România literară, aprilie-iunie 1975 (Anul 8, nr. 14-26)

1975-04-03 / nr. 14

SPIRITUL REVOLUŢIEI NOASTRE CUVÎNTAREA tovarăşului Nicolae Ceauşescu la sărbă­torirea celor trei decenii de existenţă a Academiei „Ştefan Gheorghiu“ se investeşte cu o deosebită semnificaţie, atît ca preţioasă contribuţie la dezvoltarea generală a teo­riei şi practicii marxist-leniniste, cit şi prin aprecierile şi indicaţiile privind justa orientare a întregului nostru front ideologic, cultural, artistic, profund implicat în construcţia revoluţionară a societăţii noastre, in perspec­tiva înaintării ferme a României spre comunism. De aici şi exprimarea convingerii că şi în viitor Academia, toate şcolile de partid îşi vor îndeplini cu succes sarcinile de mare răspundere ce le revin în formarea ca­drelor de conducere, în ridicarea nivelului lor teoretic, politic şi ideologic, pentru a participa activ la înfăptuirea hotăririlor Congresului al XX-lea, congres în cadrul căruia s-au desăvîrşit şi principalele documente în frunte cu Programul Partidului nostru şi Directivele dezvoltării ţării noastre. E ceea ce a subliniat tovarăşul Nicolae Ceauşescu,­­relevînd şi mai pregnant faptul că „întreaga ac­tivitate a Partidului Comunist Român porneşte de la stu­dierea temeinică a realităţii economico-sociale din ţara noastră“, că ea „are în vedere aplicarea creatoare a ade­vărurilor universal valabile la condiţiile concrete din România“. Deci, „tocmai datorită acestui fapt, partidul nostru a ştiut să-şi elaboreze linia politică generală, stra­tegia şi tactica, corespunzător fiecărei etape de dezvolta­re a ţării noastre, să asigure mersul ferm înainte al poporului pe calea făuririi societăţii socialiste“. Este sinteza vie a atâtor componente ale teoriei şi prac­ticii in cotitura profilată la Congresul al IX-lea al Par­tidului şi concretizată, în dialectica ei autentic revoluţio­nară, în acest deceniu, la capătul căruia Congresul al XI-lea a marcat păşirea temeinică a României pe o nouă treaptă a istoriei sale. De pe această treaptă, în această perspectivă, sublinie­rea de către secretarul general al Partidului a necesităţii transformării omului constituie o indicaţie primordială : „Pî­nă la urmă, omul este forţa hotărîtoare a tuturor transfor­mărilor revoluţionare din societate, din lume. Omului trebuie să-i acordăm deci toată atenţia, transformării lui. Trebuie să asigurăm crearea omului de tip nou, revoluţionar, com­bativ, ferm, care să asigure făurirea noii orînduiri socia­le". Corolar , imperativul pentru orice conştiinţă autentic revoluţionară, din sfera politico-ideologică pină la cea a artelor, să se integreze in tot ceea ce poate şi trebuie să aibă o înrîurire eficientă, în deplina lumină a unei nobile finalităţi pe care o impune tocmai mersul înainte al întregului popor. Astfel se şi explică stăruinţa tovarăşului Ceauşescu asu­pra rolului, determinant, al maselor populare în construi­rea — revoluţionară, deci temeinică — a societăţii, a lu­mii, de astăzi şi de mîine. Apreciind ca atare legităţile dezvoltării lumii contemporane, secretarul general al Par­tidului nostru a ţinut să sublinieze că proiectele, ţelurile majore ale vieţii internaţionale „nu se pot îndeplini doar prin actele unor personalităţi, datorită bunăvoinţei unor guverne, ci in primul rind prin lupta unită, energică şi h­o­­tărită a maselor populare, care pot şi trebuie să influen­ţeze cursul evenimentelor, să determine guvernele, con­ducătorii statelor să acţioneze in concordanţă cu năzuin­ţele popoarelor, ale omenirii, de colaborare, pace şi pro­gres". Relevind că Marx, Engels, Lenin au manifestat o ati­tudine deosebit de combativă împotriva oricăror încercări de prezentare a teoriei revoluţionare ca o dogmă dată odată pentru totdeauna, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a atras atenţia că în studierea clasicilor, ca şi a documen­telor partidului nostru, nu trebuie să căutăm răspuns de-a gata la problemele concrete ale activităţilor de fiecare zi . „Trebuie să învăţăm cum să studiem, cum să abordăm problemele in spirit revoluţionar, materialist-dialectic, marxist-leninist, spre a găsi continuu soluţiile pe care Ie impune viaţa. Numai aşa vom fi cu adevărat marxist-le­­ninişti, numai aşa vom fi cu adevărat şi vom rămine re­voluţionari tot timpul“. Drepte, încărcate de convingere, însufleţitoare cuvinte, explicind ecoul atît de profund în conştiinţe al întregii expuneri ! Cu atit mai intens este acest ecou in spiritul celor care, prin operele lor, trebuie să confere o amplă, vibrantă semnificaţie talentului cu care au fost dăruiţi. George Ivaşcu Hokusai : PĂSĂRI IN ZBOR (1819) Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Anul VIII, nr. 14, joi, 3 aprilie 1975 România literară Sőpiöminol editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Din cultura și arta Japoniei (Paginile 20—21) 1877 1945 PREZENŢA, ca un foc nestins, în toate luptele duse îm­potriva cotropitorilor, pregătită teoretic mai tîrziu de pa­şoptişti, energie prefigurată de actul Unirii, independenţa ţării româneşti a rezultat dintr-un lung proces istoric pe care armele l-au grăbit, verificind pe cîmpul de bătălie capacităţile morale ale poporului nostru, puterea sa de a-şi afirma identitatea naţională. Atît de popular a fost războiul de la 1877, încît el a pătruns adine in literatură, în cîntece şi în folclor, şi, în general, în vorbirea curentă. Astfel, cînd un ins vrea să exprime intensitatea unei acţiuni, a unei angajări supreme în cine ştie ce faptă de răsunet, el mai zice şi azi : „ca la şapteşîşapte”, referin­­du-se la forţa de şoc a luptătorilor de la Plevna, Griviţa, Smârdan, la temperamentul tinerei oştiri româneşti. Teh­nica militară, între timp, s-a schimbat. Spiritul acelei referiri a rămas însă viu în vorbire. „Ca la şapteşişapte", — adica fără înduplecare, cu tot sufletul şi cu întreaga decizie a inteligenţei. Gestică eroică pe care pictura clasică românească a surprins-o în modele nemuritoare de elan şi de voinţă dîrză. Război de mult intrat în legendă, acesta de la­­77, plin de o lumină romantică, dar şi de abnegaţie lucidă... Poezia cultă, plecîndu-şi urechea spre cîntecul popular, proza, şi ea, către relatările combatanţilor, au înregistrat cu fidelitate faptele de arme, entuziasmul descătuşării de asuprirea seculară. Literatura română ar fi mai săracă fără mărturiile depuse despre războiul de independenţă. Nenumărate generaţii de şcolari au deprins limba lite­rară şi formele exprimării culte invăţînd pe de rost poemele lui Vasile Alecsandri. Cine nu ştie măcar un vers din Peneş Curcanul, sau din Sergentul ?„. Toată literatura noastră clasică e implicată în ideea Independenţei : Eminescu, Ma­­cedonski, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Slavici, Caragiale, Odobescu, Sadoveanu... Ziua Independenţei cade odată cu ziua Victoriei for­ţelor Naţiunilor Unite ale lumii întregi asupra întuneri­cului nazist. După insurecţia armată de la 23 August 1944, trupele româneşti, luptînd cot la cot cu armatele sovietice, au adus o importantă contribuţie la do­­borirea fascismului. Bătrînul război de independenţă se leagă astfel de războiul reîntregirii şi de războ­iul eliberării. Trei momente inseparabile în continui­tatea noastră, exprimînd, în etapele dialectice respective, hotărirea unui popor de a trăi demn, suveran şi stăpîn pe destinul său. Revoluţia noastră socialistă a adăugat Independenţei şi Reîntregirii conţinutul ei uman, de jus­tiţie socială. Bălcescu, vizionarul, a condiţionat libertatea „din afară" de „libertatea din lăuntru". Aceasta din urmă, baza societăţii moderne scăpată de orice formă de aser­vire, are în vedere conştiinţa, — elementul hotărîtor de progres - eliberarea ei de tenebre, formarea unui om curat, activ, generos, lucrînd pentru interesul obştesc. Jertfele României eliberate, pînă la făurirea României socialiste de astăzi, n-au fost în zadar. Ziua din Mai, de care ne apropiem, a celor treizeci de ani, cîţi au trecut de la marea Victorie din 1945, noi o vom întîm­­pina cu ce am construit pentru patria noastră, pentru om, pentru pace şi pentru necesara prietenie, ca apa şi aerul, cu toate celelalte popoare ale globului pămîntesc. Constantin Joiu

Next