România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

Premii literare Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze­­ „La Gloire de l'empire" de Jean d* ORMESSON L­a începutul acestei l­uni, Marele Premiu pentru roman al Acade­miei Franceze a fost atribuit lui Jean d’Ormesson, pentru volumul La Gloire de l'empire (Ed. Gallimard). Jean d'Ormesson s-a născut la Paris, în 1926 ; fiu şi nepot de amba­sador, el este licenţiat în litere şi filo­­sofie. In 1950 devine secretar general al Consiliului internaţional de filosofie şi ştiinţe umane de la UNESCO. Este redactor şef adjunct al revistei „Dio­­gene“. Primul roman al lui Jean d’Ormes­son. L'Amour est un plaisir, apare în 1956. Urmează : Un amour pour rien, Au revor et merçi, Du câtă de direz Jean și Les illusions de la mer. După cum se afirmă intr-un scurt comentariu al revistei „Les Nouvelles Littéraires", nici unul dintre aceste ro­mane nu a avut dimensiunile şi va­loarea celui premiat de Academia Franceză. Din aceeaşi publicaţie re­producem cîteva fragmente dintr-un interviu acordat de către scriitor, după ce i-a fost decernat premiul. Jean d'Ormesson însuşi consideră că între La Gloire de l'empire şi cele­lalte cărţi ale sale ar fi, chiar, „un abis", deoarece ultima sa scriere „este o carte de culture-fiction întoarsă spre trecut", în care se vorbeşte „des­pre prezentul nostru pornind de la ceea ce a cunoscut odinioară umani­tatea". „Am încercat — declară scriitorul — să introduc în acest roman situaţii cheie care se regăsesc în toate epo­cile : abdicarea, bătălia indecisă, asediul, lupta navală, calul. Sunt vala­bile, astfel, pentru trecut ca şi pentru viitor. In legătură cu abdicarea lui Alexis (personajul principal al romanu­lui — n.n.) s-a vorbit de retra­gerea generalului de Gaulle. în fapt, eu am compus capitolul respectiv înainte de a se pro­duce acest eveniment. Astfel, îl fac să moară pe Alexis la 90 de ani, după ce el a cucerit toată lumea antică, atit cit era cunoscută. Dar Alexandru cel Mare reuşeşte acest lucru in trei ani şi dispare la douăzeci şi cinci". Intrebat despre metodele utilizate, Jean d'Ormesson răspunde : „Am stabilit o mulţime de fişe, am citit un mare număr de opere la Biblioteca naţională pentru a face controlul de­taliilor. Astfel incit tot ce este fals e adevărat. Intre aceste două elemente am stabilit un dozaj subtil, in fixarea cronologiei, a indexului şi a bibliogra­fiei. Şi, de asemenea, pastişe. Cea a lui Corneille cuprindea chiar un vers şchiop. Tipograful a adăugat un picior, ceea ce dovedeşte că el cunoş­tea opera celui care a scris Cidu. Altfel, nu şi-ar fi permis niciodată să corecteze o tragedie autentică. Cel mai amuzant este că unii mi-au spus : pastişa cea mai puţin reuşită este cea a lui Proust. Or, în afară de două sau trei nume pe care le-am schimbat, am citat foarte exact " la recherche du temps perdu". Este cumva această procedare o deriziune a culturii ? „Există deriziune şi celebrare, ironie şi admiraţie in acelaşi timp — susţine Jean d’Ormes­son. De fapt, oamenii citesc acest ro­man ca şi cum ar fi vorba de o carte de istorie obişnuită. Nu le dă prin minte că trebuie să fi făcut mai îna­inte studii pentru a o aborda. Şi e foarte bine aşa. De fapt, ea comportă o mulţime de intrări, astfel incit poate să convină unor categorii de public foarte diferite". V. N. Jean D’Ormesson între unchiul său, Vladimir D’Ormesson, şi Jules Romains Premiul Büchner • Scriitorului Uwe Johnson i-a fost decernat premiul „Büchner“ pe a­­nul 1971 de către Acade­mia Germană pentru lim­bă şi literatură din Darmstadt. Alte pre­mii atribuite de Aca­demie în cadrul ace­leiaşi sesiuni : Werner Kraft (premiul ,,Sigmund Frusd“ pentru proză şti­inţifică) şi Peter Huche­ (premiul „Johann Hein­rich Merck“ pentru cri­tică literară). Premiul Nelly Sachs • In acest an premiul cultural al oraşului Dort­mund pentru angajare li­terară în slujba păcii în­tre popoare — care poar­tă numele cunoscutei scriitoare Nelly Sachs, premiul Nobel 1966 — a fost atribuit scriitoarei austriece lise Aichinger, care a devenit astfel a şasea laureată a impor­tantei distincții. Născută la Viena, în 1921, lise Ai­chinger a mai primit, in 1951, premiul „Grupului 47“, iar în 1952, Premiul literar de stat austriac. 30 România literară Laureaţii umorului negru • Un juriu prezidat de André Berry — în care erau prezenţi Hervé Ba­zin şi Robert Sabatier — a decernat marile premii pentru umor negru. Jack Rivais, pentru Le Con­­dottiere, şi desenatorul Ronald Searle, pentru Tiens, il n'y a personne, sunt laureaţii ediţiei din acest an.■ MAURICE BARDECHE, autor al unor impor­tante studii despre Bal­zac și Stendhal, a pri­mit Marele premiu al criticii literare franceze. Distincția i-a fost acor­dată pentru lucrarea Marcel Proust, romancier. Simposion finlandez • 200 de scriitori şi cri­tici invitaţi şi sosiţi din toate continentele au par­ticipat în localitatea fin­landeză Mukkala, sub aus­piciile „Asociaţiei Eino- Leino“, la un simposion care a vrut să releve­­ro­lul literaturii în societate, aşa cum il reflectă însăşi gîndirea creatorilor de li­teratură. Vis urît • Carieră fără viitor sau — rămîne de văzut — vi­itor fără carieră? După cum se remarcă In presa occidentală, tot mai multe firme america­ne încep a-și îmbrăca personalul în uniforme. Un director de bancă de peste ocean ar fi găsit re­comandabil chiar să ex­plice într-o declaraţie fă­cută presei că metoda exercită asupra clientelei o prodigioasă atracţie, de­oarece ea înrădăcinează in mintea oamenilor ima­ginea firmei. Ca procedeul să fie şi într-un elegant ambalaj, uniformei — ce despersonalizează, după cum bine e ştiut — nici nu i se mai spune pe adevă­ratul său nume, ci a pri­mit o etichetă: ea se cheamă „ţinută de carie­ră“, lăsându-se a se înţe­lege prin asta că fiecărui funcţionar sau funcţiona­ră ce poartă cite o astfel de ţinută ii este deschis drumul către realizarea u­­nei cariere. Iată că încet-încet lu­mea riscă să devină o ca­zarmă civilă, cu tot felul însă de unităţi, corsete, croitori, cadenţe, nasturi şi logici turnate sau îm­păturite în cite o... ţinută de carieră. Prilej de poe­me, dar nu romantice, antică" — iată subiectul cărţii lui Bruno Snell, care subliniază importanţa marxistă a problemei ra­porturilor dintre societa­te şi poezie. Ţelul lui Snell, care îşi bazează lu­crarea pe opera lui H. Fränkel, E. R. Dodds şi A.W.H. Adkins — Morala la greci — este acela de a determina influenţa poe­ziei asupra societăţii. Se argumentează că poezia poate influenţa formele de convieţuire umană şi se relevă gradul de conştiin­ţă socială în societatea greacă, pornindu-se de la analiza unor manifestaţii poetice de la Homer pînă la poezia din perioada he­­lenistă, care anticipează structura societăţii res­pective. Ghilotina din Stockholm • Suedia, prin contrast cu alte state de pe meri­dianele lumii, unde — se poate spune — s ingerările n-au încetat aproape ni­ciodată, n-a mai cunoscut războiul din 1814. Spre norocul ei. Acestui feri­cit fenomen de longevi­tate a păcii i se datorește, de aceea, spaima de care au fost cuprinşi — la în­ceputul acestei toamne — locuitorii oraşului Stock­holm, cînd într-o bună di­mineaţă au dat cu ochii lor paşnici de un... eşafod.. La doar cîţiva paşi de Pa­latul Regal, în faţa clădi­rii Riksdak, vechiul se­diu al Parlamentului sue­dez, lama ghilotinei scli­pea în soare, strecurînd fiori pe şira spinării. Pa­ralizanta nedumerire din­ţii s-a risipit însă, cînd pietonii şi-au dat seama că nu era vorba totuşi de­cit de un afiş la Moartea lui Danton de Georg Büchner. Regizorul Mi­chael Meschke a avut i­­deea să-l joace pe Büch­ner între zidurile vechiu­lui Parlament şi efectul, de data aceasta un efect artistic, asupra spectato­rilor a fost cu totul ne­aşteptat. „Femeia eunucă“ • Autoarea cărţii astfel intitulată este de origine australiană, are înălţimea de 1,80, conduce revista OZ în Anglia, scrie în Sunday Times cronici care provoacă proteste și ar fi avut unele ciocniri neplă­cute cu judecătorii (nume­le său e Germaine Greer) din Marea Britanie. Un a­­devărat best-seller, Feme­ia eunucă lansează nu nu­mai o scriitoare pusă cu Bu­sell (după un val grecesc clasic) Iacobinul Hölderlin • Pe baza unor noi do­cumente, Hölderlin, noua piesă a lui Peter Weiss, il prezintă pe marele ro­mantic german în ipostaza de... iacobin. Intr-un nu­măr din „Die Welt“, pro­fesorul germanist Hans Wolffheim analizează însă această dramă din punct de vedere istoric, contes­­tînd autenticitatea profi­lului imprimat de Peter­­Weiss personajului princi­pal. Se poate să aibă drep­tate şi profesorul şi auto­rul. „Morala la greci“ • „Influenţa poeţilor a­­supra gîndirii şi moravu­rilor sociale din Grecia Friedrich Hölderlin tot dinadinsul pe scandal, doritoare să şocheze, d­ar port-drapelul emancipării totale. N-are importanţă că peste cel mult 10 ani virsta o să-i schimbe lui Germaine Greer părerile, trupul şi stilul. Deocam­dată, în tifla aruncată so­cietăţii, ea porneşte şi de la păreri ca — de pildă — acestea : „Pentru ce nouă să ne fie rezervată în ex­clusivitate bucătăria? A-ţi petrece viaţa ca să pre­pari masa de trei ori pe zi, iată ceva neserios. Nu refuzăm răspunderile, dar ţinem să ni le alegem noi...“ Şi mai departe: „Cit despre progresele tehnice, nu aşteptăm din partea lor nici un miracol, aşa cum pretinde Mailer" (n.n. aluzie la volumul a­­cestuia Prizonierul sexu­lui). In sfîrşit: „Societatea (ca şi cînd societatea nu tot din suma indivizilor s-ar alcătui!) e bolnavă. Căci ea trebuie psihanali­­zată, nu indivizii care se străduiesc să se acomo­deze“. Şi iată astfel că numă­rul acuzatorilor, numărul medicilor, numărul făcă­torilor de tapaj a crescut cu încă unul... In timp ce maladiile rămîn mai de­parte fără doctor, din in­flaţie de „doctori“. O comemorare • In curînd se vor co­memora la Belgrad, prin­­tr-o expoziţie retrospecti­vă, 20 de ani de la moar­tea lui Paja Iovanovici, e­­minent reprezentant al re­alismului academic în pic­tura iugoslavă şi în pic­tura mondială. Operele sale, aflate în mare nu­măr în colecţii cunoscute din Europa, America şi Australia, sunt dominate de trei teme fundamen­tale: viaţa popoarelor bal­canice, evenimente impor­tante din istoria poporu­lui sîrb şi portrete, care i-au adus numeroase me­dalii de aur la expoziţiile internaţionale. Manuscris celebru sau norocul vicarului • Da, norocul vicarului din Speyer (R.F.G.), în capela Sf. Afra a catedra­lei oraşului, el a descope­rit într-o ladă cu moaşte — ce rar se umblă prin lăzile cu moaşte... — o parte din Biblia lui Wul­­fila (311 — 382), cel dintîi episcop misionar al goţi­lor. Fragmentul găsit ar aparţine, după opinia spe­cialiştilor, perioadei pre­­carolingiene. Se ştie că primele 187 de pagini ale Bibliei lui Wulfila, scrise pe pergament, în litere gotice de aur și argint, se află in păstrarea Bibliote­cii universitare din Upp­sala (Suedia) și sînt cota­te ca o piesă valorînd cî­teva milioane de mărci. Se presupune că filele des­coperite de vicarul din Speyer ar fi urmarea ma­nuscrisului din Uppsala. Precizare • O nedorita greşeală de tipar, pentru care ne ce­rem scuze, s-a strecurat săptămina trecută în scri­soarea din Geneva trimi­să „României literare“ de Adrian Marino. Autorul articolului Literatura ro­mână şi străinătatea menţiona că „foarte re­cent“ Ion Caraion ar fi tradus pe poetul elveţian George Maldos. Ion Ca­raion însă ne precizează două lucruri: întii, că nu există nici un poet elve­ţian cu numele de mai sus; iar în al doilea rind, că florilegiul intitulat Cinci poeţi romanzi şi aflat în curs de apariţie la Editura­­Albatros cu­prinde, pe lingă versuri traduse din Georges Hai­das (despre care a vrut probabil să fie vorba), şi poeme de Vahé Godel, Philippe Jaccottet, Jean- Georges Lossier şi Gilbert Trolliet. Culegerii aceste­ia îi va urma o antologie cuprinzînd în jur de 30 poeţi elveţieni, nu numai romanzi, ci şi de limbă germană și italiană.

Next