România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
„Cîntare Patriei“ ACEASTA emisiune-concurs este, cred, una dintre cele mai fericite iniţiative ale televiziunii. O organizare ireproşabilă, un juriu competent (preşedinte D. D. Botez) format din personalităţi de seamă din viaţa muzicală, o prezentare discretă şi mereu potrivită (datorită lui Mihai Florea), transmisii întotdeauna foarte bune — totul face din concursul coral interjudeţean, Cîntare Patriei, unul din succesele importante ale televiziunii. Muzica corală are vechi tradiţii. Formaţii impresionante prin virstă şi lauri cîştigaţi, muzicieni de talent ce le-au slujit cu abnegaţie. Compozitori prolifici ca Ion Vidu, Gavril Muzicescu, Gheorghe Dima, Dumitru Chiriac, Tiberiu Brediceanu s-au dăruit acestei preocupări, dar le-au urmat alţii : Ion Chirescu, Radu Pallady, Sergiu Sarchizof, Marin Constantin, D. D. Botez, fiind numai cîţiva din muzicienii actuali care au compus şi au stimulat acest gen muzical. Prin realizarea concursului Cîntare Patriei (preconizat să aibă o durată de aproape doi ani !) s-a creat o adevărată emulaţie artistică. Se vorbeşte de peste 600 de noi compoziţii (în bună parte creaţii ale tinerei generaţii) ce au venit in întimpinarea acestei impresionante manifestări culturale. Zeci de formaţii din toate colţurile ţării s-au prezentat pînă acum la o înaltă ţinută artistică. Ultima emisiune vizionată, cea din 14 noiembrie, este un model. Am urmărit cu plăcere evoluţiile artiştilor amatori din Ploieşti, Braşov, Titu, Sibiu. Ca ei s-au prezentat şi se vor mai prezenta încă, în faţa milioanelor de telespectatori, numeroase alte formaţii. Este inutil să remarcăm acum în mod specil una dintre ele, dar nu este, cred, inutil să repetăm laudele adresate organizatorilor acestei fericite manifestări muzicale şi tuturor celor ce au concurat la realizarea ei. • Tot în domeniul muzicii şi tot o „bilă albă“ : celebrele concerte-lecţii Să înţelegem muzica (o mai veche promisiune a televiziunii), predate prin intermediul micului ecran cam în toată lumea, şi pe care am început (de duminică 21 noiembrie) să le urmărim şi noi. Complexă personalitate acest Leonard Bernstein ! Renumit dirijor (la pupitrul Orcheei simfonice din New York), pianist, compozitor, el se dovedeşte cu acest prilej a fi şi un fermecător şi convingător actor. Lecţiile sale sunt adevărate spectacole. Reacţia publicului marchează prin aplauze evoluţia spre înţelegerea muzicii a celor ce-l urmăresc. Programarea acestui curs este binevenită. Efectul său va fi fără îndoială remarcabil. Radu DUMITRU O adaptare liberă, fatal fragmentară, a capodoperei lui Cervantes, Don Quijote, creată de tînărul regizor de teatru şi film Petre Bokor a prilejuit televiziunii o remarcabilă seară de teatru. Cavalerul Tristei Figuri şi Scutierul său (pe care l-au jucat, cu expresivă virtuozitate şi gîndire personală, Virgil Ogăşanu şi Constantin Rauţki) sunt, în această versiune, purtătorii unei răscolitoare omenii. In jurul lor se rotesc, ridicoli, ipocriţii lacomi, fandosiţii aristocraţi, răufăcătorii mici şi mari de pe pămînturile cutreierate de rătăcitorul hidalgo. Contrapunctînd mereu realitatea şi visul, înfăţişînd in alternanţe eroii reali şi fantasmele, regizorul a găsit o interesantă teleformulă specifică. Ambianţa, de un baroc decrepit, realizată cu gust, în decor şi costume, de Vasile Rotaru şi Rodica Hanegic, interpretările admirabile în diversitate şi, deopotrivă, în unitate stilistică, realizate de Ion Marinescu, Gina Patrichi, prezentele meritorii ale altora— au construit împreună ceea ce telecronicarii numesc de obicei „o seară bună“, un moment de artă. EMISIUNE LITERARĂ LA POLITEHNICĂ DESPRE emisiunea de luni seara se pot scrie cuvinte de laudă. Deşi... Dar mai întîi vorbele le laudă. Merită, intr-adevăr, apreciată iniţiativa televiziunii de a „evada“ dintre decorurile de hirtie şi de plastic, şi de a realiza emisiuni in clădiri adevărate — de data asta, noul Institut politehnic din Bucureşti — care prin forma şi destinaţia lor pot spune mult despre dimensiunile vieţii noastre actuale. In plus, acest Imn ziditorilor de ţară a răsunat intr-o ambianţă populată de studenţi, viitorii ingineri, care a favorizat, desigur, stabilirea unui dialog real, viu, intre şi despre „cei ce zidesc ţara“, obligind regizorul să caute soluţiile dincolo de sertarele cu şabloane, îmbinarea discursului poetic (semnat de Arghezi, Mihu Dragomir, Ştefan Aug. Doinaş, Méliusz József, Ion Cringuleanu, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Dragoş Vrânceanu, Violeta Zamfirescu, Nicolae Labiş, Nicolae Tăutu) şi a discursului muzical (corul pe tema iubirii de patrie şi partid) s-a realizat cu mijloace stilistice apropiate de exigenţele şi de gradul de receptivitate al auditorului căruia le era adresat direct. Faptul că televiziunea s-a hotărît să adopte această formulă, a implicării publicului — atit de des intîlnită în teatrul modern — să înlesnească deci stabilirea colocviului de idei intre protagoniști și spectatori, este intrutotul merituos. Acel „deşi", aşezat la începutul însemnării de faţă, e echivalentul unui reproş : regizorul (Petre Meglei) s-a oprit la jumătatea drumului ; după ce a găsit soluţia iniţială (recitatorii în mijlocul sălii) s-a oprit exclusiv la ea, emisiunea apărind astfel, pe alocuri, cam înţepenită şi cam rece. I-am ascultat, totuşi, cu emoţie pe bunii rostitori de poezie : Eva Pătrăşcanu, Adela Mărculescu, Mariella Petrescu, Silviu Stănculescu, George Oancea şi George Paul Avram. S. R. • Selecţiuni din programul radio. Trei comedii într-un act, de George Călinescu (Teatru scurt, 28 noiembrie, ora 19,15, pr. 2). Viaţa cărţilor (29 noiembrie, ora 14,30, pr. 2). Ibrăileanu — sufletul „Vieţii Româneşti“, — Geo Şerban . Amintiri din redacţia revistei „Şantier“ — Ion Pas (marţi 30 noiembrie, pr. 2). Cultura şi arta (Dezbateri culturale cu I. Dodu-Bălan, Domokos Géza, Al. Ivastic, 3 decembrie, ora 22,30, pr. 2). • Din programul de televiziune. Cronica literară de Al. Piru ; De vorbă cu :Romulus Rusan etc. (Revista literară T. V., 30 noiembrie ora 18,30). Din umorul lui Sadoveanu — V. Silvestru (Mult e dulce .. . 1 decembrie, ora 18,15). Tudor Vianu despre Eminescu (Biblioteca pentru toţi) 2 dec., ora 21,05). Versuri de M. Beniuc, Violeta Zamfirescu, Adrian Păunescu, Mihai Negulescu (4 dec., ora 19). Credinţa în minuni * EU sînt cel care a greşit , m-am aşteptat la prea mult. Eu sînt cel care a greşit : speram că voi asculta o emisiune pasionantă (cu şovăieli, cu poticniri, cu puţină ironie, cu un dram de mîhnire şi neapărat cu idei îndrăzneţe). Aşa mi se păruse mie că s-ar cuveni să arate o emisiune care se numeşte „Redacţia literar-teatrală în dialog cu ascultătorii reşiţeni“. O asemenea întîlnire ori o eviţi, dacă nu ai curaj, ori, dacă te încumeţi să priveşti adevărul în faţă, acorzi confruntării proporţiile unui eveniment. Adică îi convingi pe oameni să spună deschis ce cred despre tine, iar tu te dai deoparte şi te pregăteşti — cu emoţie, cu frică — să-i asculţi. Nici vorbă n-a fost de aşa ceva. Am avut parte de o emisiune obişnuită (bună!), realizată cu competenţă (redactor : Ion Budescu). Ne-a plăcut realitatea cu care au fost discutate obiecţiile ascultătorilor, cărora li s-a răspuns deferent şi cu eleganţă, fără genuflexiuni. Ne-a plăcut, de asemenea, să notăm : „Programul tipărit nu satisface pretenţiile beneficiarului. Lipsesc detaliile. Lipseşte reclama, care şi-n acest caz e sufletul comerţului“. (Riţa Gheorghe) ; „Să fie transmise mai des procese literare“ (Tanţa Albuleanu).Un utecist (anonim) cere, pe drept cuvînt, reluarea emisiunii „Drumeţii veseli“. Aşteptam minuni. N-au fost. Voi aştepta în continuare minuni. Pentru că există televizorul şi pentru că, fără minuni, radioul nu-l poate concura. Ce putem pronune noi, cei bolnavi de patima radioului, în locul imaginilor ? Conferinţe ? Discuţii ? Sunt multe, sunt nenumărate lucruri frumoase în emisiunile despre care scriu şi nu voi obosi să le mulţumesc realizatorilor. Mi se pare însă că încrederea în Eveniment e prea slabă. Uităm mereu că cea mai importantă emisiune este şi rămîne Radiojurnalul. Uităm să ne întrebăm de ce se întîmplă aşa. Iată unul dintre răspunsurile posibile : pentru că, la Radiojurnal, Evenimentul • Încă tânăr, nu şi-a pierdut vioiciunea. Ar trebui să rămînă mereu tînăr — şi l-ar putea ajuta să-şi păstreze tinereţea mai ales emisiunile făcute „pe viu“. Netransmiţînd mai niciodată „în direct“ — cu cîte-o frază confuză, cu bilbîielile inevitabile — Radioul poate să-şi taie singur firul de contact cu inima noastră, care bate aşa cum bate... adică — uneori — confuz. Lipsesc transmisiile „în direct“ de la maternităţi, din cabinetele directorilor, din magazinele de mărunţişuri, de la cenacluri, de la o circumscripţie de miliţie, într-o dimineaţă oarecare, în care oamenii să vorbească firesc , la radio, nici măcar academicienii nu fac greşeli de acord... Fonoteca e, hotărît lucru, de aur. „.Frumoase, „Momentele poetice“ de dimineaţă, cu versuri de Mihai Beniuc, Horváth Imre, Petre Ghelmez, Dimitrie Rachici şi cu superbul „Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri /Spre fulgerele nopţii cu braţele amîndouă“ al lui A. E. Baconsky. A cărui excelentă emisiune, „Meridiane lirice“, absentă de cîteva săptămîni din programe, o dorim cit mai curînd reluată. Florin MUGUR 24 România literară A.B.C. -Ciub mai PIND, miercuri noaptea, din cauza copiei extrem de uzate a Baladei, „s-a sărit“ începutul scenei în care cei doi inocenţi intră în casa femeii necinstite, cînd am observat dispariţia din film a celor două sau trei amănunte prin care Ciuhrai sugerează prezenţa amantului — am simţit prin toată fiinţa acel tremur lung şi urît, ca al unui greabăn de cal scuturîndu-se de muşte, zvîcnet prea bine cunoscut şi din viaţa omului. Nu sînt multe filme pe care să le ţin minte atit de precis, precum Balada soldatului, secvenţă cu secvenţă, detaliu cu detaliu. Poate Asul de pică al lui Forman, Obsesia lui Visconti. Sînt un evadat, poate Stan şi Bran vînzători de brad... N-aş îndrăzni deocamdată să explic cu glas mare, cu degajare stilistică şi la lumina zilei ce-a însemnat, în urmă cu un deceniu,pentru mine, această Balada. Am credinţa că nu sînt prea mulţi cei care pot înţelege acest secret de ordin artistic, şi deci politic. Rămîne o impudoare, de mărturisit lui Tihon, adică psihanalistului de serviciu, sau şi mai bine paginii încă nescrise — fertila şi îndelunga mea rătăcire de la Balada Siberiei la această Baladă, drum de adolescenţă din ce în ce mai tîrzie, de la o iluzie lirică pînă la un adevăr liric. Ceea ce mi se pare fundamental la Ciuhrai este acel suflu rusesc în redescoperirea lumii, în reinventarea ei, ca şi cum pînă atunci, pînă la el, s-ar fi întins o uitare, o lungă absenţă, un pustiu. Ca nici una alta, literatura rusă a lansat acel tip dramatic de talent cu vocaţia răscrucii, obsesia strîmtorilor, chemat patetic să rezolve un perpetuu impas. Mai ales în cinema, într-o cinematografie de forţa celei sovietice, creată de Eisenstein, Dovjenko, Pudovkin — asemenea tipuri de talent care aiurea pot apărea doar „polemice”, aici capătă o vigoare explozivă cu totul stranie, capabilă să ne aducă la începuturile fiecărui înţeles şi ale fiecărei mişcări, într-o lumină nouă care amestecă abecedarul cu apocalipsa. Există o prospeţime a ochiului rusesc în cinema — absolut fără pereche (vezi, după Ciuhrai, filmele lui Huţiev, Tarkovski, Konceelovski) şi această stare de graţie nu poate veni, după părerea mea, decit din vitalitatea care a permis divina incompatibilitate dintre lumile create aproape simultan de Gogol, Dostoievski, Tolstoi şi Cehov. Ciuhrai apare la acel impas — de mult denunţat ca atare — al filmelor cu rozalii cazaci din Cuban şi cavaleri foarte fercheşi de afară şi pe dinăuntru, spulberaţi polemic din prima secvenţă a Baladei, cînd soldatul Alioşa distruge două tancuri duşmane dîrdîind de frică, îngrozit de moarte, aşa cum Ciuhrai susţine că a văzut în război. După aceea omul e declarat erou şi primeşte o permisie pentru ca să repare acoperişul casei părinteşti : două zile dus, două zil° acasă, două zile întoarcerea. Totul e iradiat de o simplitate de abecedar : drumul, drumurile, obiectele, gîrla, finul, conserva, o fată care se îndrăgosteşte de el după ce primeşte de mîncare din mina lui, oamenii bătrîni, durerea, ruşinea, telegraful, copiii jucîndu-se cu baloane de săpun, baloanele de săpun, despărţirea şi în sfîrşit mama, casa, din care nu rămîn decit cîteva secunde, timpul unei îmbrăţişări, timpul unui hohot de plîns. Soldatul nu mai are timp să repare acoperişul. Nu ştiu să fi văzut la cinema poveste mai candidă despre timp. Radu COSAŞU CIUHRAI — „Balada soldatului“ (1959)