România literară, iulie-septembrie 1973 (Anul 6, nr. 27-39)
1973-07-05 / nr. 27
CONŞTIINŢA UNIVERSALITĂŢII ŞI* POT, desigur, cita nu puţine nume care, în istoria culturii noastre, de la ştiinţele pozitive pînă la artă şi literatură, să-şi fi afirmat, în perimetrul domeniilor lor, o vie conştiinţă a universalităţii. Aceasta, mai întii, in sensul unei profunde cunoaşteri la scara mondială a hărţii spiritului uman in sectorul specific de manifestare de-a lungul timpului istoric ; in al doilea rînd, in perspectiva unor finalităţi revelatorii, prin atribute de sinteză activă, intr-o dialectică vie a referinţelor, ele insele esenţializate, pentru a inlesni construcţii, ipoteze de lucru, — altfel spus, noi cuceriri în universul ideilor in care să ne situăm noi înşine trainic şi creator. In domeniul culturii literare, al creaţiei prin arta cuvîntului, Ibrăileanu, Iorga, Ovid Desusianu, Lovinescu, Vianu, Călinescu sunt cei care ne vin cei dinţii în minte ca teoreticieni, ca „ideologi“, urmînd, în secolul nostru, înaintaşilor din cel precedent : lui Heliade, Kogălniceanu, Russo, Ilasdeu, Maiorescu, Xenopol, Gherea. Teoria specificului naţional, ca punct de sprijin arhimedic pe acest vast eşichier, are o lungă tradiţie de elaborare şi de treptată definire , de la programul „Daciei literare“, pînă la articolul din 1882 al mentorului junimist, Literatura română şi străinătatea, de la Spiritul critic in cultura româneasca, pe care Ibrăileanu îl va rotunji editorial în 1909, pină la accentele lovinesciene din Istoria civitizaţiei române moderne, precedate sau interferate de M. Italea in articolele sale definind linia „Vieţii româneşti“ in epoca interbelică , de la Lucian Blaga, în unele din eseurile sale, printre care in ceea ce are mai valabil Spaţiul mioritic, urmat de disocierile faţă de semănătorism in discursul de recepţie la Academie, Elogiul satului românesc, pînă la G. Călinescu in celebrul epilog al Istoriei literaturii române, Specificul naţional. „Istoria literaturii române nu poate să fie decit o demonstraţie a puterii de creaţie române, cu notele ei specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală. Numai aceasta ne-ar îndreptăţi să ieşim din seaca enciclopedie“ — afirmă (la pag. 886) cel care ne-a lăsat monumentul cel mai viu al organicităţii cuvîntului românesc, de la originile bimilenare, „getice“, pînă in mijlocul secolului XX. Cu o asemenea concepţie despre creaţia literară a unui popor, Călinescu este acela care — Pe urmele lui Iorga, dar cu o capacitate de cuprindere şi o strălucire a demonstraţiei de valenţe unice — a reuşit să înscrie cel mai plauzibil literatura română în circuitul valorilor universale. Nu revendicind priorităţi tematice sau făcind procese de paternitate altor literaturi, nici proiectind apologetic valori autentice ale culturii naţionale, ci situîndu-le pe acestea într-o scară de valori ale perenităţii, conturindu-le profilul specific în clivajul interferenţelor spiritului uman, tăind diamantul originalităţii româneşti în liniile culturii căreia aparţinea cea europeană. Adică a umanismului cu cea mai pregnantă forţă de a contribui la nobila — infinita — lucrare de perfecţionare a omului. Evident, nu o altă finalitate, dar expresie a unei alte structuri temperamentale, de unde gravitatea demersului lui intelectual, a urmărit Tudor Vianu în vasta lui operă de penetrare în adevărul ideilor. După cum, poetul Al. Philippide, in ipostaza lui de protector al universalităţii. ..aruncă punţi peste secole, înainte şi înapoi, cu îndrăzneală şi cu precizie, aşa cum se procedează într-un comparatism constructiv, pentru înţelegerea cit mai completă a fenomenului studiat“. Această caracterizare a recentelor Puncte cardinale europene aparţine — în aceeaşi fericită colecţie a Editurii Eminescu, „Sinteze“ — autoarei uneia din cele mai valoroase alcătuiri de ideologie a culturii române proiectată pe ecranul universalităţii . Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. De multă vreme n-am mai fost solicitat cu atîta forţă a convergenţei ideilor să urmăresc, într-o arhitectură atît de originală şi, totodată, atît de general-valabilă, o demonstraţie de fermecătoare rigoare ştiinţifică intr-o nobilă finalitate: aceea a afirmării la nivel autentic contemporan a tezaurului nostru de spiritualitate, de la „facerea lumii“ româneşti pînă astăzi, în conjuncţie directă cu marile pulsaţii ale civilizaţiei şi culturii umane nu ce are ea mai definitoriu. Pondere, măsură, echilibru, dar şi îndrăzneală multiplu creatoare in proiectarea valorilor şi echivalenţelor româneşti pe cerul întregii umanităţi ; erudiţie stăpinită, pe pagina infuzind adeziune la argumente vibrînd de o convingere adîncă ; o plenară personalitate în exerciţiul ideilor, — făcîndu-te a trăi un act „permanenţa unei existenţe istorice şi spirituale de popor mic, dar investit cu o mare misiune de sinteză între răsărit şi apus, intre nord şi sud, între trecut şi prezent“. Un elevat patriotism, la cea mai nobilă dimensiune a umanismului. O vie, prezentă conştiinţă a universalităţii, in proiecţia căreia pulsează aripa geniului românesc. Ion Andreescu : „Stejarul“ rsei . George Ivașcu Proletari din toate ţările, uniţi-vă! România literara Săptăminal de literatură şi artă »TP«! DOUĂ REVISTE ROMÂNEȘTI ÎN ITALIA ACUM O SUTĂ DE ANI Paginile 16 —17 -------------------------------------------- STEJARUL Dacă aş putea să-mi ucid amintirile. Să am inima unui nou născut, Dacă aş putea lua viaţa De la început !... La marginea cimpului gol Odată vieţuia un stejar Avea trunchiul gros şi coroana rotată. Vinjoasa era, frumoasă era, Fără moarte părea coroana rotată. Scoarța lui era aspră Ca un vechi pergament. Furtunile, ploile, vijeliile li treceau suerind printre ramuri. La umbra lui dormeam uneori, Și stejarul, batrinul stejar Părea fără moarte sub soarele verii Fără moarte părea sub albul zăpezii. Un fulger căzu dintr-un nor alburiu In două-l despică şi-l aprinse, Vintul veni şi ajută focul Să-l ardă... Şi arse stejarul, râmase cenuşa. M-am dus la marginea cimpului gol, Am luat un pumn de cenuşă. E caldă, se răceşte treptat. Se răceşte. Acum s-a răcit Adie un vint leneş, de vară. Arunc in vint cenuşa stejarului S-o ducă in cele patru părţi ale lumii. O ! de-aş putea să-mi ucid amintirile ! Aş fi proaspăt şi pur ca noul născut Gata să sar şi să cint Şi viaţa s-o iau de la inceput Zaharia Stancu