fericite iniţiative ale televiziunii. O organizare ireproşabilă, un juriu competent (preşedinte D. D. Bo­tez) format din personalităţi de seamă din viaţa muzicală, o prezentare discretă şi mereu potrivită (datorită lui Mihai Florea), transmisii întotdeauna foarte bune — totul face din concursul coral interjudeţean, Cîntare Patriei, unul din succesele importante ale televiziunii. Muzica corală are vechi tradiţii. Forma­ţii impresionante prin virstă şi lauri cîş­­tigaţi, muzicieni de talent ce le-au slu­jit cu abnegaţie. Compozitori prolifici ca Ion Vidu, Gavril Muzicescu, Gheorghe Dima, Dumitru Chiriac, Tiberiu Bredi­­ceanu s-au dăruit acestei preocupări, dar le-au urmat alţii : Ion Chirescu, Radu Pallady, Sergiu Sarchizof, Marin Cons­tantin, D. D. Botez, fiind numai cîţiva din muzicienii actuali care au com­pus şi au stimulat acest gen muzical. Prin realizarea concursului Cîntare Pa­triei (preconizat să aibă o durată de aproape doi ani !) s-a creat o adevărată emulaţie artistică. Se vorbeşte de peste 600 de noi compoziţii (în bună parte creaţii ale tinerei generaţii) ce au venit in întimpinarea acestei impresionante manifestări culturale. Zeci de formaţii din toate colţurile ţării s-au prezentat pînă acum la o înaltă ţinută artistică. Ul­tima emisiune vizionată, cea din 14 no­iembrie, este un model. Am urmărit cu plăcere evoluţiile artiştilor amatori din Ploieşti, Braşov, Titu, Sibiu. Ca ei s-au prezentat şi se vor mai prezenta încă, în faţa milioanelor de telespectatori, nume­roase alte formaţii. Este inutil să remar­căm acum în mod spec­il una dintre ele, dar nu este, cred, inutil să repetăm lau­dele adresate organizatorilor acestei feri­cite manifestări muzicale şi tuturor celor ce au concurat la realizarea ei. • Tot în domeniul muzicii şi tot o „bilă albă“ : celebrele concerte-lecţii Să înţe­legem muzica (o mai veche promisiune a televiziunii), predate prin intermediul mi­cului ecran cam în toată lumea, şi pe care am început (de duminică 21 noiem­brie) să le urmărim şi noi. Complexă personalitate acest Leonard Bernstein ! Renumit dirijor (la pupitrul Orche­ei simfonice din New York), pianist, com­pozitor, el se dovedeşte cu acest prilej a fi şi un fermecător şi convingător ac­tor. Lecţiile sale sunt adevărate specta­cole. Reacţia publicului marchează prin aplauze evoluţia spre înţelegerea muzi­cii a celor ce-l urmăresc. Programarea a­­cestui curs este binevenită. Efectul său va fi fără îndoială remarcabil. Radu DUMITRU O adaptare liberă, fatal fragmentară, a capodoperei lui Cervantes, Don Quijote, creată de tînărul regizor de teatru şi film Petre Bokor a prilejuit televiziunii o remarcabilă seară de teatru. Cavalerul Tristei Figuri şi Scutierul său (pe care l-au jucat, cu expresivă virtuozitate şi gîndire personală, Virgil Ogăşanu şi Constantin Rauţki) sunt, în această versiune, purtătorii unei răscolitoare omenii. In jurul lor se rotesc, ridicoli, ipocriţii lacomi, fandosiţii aristocraţi, răufăcătorii mici şi mari de pe pămînturile cutreierate de rătăcitorul hidalgo. Contrapunctînd mereu realitatea şi visul, înfăţişînd in alternanţe eroii reali şi fantasmele, regizorul a găsit o interesantă teleformulă specifică. Ambianţa, de un baroc decrepit, realizată cu gust, în decor şi costume, de Vasile Rotaru şi Rodica Hanegic, interpretările admirabile în diversitate şi, deopotrivă, în unitate stilistică, realizate de Ion Marinescu, Gina Patrichi, prezentele meritorii ale altora­­— au construit împreună ceea ce telecronicarii numesc de obicei „o seară bună“, un moment de artă. EMISIUNE LITERARĂ LA POLITEHNICĂ D­ESPRE emisiunea de luni seara se pot scrie cuvinte de laudă. Deşi... Dar mai întîi vorbele le laudă. Merită, intr-adevăr, apreciată iniţiativa televiziunii de a „evada“ dintre decorurile de hirtie şi de plastic, şi de a rea­liza emisiuni in clădiri adevărate — de data asta, noul Institut politehnic din Bucureşti — care prin forma şi destinaţia lor pot spune mult despre dimen­siunile vieţii noastre actuale. In plus, acest Imn ziditorilor de ţară a răsunat intr-o ambianţă populată de studenţi, viitorii ingineri, care a favorizat, desi­gur, stabilirea unui dialog real, viu, intre şi despre „cei ce zidesc ţara“, obli­­gind regizorul să caute soluţiile dincolo de sertarele cu şabloane, îmbinarea discursului poetic (semnat de Arghezi, Mihu Dragomir, Ştefan Aug. Doinaş, Méliusz József, Ion Cringuleanu, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Dragoş Vrânceanu, Violeta Zamfirescu, Nicolae Labiş, Nicolae Tăutu) şi a discursului muzical (corul pe tema iubirii de patrie şi partid) s-a realizat cu mijloace stilistice apropiate de exigenţele şi de gradul de receptivitate al auditorului căruia le era adresat direct. Faptul că televiziunea s-a hotărît să adopte această formulă, a implicării publicului — atit de des intîlnită în teatrul modern — să înlesnească deci sta­bilirea colocviului de idei intre protagoniști și spectatori, este intrutotul merituos. Acel „deşi", aşezat la începutul însemnării de faţă, e echivalentul unui reproş : regizorul (Petre Meglei) s-a oprit la jumătatea drumului ; după ce a găsit soluţia iniţială (recitatorii în mijlocul sălii) s-a oprit exclusiv la ea, emi­siunea apărind astfel, pe alocuri, cam înţepenită şi cam rece. I-am ascultat, totuşi, cu emoţie pe bunii rostitori de poezie : Eva Pătrăşcanu, Adela Măr­cu­­lescu, Mariella Petrescu, Silviu Stănculescu, George Oancea şi George Paul Avram. S. R. • Selecţiuni din progra­mul radio. Trei comedii într-un act, de George Că­­linescu (Teatru scurt, 28 noiembrie, ora 19,15, pr. 2). Viaţa cărţilor (29 noiembrie, ora 14,30, pr. 2). Ibrăileanu — sufletul „Vieţii Româneşti“, — Geo Şerban . Amintiri din redacţia revistei „Şan­tier“ — Ion Pas (marţi 30 noiembrie, pr. 2). Cultura şi arta (Dezbateri culturale cu I. Dodu-Bălan, Domokos Géza, Al. Ivastic, 3 decem­brie, ora 22,30, pr. 2). • Din programul de te­leviziune. Cronica literară de Al. Piru ; De vorbă cu :Romulus Rusan etc. (Re­vista literară T. V., 30 no­iembrie ora 18,30). Din umorul lui Sadoveanu — V. Silvestru (Mult e dul­ce .. . 1 decembrie, ora 18,15). Tudor Vianu des­pre Emin­escu (Bibliote­ca pentru toţi) 2 dec., ora 21,05). Versuri de M. Be­­niuc, Violeta Zamfirescu, Adrian Păunescu, Mihai Negulescu (4 dec., ora 19). Credinţa în minuni * E­U sînt cel care a greşit , m-am aştep­tat la prea mult. Eu sînt cel care a greşit : speram că voi asculta o emisiune pasionantă (cu şovăieli, cu poticniri, cu puţină ironie, cu un dram de mîhnire şi neapărat cu idei îndrăzneţe). Aşa mi se păruse mie că s-ar cuveni să arate o emisiune care se numeşte „Redacţia li­­terar-teatrală în dialog cu ascultătorii re­­şiţeni“. O asemenea întîlnire ori o eviţi, dacă nu ai curaj, ori, dacă te încumeţi să priveşti adevărul în faţă, acorzi con­fruntării proporţiile unui eveniment. Adi­că îi convingi pe oameni să spună des­chis ce cred despre tine, iar tu te dai deoparte şi te pregăteşti — cu emoţie, cu frică — să-i asculţi. Nici vorbă n-a fost de aşa ceva. Am avut parte de o emisiune obişnuită (bună!), realizată cu competenţă (redac­tor : Ion Budescu). Ne-a plăcut realitatea cu care au fost discutate obiecţiile ascul­tătorilor, cărora li s-a răspuns defe­rent şi cu eleganţă, fără genuflexiuni. Ne-a plăcut, de asemenea, să notăm : „Programul tipărit nu satisface preten­ţiile beneficiarului. Lipsesc detaliile. Lip­seşte reclama, care şi-n acest caz e su­fletul comerţului“. (Riţa Gheorghe) ; „Să fie transmise mai des procese literare“ (Tanţa Albuleanu).Un utecist (anonim) cere, pe drept cuvînt, reluarea emisiu­nii „Drumeţii veseli“. Aşteptam minuni. N-au fost. Voi aş­tepta în continuare minuni. Pentru că există televizorul şi pentru că, fără mi­nuni, radioul nu-l poate concura. Ce putem pronune noi, cei bolnavi de patima radioului, în locul imaginilor ? Conferinţe ? Discuţii ? Sunt multe, sunt nenumărate lucruri frumoase în emisiunile despre care scriu şi nu voi obosi să le mulţumesc realiza­torilor. Mi se pare însă că încrederea în Eveniment e prea slabă. Uităm mereu că cea mai importantă emisiune este şi ră­­mîne Radiojurnalul. Uităm să ne între­băm de ce se întîmplă aşa. Iată unul din­tre răspunsurile posibile : pentru că, la Radiojurnal, Evenimentul • Încă tânăr, nu şi-a pierdut vioiciunea. Ar trebui să rămînă mereu tînăr — şi l-ar putea ajuta să-şi păstreze tinereţea mai ales emisiu­nile făcute „pe viu“. Netransmiţînd mai niciodată „în direct“ — cu cîte-o frază confuză, cu bilbîielile inevitabile — Ra­dioul poate să-şi taie singur firul de con­tact cu inima noastră, care bate aşa cum bate... adică — uneori — confuz. Lip­sesc transmisiile „în direct“ de la mater­nităţi, din cabinetele directorilor, din ma­gazinele de mărunţişuri, de la cenacluri, de la o circumscripţie de miliţie, într-o dimineaţă oarecare, în care oamenii să vorbească firesc , la radio, nici măcar academicienii nu fac greşeli de acord... Fonoteca e, hotărît lucru, de aur. „.Frumoase, „Momentele poetice“ de di­mineaţă, cu versuri de Mihai Beniuc, Horváth Imre, Petre Ghelmez, Dimitrie Rachici şi cu superbul „Stau ca un pa­ratrăsnet pe marile clădiri /Spre fulgerele nopţii cu braţele amîndouă“ al lui A. E. Baconsky. A cărui excelentă emisiune, „Meridiane lirice“, absentă de cîteva săp­­tămîni din programe, o dorim cit mai curînd reluată. Florin MUGUR 24 România literară A.B.C. -Ciu­b mai P­IND, miercuri noaptea, din cauza copiei extrem de uzate a Baladei, „s-a sărit“ începutul scenei în care cei doi inocenţi intră în casa femeii necinstite, cînd am observat dispariţia din film a celor două sau trei a­­mănunte prin care Ciuhrai su­gerează prezenţa amantului — am simţit prin toată fiinţa a­­cel tremur lung şi urît, ca al unui greabăn de cal scuturîn­­du-se de muşte, zvîcnet prea bine cunoscut şi din viaţa o­­mului. Nu­ sînt multe filme pe care să le ţin minte atit de precis, precum Balada solda­tului, secvenţă cu secvenţă, de­taliu cu detaliu. Poate Asul de pică al lui Forman, Obsesia lui Visconti. Sînt un evadat, poate Stan şi Bran vînzători de brad... N-aş îndrăzni deocamdată să explic cu glas mare, cu dega­jare stilistică şi la lumina zi­lei ce-a însemnat, în urmă cu un deceniu,­­pentru mine, a­­ceastă Balada. Am credinţa că nu sînt prea mulţi cei care pot înţelege acest secret de ordin artistic, şi deci politic. Rămîne o impudoare, de mărturisit lui Tihon, adică psihanalistului de serviciu, sau şi mai bine pa­ginii încă nescrise — fertila şi îndelunga mea rătăcire de la Balada Siberiei la această Ba­ladă, drum de adolescenţă din ce în ce mai tîrzie, de la o ilu­zie lirică pînă la un adevăr li­ric. Ceea ce mi se pare funda­mental la Ciuhrai este acel su­flu rusesc în redescoperirea lu­mii, în reinventarea ei, ca şi cum pînă atunci,­­ pînă la el, s-ar fi întins o uitare, o lungă absenţă, un pustiu. Ca nici una alta, literatura rusă a lansat acel tip dramatic de talent cu vocaţia răscrucii, obsesia strîmtorilor, chemat patetic să rezolve un perpetuu impas. Mai ales în ci­nema, într-o cinematografie de forţa celei sovietice, creată de Eisenstein, Dovjenko, Pudov­­kin — asemenea tipuri de ta­lent care aiurea pot apărea doar „polemice”, aici capătă o vi­goare explozivă cu totul stra­nie, capabilă să ne aducă la în­ceputurile fiecărui înţeles şi ale fiecărei mişcări, într-o lu­mină nouă care amestecă abe­cedarul cu apocalipsa. Există o prospeţime a ochiului rusesc în cinema — absolut fără pereche (vezi, după Ciuhrai, filmele lui Huţiev, Tarkovski, Konceelovs­­ki) şi această stare de graţie nu poate veni, după părerea mea, decit din vitalitatea care a per­mis divina incompatibilitate dintre lumile create aproape simultan de Gogol, Dostoievski, Tolstoi şi Cehov. Ciuhrai apare la acel impas — de mult denunţat ca atare — al filmelor cu rozalii cazaci din Cuban şi cavaleri foarte fercheşi de afară şi pe dinăun­tru, spulberaţi polemic din pri­ma secvenţă a Baladei, cînd soldatul Alioşa distruge două tancuri duşmane dîrdîind de frică, îngrozit de moarte, aşa cum Ciuhrai susţine că a vă­zut în război. După aceea omul e declarat erou şi primeşte o permisie pentru ca să repare acoperişul casei părinteşti : două zile dus, două zil° acasă, două zile întoarcerea. Totul e iradiat de o simplitate de abe­cedar : drumul, drumurile, o­­biectele, gîrla, finul, conserva, o fată care se îndrăgosteşte de el după ce primeşte de mînca­­re din mina lui, oamenii bă­­trîni, durerea, ruşinea, telegra­ful, copiii jucîndu-se cu baloa­ne de săpun, baloanele de să­pun, despărţirea şi în sfîrşit mama, casa, din care nu rămîn decit cîteva secunde, timpul u­­nei îmbrăţişări, timpul unui hohot de plîns. Soldatul nu mai are timp să repare acoperişul. Nu ştiu să fi văzut la cine­ma poveste mai candidă despre timp. Radu COSAŞU CIUHRAI — „Balada soldatului“ (1959)

Next