România literară, ianuarie-martie 1982 (Anul 15, nr. 1-13)

1982-03-04 / nr. 10

M­AITREYI este cartea lui Mircea Eliade care producea la începu­tul deceniului al patrulea senti­mentul unei izbinzi literare ieşite din obişnuit. Desigur nu ne surprinde ca febrilul Mihail Sebastian, prietenul lite­rar al lui Eliade de la „Cuvintul“, o în­­timpina cu atâta tinerească, deloc cen­zurată exaltare : „Dacă ar ajuta la ceva, v-aş spune că e cea mai frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o. Dar mi-aş corecta această confesiune categorică, amintind de alte pagini frumoase, de alte poeme ale lui Baudelaire, de unele­ ver­suri ale lui Mallarmé, de anumite po­veşti ale lui Turgheniev, de Pan al lui Knut Hamsun, de Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier“. De asemeni că un spirit nici el refuzat superlativelor ca Perpessicius putea să proclame : „d. Mir­cea Eliade a sporit cu unul seria mituri­lor erotice ale umanităţii“. Dar iată-l în acelaşi registru şi pe îndeobşte reţinutul, mereu lucidul Pompiliu Constantinescu, retractind obiecţii aduse anterior roman­cierului pentru a spune acum răspicat : „Timpul m-a dezminţit revelator căci Maltreyi este una din acele cărţi cu des­tin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generaţii. Se va citi roma­nul dlui Mircea Eliade, în istoria noastră literară, ca un moment de graţie al au­torului, viitorul rezervind operei o situa­ţie analogă cu Manon Lescaut, cu Paul et Virginie sau cu acea încintătoare po­veste de iubire a evului mediu, Le roman de Tristan et Iseult“. Cititorul actual mai aderă la acest en­tuziasm sau receptează altfel această ope­ră, făcind corective care-l pot duce la altă opinie decit aceea a spiritelor aviza­te de acum aproape jumătate de veac ? Să nu ne grăbim totuşi cu un răspuns, pe care se cuvine să-l aducem la urmă, după ce vom desfăşura propria noastră analiză care este obligată să ţină seama, ca elemente de raportare şi încadrare în context, de afirmările ulterioare ale au­torului, de cărţile sale venite după Mai­­treyi, neavute în vedere, fireşte, de co­mentatorii citaţi mai înainte. Ele îşi a­­runcă luminile lor asupra operei în dis­cuţie, o explică mai bogat şi mai limpe­de, o situează încă mai nuanţat într-un spaţiu de creaţie care necontenit şi-a în­mulţit reperele. I­n toate romanele lui Mircea Eli­ade mitul iubirii şi motivul cu­plului sunt prezenţe dominante chiar dacă nu formează, ca un Maltreyi sau n­ Nuntă în cer, tema unică. G. Călinescu şi alţi critici din epocă au vorbit despre „gidismul“ primelor romane, ale lui Elia­de, despre fervoarea eroilor lor — cei mai mulţi adolescenţi sau tineri — de a se abandona in spirit gidian sau papi­­nian unor experienţe dezinhibatoare care, toate, sunt revolte faţă de morala con­stituită. Energii tinere se decomprimă re­bel în acte care ţintesc să provoace „cri­ze“, să tulbure linişti, dezmorţind instinc­tele agresării un dispreţ de „superstiţiile burgheze“ dar şi de orice fel de urmări. Un personaj din Huliganii preconizează ceea ce el numeşte „experienţa huligani­că“ în care vede un mod al afirmării vi­guroase, creatoare, prin debarasarea de orice idee primită şi luarea totului de la început pe cont propriu : „Există un sin­gur debut fertil în viaţă : experienţa hu­liganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei... Cine nu debutea­ză aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume,­­ nu va crea nimic. Să poţi uita adevă­rurile, să ai atita viaţă în tine incit ade­vărurile să nu te pătrundă nici intimi­da...“ Afirmarea personalizată a eului. Ieşirea din inform implică deci in această viziu­ne radical-anarhică netimorare în faţa adevărurilor admise şi atacarea lor nes­lăbită cu indiferent ce mijloace. A ajunge tu însuţi — o învolburare de energii care dislocă şi revoluţionează. De ce am început totuşi prin a vorbi despre motivul dominant al iubirii in proza lui Mircea Eliade, despre frecven­ţa temei cuplului ş.c.l. ? Pentru că ero­sul este un ferment strecurat peste tot în impetuoasele, dezlănţuitele trăiri ale eroilor eliadeşti, un factor care precipită nenumărate procese, alimentează conflic­te şi tensiuni, sau le calmează şi stinge, desigur nu singurul factor dar unul cu funcţiuni decisive în planuri numeroase, chiar dacă nu imediat evidente. Cineva prevăzut cu instrumentaţie psihanalitică ar putea glosa copios in marginea repre­zentărilor scriitorului, a proiecţiilor sale româneşti în care tot ce ni se înfăţişea­ză sub forma de experienţă morală ho­­tăritoare, de vieţuire in absolutul unei spiritualităţi ce-şi caută febril identita­tea, prezintă măcar elemente de conta­minare cu sfera eroticului, a raporturilor complicate dintre sexe. Dar aproape tot­deauna este vorba de mai mult : erosul pentru personajele lui Mircea Eliade este o zonă de confruntare maximă­’între vo­inţe şi terenul predilect de experimentări morale, de trăire-limită la care îi forţea­ză pe indivizi acel prea plin al sufletului şi al biologiei aflat în expansiune. Ade­seori este un timp de angajare dură unde violenţa se cultivă ca preţ al rîvnitei dezinhibări totale (violenţa şi chiar vio­lul, în sensul propriu), sub incidenţa a­­celuiaşi consemn de insubordonare, de nealiniere la preceptele vreunui cod. „Să nu crezi decit in tine“ proclamase eroul pe care l-am amintit din Huliganii. „Nu cred în nici o morală din lume" adaugă altul la fel de tăios, şi procedează in con­secinţă, adică liber, cum afirmă, de orice „şantaj sentimental“, chiar dacă sinuci­derea iubitei este un act ce-i poate cădea in culpă. Reiese, cred, că în proza lui Mircea Eliade erosul reprezintă o dimensiune care angajează experienţe omeneşti esen­ţiale, dă impuls unor acţiuni revelatoare p­entru natura adincă a legăturilor uma­ne, pentru semnificaţia complexă a unor personaje purtătoare de ideologii. Coborînd în concretul desfăşurărilor constatăm în romanele lui Mircea Eliade existenţa unor cuprinsuri, a unor incinte unde erosul îşi densifică substanţa şi înmulţeşte reflexele. Un spaţiu intens erotizat este de pildă pensiunea anglo-in­­diană din Isabel şi apele diavolului (cu mijloacele „romanului indirect“ este evo­cată d­­in Şantier), populată de acei ado­lescenţi febricitanţi tulburaţi de impul­surile instinctelor, dispuşi să încerce „experienţe“ şi să se confrunte cu tenta­ţia „păcatului“ ; sau reşedinţa familiei Lecca din Huliganii, cu cele trei femei, mama şi fiicele, toate agiţate pină la is­­terizare de prezenţa bărbatului tinăr, profesorul de pian care se duce pe Ani­şoara ; sau in Lumina ce se stinge acea încăpere a bibliotecii misterios incendiate unde profesorul Weinrich şi filosoful poet Manuel organizează ciudate ritualuri erotice, împrejurare care va declanşa tragedia lui Cezare, prins fără voie în­tr-un virtej ce-l dezaxează , sau chiar în Maltreyi casa profesorului Narendra Sen, împinzită de vraja feminităţii eroinei, acaparantă pină la anularea voinţei de smulgere, menţinîndu-1 pe Allan intr-un soi de captivitate psihică. In astfel de spaţii saturate de eros apare de obicei cineva care activizează latenţele, dă impuls tensiunilor adunate, dezlănţuie criza Este un emisar al in­fernului, s-ar spune, însărcinat să împingă spre viciu şi dezaxare, spre distrugere, ispitind sufletele şi speculînd disponibilitatea adolescenţei către orice, nu toate acţionind lucid şi cu detaşare cinică. „Menirea mea este să tulbur su­fletele, mărturiseşte doctorul orientalist din Isabel şi apele diavolului, dar să fiu absent din conflict, să nu mă găsesc niciodată antrenat în dramă, să nu joc un rol activ şi responsabil“. A nu juca „un rol activ“ vrea să însemne aici a nu juca pe faţă, însă in orice caz eficace, pregă­tind cu abilitate terenul coruperii, stre­­curind sugestii care fac să­­încolţească tentaţia, insinuind ideea „aventurii“ şi stirnind voluptatea comiterii actelor ne­­permise, spionind pentru a detecta pre­dispoziţii şi pentru a le „ajuta“ apoi să se dezvolte. „Descoperisem viciul Verne! şi îl ajutam cu o drăcească pasiune“ consemnează personajul amintit, şi tot astfel procedează cu Tom pe care îl ini­ţiază în pederastie, cu Isabel, fecioara în care trezeşte instinctele carnale. Petru Anicet din Huliganii asociază aceleiaşi vocaţii malefice resentimente sociale sau de alt ordin căci are de răz­bunat ratarea ca artist, decăderea fami­liei, sărăcia. Din aceste motive specia de „imoralism“ pe care o afişează este ne­consonantă gratuităţii gidiene. „Ar fi preferat să ajungă bogat printr-o femeie sau printr-un furt“ ni se spune despre el şi tocmai în sensul acestui program acţio­nează in casa Lecca. După ce Anişoara i se dă, o îndeamnă să fure bijuteriile familiei, dar mai înainte de acest episod trăise din cîştigurile inavuabile ale unei prostituate cu suflet slav, alungată fără înduioşări cind îi apare perspectiva noii soluţii. Croit din aceeaşi fibră dar proiectat simbolic cum este toată factura romanu­lui Lumina ce se stinge, Manuel poartă mai apăsat insemnele satanismului. Fiind simbolic sintetizează trăsăturile tuturor acelor eroi ai lui Eliade care promovează conceptul exaltării eului. In virtutea acestuia se abstrag de la orice constrân­gere morală şi acţionează ca zeităţi rele : destramă voinţe, ispitesc suflete, macu­lează, corup, umilesc. S-a dedus cred din ce am arătat că în interiorul cuplurilor precumpănesc ra­porturile de dominare a unui partener de către celălalt , nu numai în iubire dar şi în prietenie, dar şi în relaţia dintre în­văţăcel şi mentor ş.a.m.d. Cel puternic ia in posesie întreaga fiinţă a celuilalt, îi adoarme voinţa şi manevrează cu ea ca un hipnotizator, pină la anularea în victimă a simţului elementar de apărare. Ca în transă, cei dominaţi execută suges­tii care îl împing la fapte ce lovesc în ei înşişi sau în cei apropiaţi : îşi părăsesc familia ca Tom din Isabel şi apele diavo­lului, o fură ca Anişoara din Huliganii, întîlnirea unei împotriviri, a unei rezis­tenţe cit de timide contrariază aainc şi dezlănţuie crize nebuneşti de orgoliu. Respins inexplicabil de mereu indecisa Marcella, Mitică Gheorghiu — un soi de Rogojin balcanic decăzut in grotesc — o asediază tenace cind umilindu-se, cind ameninţînd, aţiţat pină la obsesie de un refuz care îl aruncă în disperări şi furii demenţiale înecate în orgii bahice. Recurge spre a se mîntui la abjecţia violului in toaleta unui vagon de tren. In anume aspecte, asemenea stranii raporturi anticipează situaţii şi tipuri din literatura unui N. Breban. Perechile se constituie pe relaţii de forţă sau în orice caz pe indirjirea neconcesivă a uneia din părţi de a impune celeilalte concepţia sa şi, chiar dacă nu totdeauna confruntarea îmbracă formele violenţei, peste tot, în esenţă, este vorba de acelaşi instinct al dominării. In­­untă în cer eroina întil­­neşte egolatria masculină in două versi­uni succesive ce s-ar spune că stau in opoziţie pentru că fiecare din cei doi bărbaţi pe care ii iubise dorise să obţină de la ea exact ceea ce respinsese celă­lalt. Hasnaş, omul fixat în real, voise copii, minat de instinctul simplu al per­petuării , Mavrodin, scriitorul, nutreşte aspiraţii de altă factură şi refuză, nn iubirea pentru Ileana, ţelul procreativ („noi amîndoi nu suntem­ din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nuntă“). Aparent opusele aspiraţii se în­­tilnesc totuşi în acelaşi şuvoi de patimă posesivă faţă de care eroina găseşte re­surse (de împotrivire căci de fiecare dată ea este aceea care desface legătura, dispărind neaşteptat şi închizîndu-se in enigmă, cei doi bărbaţi răminind să se întrebe la nesfîrşit asupra motivelor gestului ei. Artistic, romanul acesta suferă de simetria prea subliniată a situaţiilor conducing la impresia că tot ce autorul expune ca momente de viaţă şi atitudini umane sce­­narizează de fapt o idee. Nu este de altfel singura carte a lui Mircea Eliade care păcătuieşte prin insuficienta resor­bire epică a ideologicului. Aş spune că oricare roman al său, într-o măsură sau alta, în afară de Maitreyi, cum vom vedea, face evidentă axarea strinsa pe suporţii unei ideologii şi nu fără dreptate s-a vorbit in anii ’30, cum arătam, despre fervoarea „trăirii“ şi imoralismul gidian ale acestor scrieri (G. Călinescu apăsa chiar prea mult acuzind „întruparea servilă“ a gidismului), despre filosofia „neliniştii“ şi mistica „generaţiei“, despre aventură şi risc pină la limita ultimă ca şanse extreme ale emancipării umanului (citim în Şantier­­ „aventura este o armă cu două tăişuri ; de aceea îmi şi place atit Eu ii zic aventură, dar îndeobşte se cheamă viaţă liberă“), elemente care toate constituie osatura ideatică foarte vizibilă a literaturii lui Eliade din epoca aceea. M­AITREYI urmează linia mai simplă, despovărată de orice injoncţiuni ideologice, a unei poveşti de iubire. Este adevărat că luăm act şi aici de o desfăşurare ce poate fi încadrată în conceptul cunoscut de experienţă morală, că răzbat şi aici elemente din conduita ştiută a eroilor din celelalte romane („mă tem din ce in ce mai mult, dar situaţia primejdioasă mă pasionează“ notează Allan la începutul „aventurii“ sale), dar ceea ce ni se înfăţişează aici nu este trăire provocată in direcţia ilustrării unui con­cept, a unei ideologii, cu alte cuvinte, ci trăire pur şi simplu, viaţă. De aceea şi stă romanul pe unele elemente de jurnal, o materie din timp in timp evocată ca un reper de autentificare a mărturisirilor, de confruntare a impresiilor iniţiale cu ceea ce s-a petrecut ulterior, căci autorul ca narator se aşează în perspectiva faptelor deja consumata, avind sub priviri toată drama. Simplu spus, in roman avem fazela aprinderii, instalării, creşterii şi apoteoza­­rii unei iubiri năruite brutal şi abrupt de factori din afara cuplului. Debutul legătu­rii dintre Allan şi Maitreyi se petrece ano­din şi de amindouă părţile fără intuirea chemării erotice, fără acea iluminare in­stantanee care aducea in nuntă in cer sugestia predestinării. „Niciodată nu m-am gindit la dragoste in primele cinci luni“ consemnează eroul, iar cind recurge spre a se verifica la Jurnal, găseşte a­­ceeaşi nesesizare a momentului declanşa­tor, acelaşi gol de impresii privitor la prezenţa Maitreyiei, atit de confiscantă mai tîrziu : „Totuşi n-am scris nimic in jurnalul meu şi astăzi, cind caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evo­ca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cit de incapabil sint să prind evenimen­tele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieţii mele". Abia după o lungă incubare erosul lent infiltrat ia cunoştinţă de sine şi tîrziu edi­ficatul Allan va revedea cu alţi ochi toate intimplările de pină atunci. In orice caz e altfel decit ceilalţi eroi ai lui Eliade an­trenaţi in jocul erotic — întreprinzători, decişi repede — el taie firul în patru şi întoarce orice pe toate feţele, caută în­delung explicaţii, cu toate că tempera­mentul febricitează mereu. Pasionalitatea lucidă care ii însufleţea pe eroii unui Cărin­ Petrescu îl defineşte şi pe acest Allan al lui Mircea Eliade, febril obser­­vînd şi observîndu-se, necontenit formu­­lînd ipoteze, avansînd motivări pe care tot el le retrage pentru a veni mai tîrziu cu altele socotite mai bine, cîntărind la nesfîrşit semnificaţia fiecărui gest al me­reu surprinzătoarei Maitreyi, a fiecărui eveniment din viaţa primitoarei familii Sen. Allan e o natură dilematică intr-adevăr, dar frămîntarea sa este obiectiv întreţinu­tă de realităţi care necontenit îl descum­pănesc. Cum să înţeleagă atitudinea faţă Erosul ca experienţă Mircea Eliade în primăvara anului 1930, la Calcutta, in casa profesorului sau Surendranath Dasyup’a 20 România literară

Next