România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

PANORAMIC LITERAR Ivo ANDRIC Premiul Nobel 1961 U­ NUL din cei mai de seamă scriitori iugoslavi din toate timpurile şi, fără îndoială, cel mai cunoscut în lume, Ivo Andric, este astăzi decanul de virstă al literaturii din Iugoslavia. Născut in 1892, în orăşelul bosniac Travnik, intr-o familie de meseriaşi săraci, rămas de timpuriu orfan, are o copilărie tristă, apăsată de lipsuri. Urmează liceul, cu mari dificultăţi mate­riale, la Sarajevo, iar studiile universitare, de istorie şi slavistică, la Zagreb, Viena, Graz, Cracovia. Ca elev şi student ia parte la activitatea patriotică a organizaţiei de tineret „Mlada Bosna“ (Tinara Bosnie), care luptă pentru eli­berarea ţării. După declanşarea primului război mondial, este arestat de auto­rităţile austro-ungare şi deţinut trei ani. Timpul petrecut in temniţă marchează puternic sensibilitatea şi viziunea asupra lumii a tînârului scriitor. Intre anii 1921 şi 1941 Andric se află în serviciul diplomatic la Graz, Roma, Bucureşti, Madrid, Geneva, Berlin. In timpul ultimului război mondial, trăieşte, foarte retras, la Belgrad. După război, desfăşoară o amplă activitate culturală, politică şi obşteas­că. Este membru corespondent al Academiei sîrbe din anul 1926 şi membru titular din 1939. Andric a debutat ca poet înaintea primului război mondial. In 1918 pu­blică Ex Ponto, iar in 1920 Nelinişti, două volume de poeme în proză. In 1920 debutează ca povestitor, continuind să scrie proză scurtă pînâ în zilele noastre. In anul 1945 publică, dintr-o dată, trei romane : E un pod pe Drina (tradus în româneşte in 1962), Cronica din Travnik (tradus in româneşte in 1967) şi Domnişoara. Primele două romane sînt de inspiraţie istorică, ultimul este o operă de factură balzaciană, acţiunea desfăşurindu-se pe fundalul vieţii sociale din Sarajevo şi Belgrad, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi in primele decenii ale secolului al XX-lea. După război, pe lîngă o suită de noi povestiri, Andric publică, în 1954, un roman scurt, dar de o extraordinară densitate, Cartea blestemată. Premiul Nobel, care i-a fost decernat în 1961, consacră astfel o pro­digioasă traiectorie literară, fiindcă traducerile cele mai numeroase din opera lui Andric, in multe ţări ale Europei şi peste ocean, sunt anterioare acestei distincţii. Legăturile lui Andric cu România sunt multiple. Şederea la Bucureşti, la începutul anilor douăzeci, ca diplomat, i-a înlesnit cunoaşterea directă a ţării şi poporului român. Intr-un volum de proză publicat în 1924, una din povestiri, O noapte la Alhambra, îşi desfăşoară acţiunea la Bucureşti. Vo­lumul Ex Ponto, cu titlu de rezonanţă ovidiană, se asociază şi el cu ţinutu­rile româneşti, după cum in romanele sale istorice există numeroase referiri la Principatele Române. PODURILE D­IN tot ce construieşte şi înalţă omul din instinct vital, în ochii mei nimic nu este mai bun şi mai vrednic de a fi preţuit decit podurile. Ele sînt mai im­portante decit casele, mai sfinte, căci sînt mai obşteşti, decît templele. Ale tuturor, egale cu toată lumea, folositoare, durate întotdeauna cu chibzuinţă, în locul unde se încrucişează cele mai multe trebuinţe ale oamenilor, mai trainice decît alte con­strucţii şi fără să slujească unor scopuri rele sau ascunse. Marile poduri de piatră sunt martori ai unor vremuri apuse, cînd oamenii trăiau, gîndeau şi construiau altfel ; sure sau pirguite de vint şi de soare, adesea cu mu­chiile muşcate de vreme, au ierburi uscate sau abia încolţite în îmbinările şi crăpă­turile lor nedesluşite, unde păsările îşi fac adesea cuiburi. Podurile subţiri şi prelungi de oţel, încordate ca o fibră între un mal şi celălalt, care vibrează îndelung în urma fiecărui tren ; acestea parcă tot îşi mai aşteaptă o ultimă formă, desăvârşi­rea, frumuseţea liniei lor urmînd să se dezvăluie abia nepoţilor noştri. Podurile de lemn de la intrarea tîrgurilor bos­­niece, ale căror bîrne roase răsună şi saltă sub copitele cailor precum scîndurelele de xilofon. Şi, la urmă, acele podeţe de munte, mici de tot, de fapt un singur trunchi ceva mai gros, sau două bîrne prinse una de alta şi aruncate peste vreun pîrîu, care altfel ar fi de netrecut de două ori pe an puhoaiele pădurilor mătură din calea lor aceşti buşteni, dar ţăranii, cu o stăruinţă oarbă, de furnică, doboară, cioplesc şi aşează alţii în locul celor luaţi de ape. De aceea, în lungul pîraielor de munte, în ochiurile de apă dintre stînci, se văd adesea aceste foste poduri ; acolo zac şi putrezesc, laolaltă cu trunchiurile aduse de torent ; dar spre deosebire de restul viiturii, aceşti copaci atinşi de topor, dar sortiţi acum focului sau putreziciunii, mai amintesc, încă, de scopul căruia i-au slujit. Dar, pînă la urmă, toate sînt de aceeaşi esenţă, la fel de vrednice de atenţia noastră, arătîndu-ne locurile în care omul a dat de un obstacol, dar nu s-a oprit înaintea lui, ci l-a biruit şi l-a depăşit, cum a putut, după priceperea şi gustul său, dar şi după împrejurările în care se găsea. De cite ori mă gîndesc la poduri, îmi apar în memorie nu cele peste care am trecut de mai multe ori, ci altele, care mi-au atras atenţia şi mi-au captivat spi­ritul. NAINTE de toate, podurile din Sa­rajevo. Pe Miljacka, al cărei curs pare a fi coloana vertebrală a ora­­şu­lu­i, ele sunt nişte vertebre de piatră. Le văd limpede, le număr în ordine. Le cu­nosc arcadele, le ştiu parapetele. Intre ele se află şi unul care poartă numele, însemnat de ursită, al unui tînăr1, un pod mic, dar temeinic, concentrat în sine, ca o citadelă bună şi tăcută, în care nu se ce­dează şi nici nu se trădează. Pe urmă, podurile pe care le-am văzut în timpul călătoriilor, noaptea din tren, albe şi sub­ţiri ca nişte năluci. Podurile de granit ale Spaniei, aşternute cu iederă, privindu-şi gînditoare chipul în apele întunecate. Po­durile de lemn ale Elveţiei, ocrotite de acoperişuri, din pricina zăpezilor, aidoma unor hambare mari, împodobite pe dină­untru cu icoane de sfinţi şi cu picturi ale unor întîmplări minunate, ca nişte capele. Podurile fantastice din Turcia, aşezate la nimereală, păzite şi întreţinute de soartă. Podurile romane din sudul Italiei, din piatră albă, din care timpul a smuls tot ce s-a putut smulge , lîngă ele, de sute de ani, se adaugă alte poduri, dar cele 1) Este vorba de Gavrilo Princip (Prin­ţip), tînărul bosniac, atentator împo­triva lui Franz Ferdinand în iunie 1914. romane tot acolo rămîn, ca nişte schelete încremenite intr-o strajă fără sfîrşit Şi aşa, pretutindeni in lume, gîndul meu întîlneşte podurile credincioase şi tă­cute, asemeni dorinţei veşnice şi neisto­vite a omului de a se uni, de a se îm­păca şi de a se lega statornic de tot ce-i apare în faţa ochilor şi a spiritului, ca să nu mai fie dezbinări, duşmănii şi des­părţiri. OT aşa în vis şi în jocul liber al imaginaţiei. Ascultînd muzica cea mai amară şi cea mai frumoasă pe care am auzit-o vreodată­, mi se arată dintr-o dată podul de piatră, retezat la mijloc, cu cele două cioturi ale arcadei frînte aspirînd dureros una spre alta, indi-2) Aluzie la canonada tunurilor sîrbeşti, la începutul primului război mondial, care vestea eliberarea Bosniei de sub jugul austro-ungar. Atunci a fost aruncat în aer, de către armatele austro-ungare, podul din Visegrad, căruia Andric i-a consacrat celebrul său roman , un pod pe Drina, cînd parcă, printr-un ultim efort, singura linie posibilă, a arcului care a dispărut Aceasta este fidelitatea şi intransigenţa sublimă a frumuseţii, care nu admite ală­turi de sine decit o singură alternativă : inexistenţa. în sfîrşit, toate prin cîte se exprimă viaţa noastră - gîndurile, eforturile, pri­virile, zimbetele, cuvintele, suspinele — toate aspiră spre malul celălalt, spre care se îndreaptă ca spre un scop, dobindin­­du-și abia acolo adevăratul lor sens. To­tul tinde să biruie, să depăşească ceva : haosul, moartea sau absurdul. Căci totul este o trecere, un pod ale cărui capete se pierd în infinit, şi faţă de care toate po­­durile de pe pămînt nu sînt decît nişte jucării copilăreşti, nişte simboluri palide, lor toate speranţele noastre ne stau îna­inte, pe malul celălalt. Traducere şi prezentare­­ Voislava STOIANOVICI έn Podul din Vişegrad — oraşul în care se petrece acţiunea romanului lui Ivo Andrid 28 România literară

Next