România literară, octombrie-decembrie 1978 (Anul 11, nr. 40-52)
1978-10-05 / nr. 40
Poezia citabilă NU ŞTIU dacă s-a încercat vreodată aceasta, dar încă nu e timpul pierdut, sâ se alcătuiască antologii de poezie din versurile citate de criticii importanţi, citate favorabil de bună seamă, ignorindu-se comentariul, nu pentru a cunoaşte mai bine pe critici, ci pentru a cunoaşte mai bine poezia unei epoci, poezia unei întregi literaturi, poezia pur şi simplu în ce are ea mai rezistent, dincolo de curente, stiluri, şcoli şi programe literare. Rezultatele ar fi şi mai concludente dacă s-ar apela în primul rînd la sursele vii, fatal supuse erorii, dar mai puţin calculate şi mai deloc ajustate de o perspectivă ulterioară, ale criticii practice, ale cronicii şi recenziei de întîmpinare, aplicate producţiei curente, literaturii in mers ; alegerea rapidă a citatelor îşi compensează aici deficienţele constitutive ale oricărui act relativ spontan, pentru că spontaneitate absolută in acest domeniu, încărcat de amintiri şi de o ştiinţă involuntară, nu există printr-o sinceritate de gust mai mare. Studiile, cercetările ample ar trebui lăsate de o parte, pentru că, în ele, dominantă, dacă nu exclusivă, o altă preocupare, aceea a caracterizării originalităţii, a descoperirii motivelor obsedante, detectabile nu numai in capodopere sau in produse finite, dar deopotrivă în eşecurile unui autor, în tentativele de laborator, în lucrurile neduse pînă la capăt, imperfecte oricum şi chiar stridente - şi poate mai ales în ele. Din textele critice de imediată receptare ale unui G. Călinescu, ale unui Pompiliu Constantinescu, ale cîtorva cronicari contemporani de oarecare audienţă şi cu activitate consecventă s-ar putea extrage astfel de antologii neprelucrate, nepremeditate îndelung, străbătute in schimb de ardoarea opţiunii, de exclamaţia consimţirii directe, de mirarea simplă în faţa frumuseţii, a norocoasei expresivităţi. Idealul ar fi ca aceste selecţii de citate probante să dea imaginea poeziei însăşi, a reuşitelor caracteristice unei epoci ; şi abia în al doilea rînd, ca un serviciu facultativ, să ne instruiască asupra personalităţii criticului, asupra conformaţiei sale spirituale şi de gust, interesante desigur. Se vorbeşte îndreptăţit de o artă a citatului, de o ştiinţă a decupajului în critică, dar trebuie spus că acestea implică un element de pură virtuozitate, de abilitate demonstrativă. Cu citate „bine" alese, cronicarul experimentat poate dovedi orice, totul sau aproape totul, că un poet mare e strngaci şi cam penibil, că un veleitar e foarte, foarte interesant. Citatul - ca şi comentariul de fraze subiil persuasive ! — acoperă destule goluri şi poate fi manevrat, poate fi „manipulat” in voie. Aceasta e o ambiguitate internă, probabil constitutivă, a criticii literare şi pentru a ne asigura împotriva ei, ar trebui pînă la urmă să desfiinţăm critica, un produs al „civilizaţiei", cu tot râul şi binele ei Sâ fim de aceea mai prudenţi în admirarea expertei arte de a-l mînui. Preferabil este ca, fără artă exagerată din partea atotputernicului critic, citatul de poezie să se impună de la sine, cu un fel de constringere a evidenţei ; ea, evidenţa, să fie atotputernică ; în ce-l priveşte pe critic, puţină credulitate, puţină „naivitate" de moment, nu-i vor fi intrutotul păgubitoare, putem fi siguri de aceasta ; fie doar şi pentru a limita printr-o „apăsare" inversă, printr-o mişcare naturală de sens opus, efectele ambiguităţii de care vorbeam înainte, ca de un dat intern constitutiv al criticii. Capabile, prea capabile să-şi legtimeze prin citat şi interpretare adeziunile şi refuzurile, fără suficiente garanţiiaxiologice, era să spun, dar mă opresc la vreme de autenticitate. Condiţia elementară (temeinic îndreptată împotriva tendinţei funciar iluzioniste a criticii), factorul de la sine eficient în limitarea efectelor inventivităţii critice (prea adesea ispitită să fie doar verosimilă, doar plauzibilă) este ponderea afirmativă, de redislocat dacă se poate, a citatului oferit. Oferit de poetul însuşi , preluat, cu bunăcredinţă, de critic. Din experienţa criticului de poezie se pot desprinde momente de fericită convergenţă cu textul şi momente ingrate. Cel mai ingrat, mai stinjenitor dintre toate , după o lectură global favorabilă a cărţii de poezie, criticul avînd de redactat darea de seamă sub presiunea timpului necruţător să se trezească ij dificultate şi să descopere, jenat de sine însuşi, absenţa citatului edificator. H \ jiAUZA primă a banalităţii poetice o constituie transcrierea directă a emoţiei reale, oricît de vii în clipa producerii ei prin declanşarea, voită sau nu, a mecanismelor inspiraţiei ; îndeobşte o stare de agitaţie, de iritare a sensibilităţii superficiale, cu totul improprii şi inadecvate autenticei activităţi creatoare. Poetul se va mira, dar fără temei serios, de lipsa de răsunet în alţii a comoţiei ce pare a-i fi zguduit fibrele sufleteşti cu toată „sinceritatea" posibilă, de răceala şi la fel de sincera ridicare din umeri care-l întîmpină în momentul adresării, pe el atit de puternici emoţionat în ceasurile concepţiei, ale zilei neliniştite, ale nopţii albe, intens orientate spre scriere şi comunicare. Rezultatul evident al acestei incontestabile febre, de care simţea imperios nevoia să se elibereze, convins că abia aşteaptă ceilalţi să-i primească in bucurie şi recunoştinţă mesajul, va fi (spre surprinderea sa nemotivată), textul de o ciudată rigiditate, nepăstrind nimic din viul palpit al emoţiei încercate, ceva de o platitudine posacă, aspirînd spre cine ştie ce sublim, spre un orizont infinit şi grandios. Infiniturile şi grandoarea întrevăzute in stare de facilă transă, nu se ştie de ce, dar nu vor să se lase captate de cel dornic de ele cu tot dinadinsul, de cel prea atras de mirajul lor, prea des vizitat de fantasma lor, de cel prea repede încredinţat de putinţa accesului. Obişnuiţii sublimului de fiecare ceas, fervenţii trăirilor, cum se zice, înalte (în planul metafizic, în planul istoric, in planul erotic şi în orice alt plan) sunt de obicei falşi sau efemeri poeţi. Primiţi cu mai puţin entuziasm decit li se pare că merită, cu o moderaţie deloc pe măsura tumultului ce-i animă, cad destul de curînd într-o depresiune vindicativă, de o vehemenţă posomorită continuă, fără obiect definit, revers previzibil al exageratei propensiuni spre sublim, din fazele iniţiale în răstimpuri şi la ocazii tot aşa de previzibile, obiectul nelămurit începe a-şi limpezi contururile Recunoaştem în el, cel puţin pentru o vreme, critica literară , cea care se face sub ochii noştri , intrucit cea a precursorilor, pe care vindicativii regretă a nu-i fi intilnit, ca să-i sărbătorească aşa cum se cuvine, era desigur sublimă. Dar unde este ca acum, unde sunt un Maiorescu, un C. Călinescu, un E. Lovinescu să fi văzut atunci un veritabil entuziasm, o magistratură, o autoritate, un stil etc., gata să îmbrăţişeze cu fermitate valorile şi să le explice , rezervînd o soartă atit de fericită norocoşilor contemporani de altădată. Lucian Raicu Din ciclul „Delta" - laviu de HRANDT AVACHIANI ~\ G.M. Zamfirescu CU patruzeci de ani in urmă, într-o tirzie şi întunecată după-amiază de octombrie, în cimitirul Sfinta Vineri din Bucureşti, am ascultat cum bulgării cădeau peste sicriul lui G. M. Zamfirescu. Mi-a rămas de atunci o imagine neştearsă, nealterată de curgerea vremii : o femeie în negru, adăpostind sub braţele ei două fetiţe, tot un negru, soţia şi cele două fiice ale scriitorului, părăsind, singure, poarta cimitirului. Pe George Mihail Zamfirescu l-am întîlnit pentru prima dată prin „Domnişoara Nastasia", pe scena unui teatru bucureştean. In Vulpaşin, juca Storin. Amintirea spectacolului de atunci, văzut de la galerie de un liceean este însoţită de amintirea unor lacrimi dăruite dramei Nastasiei. L-am cunoscut atoi, de-a lungul anilor, prin „Madona cu trandafiri", „Maidanul cu dragoste", „Sfinta mare neruşinare", „Idolul şi Ion Anapoda". Pe om, l-am intilnit abia in 1936, cind, instalat la conducerea ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa", Mihail Sadoveanu l-a adus in redacţie pe G. M. Zamfirescu, înalt, subţire, cu o privire febrilă — boala de care a pierit il marcase, cu un mers sigur, cu o voce blindâ, dar nu lipsită de hotărire, scriitorul sosea cu regularitate la ziare, se instala intr-o mică odaie, de pe faimosul coridor al vechii clădiri de pe Sărindar, devenit el însuşi o istorie a presei româneşti — şi începea să-şi scrie articolul. In atmosfera boemă de atunci, la început ne-a apărut ca un profesor de liceu provincial, care, disciplinat, sosea la oră fixă și pleca la oră fixă. Dar, in scurtă vreme, noi cei mai tineri decit el ne-am schimbat părerea. Ne-au obligat scrisul lui, acele articole viguroase, ale unui curajos antifascist şi gesturile lui colegiale, mărturii ale unui suflet nobil. Am lucrat puţină vreme împreună. Guvernul profascist venit la putere a suprimat ziarele. Ne intîlneam tot mai rar. Peste cîteva luni, la 1 octombrie 1938, murea. Avea treizeci şi nouă de ani. Viaţa, cu care se luptase aprig, l-a învins prea devreme. Ar fi avut incâ multe de spus prin scrisul său, acel om sfios şi blind, a cărui privire febrilă mă urmărește incâ. George Macovescu