România literară, octombrie-decembrie 1979 (Anul 12, nr. 40-52)
1979-10-04 / nr. 40
Conştiinţa artistică şi adevărul vieţii ÎN PRAGUL unui eveniment cu adinei semnificaţii îndestinul civilizaţiei şi culturii româneşti cum este cel de-al XII-lea Congres al P.C.R., considerăm că slujitorii artei şi literaturii trebuie să se întrebe, încă o dată, urmind o tradiţie artistică revelatoare, adine angajată în evoluţia istoriei noastre, în ce măsură eforturile lor se contopesc cu marele fluviu al Patriei, cu sensul ascendent al evenimentelor, altfel spus, in ce măsură, vorbindu-se despre înfăptuitorii epocii contemporane, la rîndul lor pot fi trecuţi şi creatorii de frumos. O asemenea întrebare ni se pare întru totul firească, întrucît ignorarea artei intr-un asemenea bilanţ, întocmit de viitorul istoric al epocii noastre, ar trebui să ne pună pe ginduri, într-un roman al lui Simenon, un scriitor, călătorind cu avionul, constată că toţi pasagerii, peste o sută, citeau cărţi despre inventatori celebri, mari constructori, laureaţi Nobel pentru ştiinţă, tehnică etc. dar nici unul nu citea ceva despre un scriitor. Faptul, călătorului nostru ii apare drept o frustrare, subversivă aproape, şi întreaga-i mentalitate, de rafinat cam blazat, începe să se răstoarne, într-adevăr, nu poate fi mai mare bucurie decit aceea de a te şti citit, consultat, acceptat sau, poate, neacceptat, căci aspiraţiile ori gustul cititorului sunt imprevizibile. Ignorarea este insă umilinţa supremă la care poate fi supus un scriitor, şi ea este, la rîndul ei, rezultatul ignorării de către scriitor a preocupărilor şi nevoilor spirituale ale cititorilor, căci lucrurile se răzbună. Dar o atare ipostază, deloc de invidiat, se explică în primul rînd prin absenţa linei conştiinţe civice, printr-o mentalitate de estet sterilizat, prin porii sensibilităţii căruia ,nu pătrunde suflul cald al vieţii. Creatorii adevăraţi au fost, în acelaşi timp, naturi puternic ancorate in comextul epocii lor, căreia au vrut să-i dirijeze opţiunile şi scopurile, s-o amelioreze. Ni-i putem închipui altfel pe Balcescu, Eminescu, Slavici, Delavrancea, Iorga, Goga, Macedonski etc. ? S-a intimplat ca uneori să greşească ei inşişi, să îmbrăţişeze idei eronate — şi e omeneşte să fie aşa, infailibilitatea este o frumoasă utopie —, dar focul sacru al credinţei lor a strălucit, măcar o clipă, in epocă, lubmifiind-o. Referindu-se la conştiinţa scriitorului, înţeleasă ca o legătură între el şi naţiunea căreia-i aparţine, Eminescu exprimă gînduri de o adincime unică : „Sufletul omului e ca un val, sufletul unei naţiuni ca un ocean. Cind vîntul cu aripi turburi şi noaptea cu ceru-i brun şi cu nourii suri domnesc asupra mării şi a valurilor ei — ea doarme monotonă şi întunecată in fundul ei care murmură fără înţeles ; pe cind în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte lumina ca o, floare de foc —■ fiecare val reflectă in fruntea sa: un soare. Iar marca împrumută de la cer, coloarea sa, seninul geniului său — şi le reflectă in visul său, cel'adineai luciu. Gînd naţiunea e-n întuneric ea doarme-nadîpcimile geniului şi-a puterilor sale neştiute şi tace, iar când libertatea, civilizaţiunea plutesc asupră-i, oameni superiori se ridică spre a-1 reflecta în frunţile lor şi a-1 arunca apoi în raze lungi adincimilor poporului — astfel incit în sinul mărei întregi se face o zi senina, ce răsfrînge în adîncul ei cerul. Poeţii, filosofii unei naţiuni presupun în cintec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective“. Toţi marii creatori au fost şi modelatori de suflete, au contribuit, in mod decisiv, la progresul moral al naţiunii lor, al umanităţii. Homer, Dante, Snakespeare, Goethe, Balzac, Tolstoi, Eminescu, Thomas Mann, că să folosim numai citeva nume, au împins înainte omenirea, subraport spiritual, căci opera lor, răscolitoare de adevăruri fundamentale, adresirtdu-se sensibilităţii, a lucrat in adincimea fiinţei umane, transformind-o in sens pozitiv. Ar fi trist, in definitiv, să ne gindim, măcar un moment, că opera de artă este pură delectare, că nu foloseşte la nimic. Faptul că, de multă vreme, citirea cărţilor schimbă conştiinţe, creează convingeri e bine ştiut. Victimele Suferinţelor tânărului Weither sunt numai o probă. ^CONŞTIINŢA unui scriitor este, în '“,mod normal, superioară mediei comune, de unde şi denumirea de lailpadaferi dată mesianicilor romantici şi nu numai lor. Un scriitor cu o înaltă conştiinţă a menirii lui luminează, cu flacăra sufletului său mare, calea mulţimilor însetate de adevăr, de dreptate, de bine şi frumos. în acest sens, el este alături de forţele cele mai înaintate ale progresului şi de aceea ataşamentul solidar al scriitorilor de astăzi din România faţă de politica partidului este consecinţa logică a unei asemenea colaborări, a identităţii în aspiraţii, idei şi scopuri. Acest ataşament, departe de a avea ceva conjunctural, se întemeiază pe convingerile şi credinţele cele mai profunde şi mai durabile. Şi dacă lucrurile stau altfel în cazul prozatorilor, poeţilor sau dramaturgilor, care sunt, ne întrebăm, criteriile de apreciere a conştiinţei critice ? Evident, nu ne întrebăm prima dată şi nu vom oferi, cu naivitate, un răspuns viciat de orgoliul că spunem lucruri noi, adică : conştiinciozitate, probitate etică, independenţă de spirit, slujirea intereselor literare majore etc. Tot lucruri bine ştiute şi care, fireşte, ar trebui şi mai bine respectate în practică. Nu insistăm însă, căci de această dată vrem să introducem în discuţie un aspect neglijat, deşi fundamental, am spune vital, nu numai pentru creatorii propriu-zişi, ci şi pentru critici, determinat de exercitarea magistraturii critice, la nivelul conştiinţei critice, şi anume obligaţia raportării operei literare la viaţă. S-ar părea că-i o banalitate, aproape un truism, mai ales că formula legăturii cu viaţa s-a tocit de mult, a devenit un fel de slogan in critică. Dar formulele elementare, banalizate, nu înseamnă că sint, cu necesitate, şi neadevărate ori in afara necesităţilor stringente. Ce se intîmplă, in realitate, in critica literară, nu numai la noi, fireşte, ci şi pe un plan foarte larg ? Literatura, obiect al criticii, nu se mai raportează în multe cazuri la viaţă, ci tot la literatură. Am citit, zilele trecute, o carte a unui excelent critic , învăţat, erudit chiar, minuind cu abilitate instrumentele critice, despre un mare poet al literaturii noastre. Totul este raportat la modele literare (la cele mai multe poetul poate nici nu s-a gîndit vreodată) ca şi cind marele poet n-a pornit de la observarea şi contemplarea vieţii, ci de la cărţi. Ai, uneori, senzaţia exhibiţiei într-un vid. Desigur, orice critic care-şi merită numele trebuie să stabilească filiaţii, să-şi încadreze obiectul exegezei într-o familie spirituală, dar credem că ponderea observaţiilor trebuie să fie dirijată înspre raportarea dintre operă şi viaţa pe care o zugrăveşte, iar romancierului, poetului sau dramaturgului să i se propună, eventual, sugestii privind respectarea mai adincă a adevărului vieţii. Iar de ni se va spune că orice operă literară este o expresie a vieţii, vom răspunde că este expresia secundă a vieţii, „ceas dedus“, viaţă înregistrată, ori transfigurată, ea poate da iluzia vieţii, chiar senzaţia de viaţă, dar nu e viaţa însăşi. Orice creator autentic pleacă de la viaţa autentică, altfel ar trebui să credem că, după milenii de literatură, scriitorii s-au imitat între ei dîndu-ne surogate literare. Obligaţia criticului de a cunoaşte viaţa, de a raporta creaţia la realitate şi nu doar la existenţa ei livrescă ni se pare una din condiţiile ieşirii dintr-un fel de impas atribuit disciplinei critice. Că s-a ajuns, nu numai la noi, într-o asemenea situaţie, se poate explica şi prin faptul că critica sociologist-vulgară, proletcultistă, precară intelectual, a ignorat valorile estetice, raportînd, in mod pedestru, cărţile la realitate şi întrebindu-se nu o dată, cu un ridicol patetism : „Cine a văzut asemenea aspecte negative în realitatea noastră pozitivă ?“. Dar aplicarea eronată a unui principiu nu justifică renunţarea la principiu, mai ales dacă este vorba de unul esenţial. Pe referirea criticilor la viaţă, de unde obligaţia de a o cunoaşte ca şi scriitorii, şi de se poate mai bine, este o nevoie imperioasă a criticii exemplare, ne-a reamintit-o, în urmă cu patru ani, un mare scriitor, un mare cititor de literatură şi de critică şi un mare critic. Este vorba de Al. Philippide care, in Răspunsul dat la discursul de recepţie al lui Şerban Cioculescu la Academie (3 februarie 1975), omagiind pe noul academician, observa că preferinţele acestuia au mers totdeauna „către acele opere literare care au la temelie adevărul omenesc şi observaţia vieţii, către acei scriitori care nu se pierd în elucubraţii stilistice vane sau în jocul unei imaginaţii dezordonat şi steril“. Tot aici, elogiind un Şerban Cioculescu pe criticul complet, pe care-l propune drept etalon, Philippide dă o revelatoare definiţie a acestuia : „înţeleg sub numele de critic complet un critic care, nelăsindu-se stăpînit de deformaţia profesională, compară in totdeauna opera literară cu viaţa (s.n.), observă viaţa şi lumea cu aceeaşi curiozitate şi cu aceeaşi pătrundere cu care observă şi cercetează operele literare şi judecă viaţa odată cu opera literară, prin aceasta şi în afara acesteia“. Autorul Monologului în Babilon şi al Consideraţiilor confortabile atrage, cu acest prilej, atenţia asupra primejdiei ce-l pîndeşte pe orice critic de a vedea în operele literare „mai mult meşteşugul literar decât adevărul omenesc“. Criticul poate ajunge în situaţia de a vedea în literatură mai mult „o lume de efecte şi de trucuri literare“, căci a pierdut „contactul cu viaţa“. Spre a nu cădea într-o asemenea „deformare profesională“ el are nevoie, în afara priceperii literare, de „un simţ puternic de observaţie a vieţii“. Ca şi scriitorul dealtfel. Nu insistăm. Ideile citate ni se par nu numai remarcabile în sine dar, am spline, ele se cer preluate cu o autoritate de ghid, reprezentînd o excelentă soluţie pentru progresul criticii, şi, in consecinţă,, al literaturii înseşi, în întregul ei. Pompiliu Marce a l Al XII-lea Congres al P.C.R. ION SAUŞTEANU : Lectură Amiază De pe-o falcă de balaur Iată soarele-n Caşin Desfoindu-se de aur Fină cind se face negru Smuls din ţipăt de prigorii Prin aripi, de spirt albastre Intru-n apă pîn-la glezne Pîn-la brîu, pînă la creştet Vară, în amiaza mare, Kiul des imi leagă ochii Şi pe mal sint răstignit într-un ţipăt de prigorii. Elegie Calul uitat în pripon a ajuns la ţarină. Zile şi nopţi s-a-nvîrtit retezând împrejur In şesul cu iarba la greabăn o zare puţină Sau o rîpă cu malurile verzi, cum îi pare acum. Tirziu. Şi copita nici ea nu mai scurmă Ţărîna, proptită-n poiana albastră de sus. La cap îi mai flutură alb nechezatul din urmă Şi firul de iarbă îi creşte în ochi, nesupus. Numai Un ochi tot mai departe de uimire Se lasă peste lucruri, le desparte De tot ce-avură sclipăt şi roire Şi mi le-aşază împrejur, uscate. Numai la peştii nălucind pe sus Numai la pasărea ce se scufundă Numai la oamenii care s-au dus Se uită și acum ca în oglindă. Ion Lazu i România literară 3