România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
Genul frivol Colecţia „Romanul de dragoste“ pe care a iniţiat-o mai demult editura Eminescu îşi are, cine s-ar îndoi, rosturile ei. Mai ales că printre cele mai frumoase romane din literatura lumii se numără atîtea romane de dragoste... Romanele de dragoste apar, apoi, şi în afara colecţiei amintite, şi la alte edituri, bucurîndu-se de atenţia cititorilor de toate vîrstele. Adolescenţi, tineri sau mai puţin tineri, ne place literatura de dragoste. Dar tocmai spre a nu compromite genul ca atare, ar fi bine să facem şi unele distincţii de valoare. La a cita ediţie din Lorelei s-a ajuns oare ? Nu mai ţinem minte. Ne întrebăm dacă nu cumva pasiunea foarte constantă a editurilor pentru acest roman cam mediocru şi cam frivol al lui Ionel Teodoreanu n-ar trebui să aibă o limită. Dar Iubire de Octav Dessila ? In afara subiectului (violent) erotic mai are iubire vreo altă legătură cu... iubirea ? Fiindcă despre legătura cu literatura ne vine şi mai greu să vorbim. Şi ar fi păcat, din cauza unor asemenea cărţi de valoare mai mult decit discutabilă, să se confunde romanul de dragoste cu „genul frivol“. A. B. Confesiunile cobrei • După interviul acordat nu demult lui Adrian Păunescu, criticul Şerban Cioculescu publică, un numărul din octombrie al buletinului ,,Cărţi noi“, cîteva „confesiuni literare“ pline de interes. Cel despre care prozatoarea Ticu Arhip spunea, într-un portret din „Vremea“, că şuierul vorbirii sale seamănă cu al unei core veninoase care înspâimintă pe cei ce citesc în cenaclul „Sburătorul", se recunoaşte şi nu se reneagă : „...mie nu-mi impunea numele, aceasta este de altfel virtutea tinereţii... nu regret nimica din intemperantele spiritului meu critic din tinereţe, dar, fireşte, recunosc că, o dată cu vîrsta, minoritatea spiritului critic permite ca execuţiile cele mai dure să fie făcute in forma cea mai politicoasă“. Şi, în final, câteva îndrumări pentru uzul noilor „cobre“ : „Ceea ce se cere unui critic, cînd scrie despre un scriitor cu oarecare nume, dar a cărui ultimă operă nu este la înălţimea celorlalte, este să se simtă stima pentru om şi pentru operă, îndărătul celor mai grave obiecţii. Şi să se facă tot posibilul ca acele «grave» obiecţii să nu fie jignitoare. Mai ales primele rinduri ale unui studiu sau ale unui articol sunt orientative, dacă e sau nu obiectiv. Dacă din primele rinduri se vede o fondare ofensivă, cititorul zice «a, dar ăsta este pornit». Și atunci, autoritatea lucrului judecat e, din capul locului, contestabilă, este caducă“. V. s. Statuia degradată • Pe mica piaţetă de pe strada bucureşteană Matei Basarab, în faţa şcolii „Barbu Delavrancea», se află bustul istoricului August Treboniu Laurian, ridicat la 1 iulie 1903, din iniţiativa foştilor săi studenţi. De cîtăva vreme, monumentul acesta s-a degradat, figura, dăltuită în masmuță albă, a ilustrului cărturar, fiind lovită deo piatră. O văd astfel trecătorii, printre ei școlarii, care citesc pe soclu ilustrul nume. N-o vede însă nimeni dintre cei care au îndatorirea de a veghea la starea monumentelor noastre publice. O îndreptare • In articolul din numărul trecut, regizorul Ion Finteşteanu transcria titlul piesei pe care a pus-o in scenă la Teatrul Naţional, Take, Ianke şi Cadîr, afirmînd că aceasta este „grafia autorului“. Nu cunoaştem manuscrisul lui Victor Ion Popa, dar pe afişul premierei din 1932 şi în caietul-program al Teatrului „Maria Ventura“ era notat TACHE, Ianke şi Cadir. Aşa apare, de altfel, şi in cronicile timpului (printre care şi aceea a lui Camil Petrescu, ce poate fi consultată în culegerea Opinii şi atitudini). In volumul Scrieri despre teatru (Editura Meridiane, 196 ) e tipărită o scrisoare a lui V. I. Popa (cap. VI, Corespondenţă) în care dramaturgul scrie :,Cît priveşte piesa mea : TACHE, Ianké şi Cadir...“ Cînd am făcut precizarea cu privire la scrierea corectă a titlului (în cronica noastră) ne-am gîndit la schimonosirile pe care le tot suferă titlul în diferite articole : se scrie Cadir şi Kadîr, Ianke şi Ianche, Tache şi Take, în toate combinaţiile posibile. Cum nimeni nu scrie Chamlet sau Hamleth ori Hammlett pentru eroul Shakespearean, e bine să se păstreze intacte şi numele proprii date de autorul român personajelor sale V. SILVESTRU NOTA REDACŢIEI. In numărul viitor, Ochiul magic va publica răspunsurile lui S. Damian şi Sorin Mitel la intervenţiile din coloanele alăturate. 26 România literară r Raţiunea „răstălmăcirii“ sau logica sterilităţii Sub acest titlu primim : UNDE sunt polemicile de odinioară ? Se întâmplă adesea să întrlneşti discuţii întemeiate, stringente pe cite o chestiune literară, dar ele sucombă imediat ca un foc de artificii. Astăzi o polemică deschisă pe marginea unor probleme acute ale literaturii actuale se cere mai mult decât oricînd. Ciudat este insă că aceasta se confundă cu răstălmăcirea şi cu trunchierea. Cînd cineva (S. Damian in „România literară“, nr. 47, 18 noembrie 1971) dovedeşte neînţelegerea unor lucruri importante legate de scriitori reprezentativi ai literaturii române ca Blaga, Barbu şi Sadoveanu, cu jenă ne vedem siliţi a reveni pentru a pune lucrurile la punct. Deci ce nu înţelege S. D. ? 1. S. D. nu înţelege cum devine „actul creaţiei“ la Lucian Blaga şi Ion Barbu. O primă condiţie : pentru a-i nega pe Ion Barbu sau pe L. Blaga, este indispensabilă explicarea lor. O doză de hazard naşte pe marii creatori şi trebuie acumulări îndelungi ontologice pină să se petreacă saltul creator. Acesta se petrece atît de organic ca spiritualitate întreagă a unui popor incit apare ca predestinat. Fiecare popor îşi selectează geniile care să-l reprezinte în eternitate. Noi nu ştim matematic cum s-a născut Mioriţa, dar ea există independent de orice explicaţie, ca o culme a spiritului românesc. In continuarea acestui pisc au apărut apoi Eminescu, Blaga, Sadoveanu care să fundamenteze premizele ontologice concentrate uimitor în ethnosul mioritic. Din acest punct de vedere L. Blaga ne apare organic cu cultura română şi nu ca produs al unui „complex de inferioritate“ faţă cu Occidentul, cum se susţinea nu demult. In articolul nostru „L. Blaga — predestinarea poetului“, am dorit să demonstrăm tocmai neintemeierea acestei premize şi nicidecum să teoretizăm despre „actul creaţiei“ în sine. Tonul nostru tranşant implică un impuls polemic în subtext pe care S. D. nu-1 ia în consideraţie, inventînd procese și generalizînd propriile-i obsesii, fără să țină cont de contextul dat. Noi afirmăm (în Critice, II, pag. 15) că „Dorul n-ar fi fost inventat de Lucian Blaga, pentru că o coordonată spirituală ce caracterizează milenar atitudinea ontologică a unui popor nu poate fi introdusă artificial de către cineva, chiar dacă acesta este însuşi Blaga. Apoi poetul a redescoperit în dor o aspiraţie metafizică anonimă ce da un semn de înaltă spiritualizare atît creaţiei populare, cit şi poeziei blagiene“, adică afirmăm primatul spiritual al colectivităţii din care se nutresc, sau pe care îl continuă, marii creatori. In continuare, asimilindu-1 pe L. Blaga tendinţei de explorare expresionistă a satului românesc, susţineam în mod normal că „Blaga purta în sine dorul întîi ca poet şi aceasta în mod inconştient şi, apoi, prin capacitatea speculativă a filozofului, s-a transformat datul nativ în categorie filozofică“. Aici nu era vorba de afirmarea „spiritualităţii primitive în artă“, ci de adecvarea poetului Blaga la un fond spiritual şi estetic românesc pentru a se putea explica mai clar apartenenţa intirziată a liricului la un spaţiu rural : „Reîntoarcerea spre o recuperare mitico-magică a vetrelor etnice ţine de expresionism ca spirit al epocii. Numai satul îndeplinea dezideratul expresionist de reintegrare în Marele Tot“. Aceasta şi pentru a-l salva pe poet de „complexul de inferioritate“ ce apăsa asupra lui şi de idilismul sămănătorist posibil, pe care i-l putea conferi oricine : „Ceea ce a găsit Blaga în matricea satului a fost organicitatea spirituală, care lipsea expresionismului [...] Nu întimplarea a unit actul teoretic cu o viziune etnicizantă, ci tocmai această organicitate“. Deci noi discutam o idee precisă, iar S. D. generalizează asupra actului de creaţie, pomentind nişte propoziţii trunchiate. Ce legătură avea explicaţia apariţiei poeziei lui L. Blaga, cu „actul creaţiei“ în sine, incriminat de S. D. ? Noi nu teoretizam pe marginea „actului creaţiei“ ci dovedeam legitimitatea poeziei blagiene la tradiţia spirituală a poporului român. Dar să mergem mai departe... E uşor să respingi pe poetul Oului dogmatic pentru că ar fi hermetic, dar mai întii trebuie să-l explici. O gîndire creatoare ne îndeamnă să cunoaştem ceea ce negăm. Altfel ajungem la ravagiile dogmatismului. Deci reconstituind propriile concepte despre poezie ale lui Barbu, încercam să lămurim lirismul gnomic al poetului matematician pornind de la stabilirea unor disocieri legate de cunoaşterea poetică simbolică .Simbolurile stau la baza cunoaşterii originare, premergătoare marilor metafore-mituri. Ele sunt arhetipurile platonice, ce nu pot fi revelate profanilor deşi au la bază un substrat ştiinţific, empirico-practic. Cunoaşterea simbolică originară a dat puteri miraculoase lirei orfice — prin care se pare că se îndeplinea o acţiune civilizatorie asupra indivizilor.“ (Critice, II, p. 40). Arătînd ezoterismul implicit acestui concept poetic punctam diferenţa dintre cunoaşterea poetică intuitivă şi aceea ştiinţifică, raţională. „Cunoaşterea simbolică este mai mult intuitivă [...] Ea derivă dintr-un principiu poetic, pe cînd cunoaşterea filozofică propriu-zisă are la origine o realitate demonstrabilă, decurgînd din legi ştiinţifice“. Mai departe, refăcînd „unitatea orfică a lirismului“ barbian, extrăgeam perspectiva iniţiatică, implicită în actul său poetic : „Orfeu era un iniţiator, iar Barbu nu este nici el ca poet decât tot un iniţiator ce vrea să reveleze prin «figuraţie» un fond simbolic, existent în ordinea cosmică şi terestră dar mai puţin cognoscibil. Pentru aceasta, astrologia şi ştiinţele oculte, cu care erau familiarizaţi ultimii romantici, sunt frecvent vizitate de Ion Barbu [...] Ion Barbu (nepreocupat aproape de loc de fundamentarea teoretică a sistemelor filozofice contemporane) refuză silogismele filozofiei europene a căror metode de demonstraţie recurge exclusiv la logica deductivă“. Totul era relatat doar la stadiul descriptiv, deocamdată singurul util întrucât atitudinea noastră critică faţă de lirica barbiana se va trăda doar în final, când vom crede că avem acest drept, după ce am explicat-o în întregime. Limpezirea conceptului poetic al lui Ion Barbu constituie tocmai premiza necesară, pentru explicarea poeziei sale hermetice. Toate aceste generalităţi acceptate în toate poeticele moderne, privind cunoaşterea poetică a lui Barbu, sînt comentate astfel de S. D. „întoreîndu-se la faza ancestrală mitică poetul vine in contact cu esenţele şi se dispensează de instrumentele ştiinţei, ale cugetului, ale lucidităţii. Să alungăm, aşadar, raţiunea din artă“, speriat pînă la fobism că „nicăieri în volum criticul nu îngăduie în vreun fel elogiul lumii moderne cu structuralele modificări etc.“ Dar ce are a face una cu alta. S. D. ar vrea ca să vorbim la explicarea poeziei După melci despre racheta supersonică pentru a demasca idealismul metaforic al poetului. Noi răspundem că putem vorbi şi despre aceasta, dar „nu e în chestie.“ Deci nu era vorba de „gindirea logică“ pe care o vede „compromisă“. Deci despre cunoaşterea poetică la Ion Barbu. Nu era vorba de logica neştiinţifică a lui Marin Mincu, ci de poezia hermetică a lui Ion Barbu. La acest punct deci, nu era vorba de „actul creaţiei“ în sine, cum vrea să „răstălmăcească" S. D., ci de organicitatea poeziei lui Blaga şi de premizele cunoaşterii poetice la Ion Barbu. 2. In ceea ce priveşte a doua incriminare a lui S. D., legată de „tema genericului“, ni se pare anacronică, întrucit „specificitatea“ literaturii române a fost lămurită de alţii mai iluştri şi e straniu s-o agităm fără rost. Intr-adevăr, orice mare creator conştient sau inconştient încearcă o recaptare a unei imagini iniţiale, întoarcerea la origini implică o decantare modernă a energiilor spirituale pentru o reîmprospătare a lor. Este aceeaşi revenire perpetuă la suma tradiţională ca acumulare cantitativă necesară oricărui salt creator. Ar fi hilar să-i respingem pe Eminescu, Blaga, Barbu, Sadoveanu, Voiculescu pentru încercarea lor continuă de recuperare a unui spaţiu mitic arhaic. Aici S. D. îmi impută semnalarea „obsesiei increatului“ în lirica lui Ion Barbu. Dar despre acest lucru a vorbit pe larg T. Vianu în monografia sa din 1935 „Ion Barbu“ (reeditată în tiraj de masă în ultimii doi ani). De ce nu se ridică S. D. împotriva exegezei lui T. Vianu ? In privinţa ritualităţii arhaice pe care tinde s-o ilustreze eposul sadovenian, pe urmele lui Eminescu, exegeza noastră vine să completeze studii ample pe aceeaşi temă, aparţinind lui G. Călinescu, Paul Georgescu (Polivalenţa necesară), Savin Bratu (Creanga de aur — o interpretare emblematică). De ce nu-i combate S. D. pe Paul Georgescu sau Savin Bratu ? Și în cazurile acestea, M. M. nu a vrut să ilustreze „specificitatea“ literaturii române cum insinuează din nou S. D. ci a încercat să explice opera unor mari scriitori, demonstrînd valoarea lor universală. Privit diacronic, procesul „specificităţii" este mai complicat decit îşi închipuie însuşi S. D. şi nu se lămureşte în două propoziţii, cum încearcă domnia sa s-o facă, dindu-ne lecţii. Dar încă o dată, noi am explicat nişte autori izolaţi, fără nici o pretenţie de teoretizare. Aceasta o face S. D. dintr-o pornire polemică inoperantă. Trunchind şi inventînd ca şi la „actul creaţiei“, ne descoperă nişte vini imaginare, probabil obsedante pentru sine. Trunchierile inhibă orice idee de polemică şi apoi pornesc din impulsuri echivoce divulgînd lucruri grave despre echitatea morală a criticului S. D. Astăzi, noi trebuie să construim o literatură solidă pe un teren sănătos, in afara unor insinuări nerodnice. Fermitatea noastră să se bazeze pe intransigență, dar nu pe „răstălmăcire“. Dar întrucât considerăm că insinuările acestea nu sunt la obiect, nici nu vrem să deschidem aici o polemică. Ea ar fi sterilă. ________________| Marin MINCU Despre o cronica literara Primim : Cronicarul literar reprezintă un cititor evoluat, cultivat şi pătrunzător, avind menirea de a-i îndruma atît pe scriitori, cit şi pe ceilalţi cititori. Uităm insă că pe cind omul obişnuit are libertatea de a-şi alege şi opera şi momentul care-i convin, cronicarul este obligat să citească, la dată fixă, un anumit volum şi să scrie de îndată despre el. Astfel, ceea ce pentru alţii este plăcere, pentru el devine uneori corvoadă. Se poate intîmpla în asemenea cazuri ca să atribuie plictiseala din sufletul său desfăşurării naraţiunii din carte, iar comentariul făcut să nu mai fie expresia cititorului evoluat, ci a acelui iritat că este silit să parcurgă un anumit număr de popim, cînd ar fi preferat să facă altceva. Cred că un asemenea moment de dispoziţie neprielnică este oglindit în articolul lui Sorin Titel din România literară nr. 44, 28 octombrie. Fireşte că fiind vorba de analiza cărţii mele, cuvintele îmi vor fi întîmpinate cu neîncredere. Scriitorul nu are drept să-şi critice criticul chiar cind vede o greşeală grava in opinia lui şi nu poate reacţiona cînd e tratat fără spirit de răspundere, aşa cum a permis in cadrul oricăror alte raporturi sociale. Scriitorul are — se ştie — tendinţa de a-şi supraaprecia opera şi, ca atare, de a atribui şi o importanţă exagerată articolului căruia cronicarul nu i-a acordat mai nici una, expediindu-l cu o grabă birocratică. E destul să citeşti felul în care criticul prezintă subiectul romanului pentru ca să ai impresia că Sorin Titel presează strugurii ca să arunce zeama şi să ofere cojile. Toată problematica psihologică pe care o cuprinde cartea, toată intensitatea tragică a trăirilor, deşi clar perceptibile celorlalţi cititori, i-au rămas complet străine, mulţumindu-se să cunoască subiectul. Şi totuşi am convingerea că acelaşi Sorin Titel, dacă ar reciti cartea cu o mai trează conştiinţă profesională şi cu o dispoziţie mai puţin masacrantă, şi-ar revizui serios concluziile. Letiţia PAPU