România literară, ianuarie-martie 1982 (Anul 15, nr. 1-13)
1982-03-04 / nr. 10
MAITREYI este cartea lui Mircea Eliade care producea la începutul deceniului al patrulea sentimentul unei izbinzi literare ieşite din obişnuit. Desigur nu ne surprinde ca febrilul Mihail Sebastian, prietenul literar al lui Eliade de la „Cuvintul“, o întimpina cu atâta tinerească, deloc cenzurată exaltare : „Dacă ar ajuta la ceva, v-aş spune că e cea mai frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o. Dar mi-aş corecta această confesiune categorică, amintind de alte pagini frumoase, de alte poeme ale lui Baudelaire, de unele versuri ale lui Mallarmé, de anumite poveşti ale lui Turgheniev, de Pan al lui Knut Hamsun, de Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier“. De asemeni că un spirit nici el refuzat superlativelor ca Perpessicius putea să proclame : „d. Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii“. Dar iată-l în acelaşi registru şi pe îndeobşte reţinutul, mereu lucidul Pompiliu Constantinescu, retractind obiecţii aduse anterior romancierului pentru a spune acum răspicat : „Timpul m-a dezminţit revelator căci Maltreyi este una din acele cărţi cu destin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generaţii. Se va citi romanul dlui Mircea Eliade, în istoria noastră literară, ca un moment de graţie al autorului, viitorul rezervind operei o situaţie analogă cu Manon Lescaut, cu Paul et Virginie sau cu acea încintătoare poveste de iubire a evului mediu, Le roman de Tristan et Iseult“. Cititorul actual mai aderă la acest entuziasm sau receptează altfel această operă, făcind corective care-l pot duce la altă opinie decit aceea a spiritelor avizate de acum aproape jumătate de veac ? Să nu ne grăbim totuşi cu un răspuns, pe care se cuvine să-l aducem la urmă, după ce vom desfăşura propria noastră analiză care este obligată să ţină seama, ca elemente de raportare şi încadrare în context, de afirmările ulterioare ale autorului, de cărţile sale venite după Maitreyi, neavute în vedere, fireşte, de comentatorii citaţi mai înainte. Ele îşi aruncă luminile lor asupra operei în discuţie, o explică mai bogat şi mai limpede, o situează încă mai nuanţat într-un spaţiu de creaţie care necontenit şi-a înmulţit reperele. In toate romanele lui Mircea Eliade mitul iubirii şi motivul cuplului sunt prezenţe dominante chiar dacă nu formează, ca un Maltreyi sau n Nuntă în cer, tema unică. G. Călinescu şi alţi critici din epocă au vorbit despre „gidismul“ primelor romane, ale lui Eliade, despre fervoarea eroilor lor — cei mai mulţi adolescenţi sau tineri — de a se abandona in spirit gidian sau papinian unor experienţe dezinhibatoare care, toate, sunt revolte faţă de morala constituită. Energii tinere se decomprimă rebel în acte care ţintesc să provoace „crize“, să tulbure linişti, dezmorţind instinctele agresării un dispreţ de „superstiţiile burgheze“ dar şi de orice fel de urmări. Un personaj din Huliganii preconizează ceea ce el numeşte „experienţa huliganică“ în care vede un mod al afirmării viguroase, creatoare, prin debarasarea de orice idee primită şi luarea totului de la început pe cont propriu : „Există un singur debut fertil în viaţă : experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei... Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume, nu va crea nimic. Să poţi uita adevărurile, să ai atita viaţă în tine incit adevărurile să nu te pătrundă nici intimida...“ Afirmarea personalizată a eului. Ieşirea din inform implică deci in această viziune radical-anarhică netimorare în faţa adevărurilor admise şi atacarea lor neslăbită cu indiferent ce mijloace. A ajunge tu însuţi — o învolburare de energii care dislocă şi revoluţionează. De ce am început totuşi prin a vorbi despre motivul dominant al iubirii in proza lui Mircea Eliade, despre frecvenţa temei cuplului ş.c.l. ? Pentru că erosul este un ferment strecurat peste tot în impetuoasele, dezlănţuitele trăiri ale eroilor eliadeşti, un factor care precipită nenumărate procese, alimentează conflicte şi tensiuni, sau le calmează şi stinge, desigur nu singurul factor dar unul cu funcţiuni decisive în planuri numeroase, chiar dacă nu imediat evidente. Cineva prevăzut cu instrumentaţie psihanalitică ar putea glosa copios in marginea reprezentărilor scriitorului, a proiecţiilor sale româneşti în care tot ce ni se înfăţişează sub forma de experienţă morală hotăritoare, de vieţuire in absolutul unei spiritualităţi ce-şi caută febril identitatea, prezintă măcar elemente de contaminare cu sfera eroticului, a raporturilor complicate dintre sexe. Dar aproape totdeauna este vorba de mai mult : erosul pentru personajele lui Mircea Eliade este o zonă de confruntare maximă’între voinţe şi terenul predilect de experimentări morale, de trăire-limită la care îi forţează pe indivizi acel prea plin al sufletului şi al biologiei aflat în expansiune. Adeseori este un timp de angajare dură unde violenţa se cultivă ca preţ al rîvnitei dezinhibări totale (violenţa şi chiar violul, în sensul propriu), sub incidenţa aceluiaşi consemn de insubordonare, de nealiniere la preceptele vreunui cod. „Să nu crezi decit in tine“ proclamase eroul pe care l-am amintit din Huliganii. „Nu cred în nici o morală din lume" adaugă altul la fel de tăios, şi procedează in consecinţă, adică liber, cum afirmă, de orice „şantaj sentimental“, chiar dacă sinuciderea iubitei este un act ce-i poate cădea in culpă. Reiese, cred, că în proza lui Mircea Eliade erosul reprezintă o dimensiune care angajează experienţe omeneşti esenţiale, dă impuls unor acţiuni revelatoare pentru natura adincă a legăturilor umane, pentru semnificaţia complexă a unor personaje purtătoare de ideologii. Coborînd în concretul desfăşurărilor constatăm în romanele lui Mircea Eliade existenţa unor cuprinsuri, a unor incinte unde erosul îşi densifică substanţa şi înmulţeşte reflexele. Un spaţiu intens erotizat este de pildă pensiunea anglo-indiană din Isabel şi apele diavolului (cu mijloacele „romanului indirect“ este evocată din Şantier), populată de acei adolescenţi febricitanţi tulburaţi de impulsurile instinctelor, dispuşi să încerce „experienţe“ şi să se confrunte cu tentaţia „păcatului“ ; sau reşedinţa familiei Lecca din Huliganii, cu cele trei femei, mama şi fiicele, toate agiţate pină la isterizare de prezenţa bărbatului tinăr, profesorul de pian care se duce pe Anişoara ; sau in Lumina ce se stinge acea încăpere a bibliotecii misterios incendiate unde profesorul Weinrich şi filosoful poet Manuel organizează ciudate ritualuri erotice, împrejurare care va declanşa tragedia lui Cezare, prins fără voie într-un virtej ce-l dezaxează , sau chiar în Maltreyi casa profesorului Narendra Sen, împinzită de vraja feminităţii eroinei, acaparantă pină la anularea voinţei de smulgere, menţinîndu-1 pe Allan intr-un soi de captivitate psihică. In astfel de spaţii saturate de eros apare de obicei cineva care activizează latenţele, dă impuls tensiunilor adunate, dezlănţuie criza Este un emisar al infernului, s-ar spune, însărcinat să împingă spre viciu şi dezaxare, spre distrugere, ispitind sufletele şi speculînd disponibilitatea adolescenţei către orice, nu toate acţionind lucid şi cu detaşare cinică. „Menirea mea este să tulbur sufletele, mărturiseşte doctorul orientalist din Isabel şi apele diavolului, dar să fiu absent din conflict, să nu mă găsesc niciodată antrenat în dramă, să nu joc un rol activ şi responsabil“. A nu juca „un rol activ“ vrea să însemne aici a nu juca pe faţă, însă in orice caz eficace, pregătind cu abilitate terenul coruperii, strecurind sugestii care fac săîncolţească tentaţia, insinuind ideea „aventurii“ şi stirnind voluptatea comiterii actelor nepermise, spionind pentru a detecta predispoziţii şi pentru a le „ajuta“ apoi să se dezvolte. „Descoperisem viciul Verne! şi îl ajutam cu o drăcească pasiune“ consemnează personajul amintit, şi tot astfel procedează cu Tom pe care îl iniţiază în pederastie, cu Isabel, fecioara în care trezeşte instinctele carnale. Petru Anicet din Huliganii asociază aceleiaşi vocaţii malefice resentimente sociale sau de alt ordin căci are de răzbunat ratarea ca artist, decăderea familiei, sărăcia. Din aceste motive specia de „imoralism“ pe care o afişează este neconsonantă gratuităţii gidiene. „Ar fi preferat să ajungă bogat printr-o femeie sau printr-un furt“ ni se spune despre el şi tocmai în sensul acestui program acţionează in casa Lecca. După ce Anişoara i se dă, o îndeamnă să fure bijuteriile familiei, dar mai înainte de acest episod trăise din cîştigurile inavuabile ale unei prostituate cu suflet slav, alungată fără înduioşări cind îi apare perspectiva noii soluţii. Croit din aceeaşi fibră dar proiectat simbolic cum este toată factura romanului Lumina ce se stinge, Manuel poartă mai apăsat insemnele satanismului. Fiind simbolic sintetizează trăsăturile tuturor acelor eroi ai lui Eliade care promovează conceptul exaltării eului. In virtutea acestuia se abstrag de la orice constrângere morală şi acţionează ca zeităţi rele : destramă voinţe, ispitesc suflete, maculează, corup, umilesc. S-a dedus cred din ce am arătat că în interiorul cuplurilor precumpănesc raporturile de dominare a unui partener de către celălalt , nu numai în iubire dar şi în prietenie, dar şi în relaţia dintre învăţăcel şi mentor ş.a.m.d. Cel puternic ia in posesie întreaga fiinţă a celuilalt, îi adoarme voinţa şi manevrează cu ea ca un hipnotizator, pină la anularea în victimă a simţului elementar de apărare. Ca în transă, cei dominaţi execută sugestii care îl împing la fapte ce lovesc în ei înşişi sau în cei apropiaţi : îşi părăsesc familia ca Tom din Isabel şi apele diavolului, o fură ca Anişoara din Huliganii, întîlnirea unei împotriviri, a unei rezistenţe cit de timide contrariază aainc şi dezlănţuie crize nebuneşti de orgoliu. Respins inexplicabil de mereu indecisa Marcella, Mitică Gheorghiu — un soi de Rogojin balcanic decăzut in grotesc — o asediază tenace cind umilindu-se, cind ameninţînd, aţiţat pină la obsesie de un refuz care îl aruncă în disperări şi furii demenţiale înecate în orgii bahice. Recurge spre a se mîntui la abjecţia violului in toaleta unui vagon de tren. In anume aspecte, asemenea stranii raporturi anticipează situaţii şi tipuri din literatura unui N. Breban. Perechile se constituie pe relaţii de forţă sau în orice caz pe indirjirea neconcesivă a uneia din părţi de a impune celeilalte concepţia sa şi, chiar dacă nu totdeauna confruntarea îmbracă formele violenţei, peste tot, în esenţă, este vorba de acelaşi instinct al dominării. Inuntă în cer eroina întilneşte egolatria masculină in două versiuni succesive ce s-ar spune că stau in opoziţie pentru că fiecare din cei doi bărbaţi pe care ii iubise dorise să obţină de la ea exact ceea ce respinsese celălalt. Hasnaş, omul fixat în real, voise copii, minat de instinctul simplu al perpetuării , Mavrodin, scriitorul, nutreşte aspiraţii de altă factură şi refuză, nn iubirea pentru Ileana, ţelul procreativ („noi amîndoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nuntă“). Aparent opusele aspiraţii se întilnesc totuşi în acelaşi şuvoi de patimă posesivă faţă de care eroina găseşte resurse (de împotrivire căci de fiecare dată ea este aceea care desface legătura, dispărind neaşteptat şi închizîndu-se in enigmă, cei doi bărbaţi răminind să se întrebe la nesfîrşit asupra motivelor gestului ei. Artistic, romanul acesta suferă de simetria prea subliniată a situaţiilor conducing la impresia că tot ce autorul expune ca momente de viaţă şi atitudini umane scenarizează de fapt o idee. Nu este de altfel singura carte a lui Mircea Eliade care păcătuieşte prin insuficienta resorbire epică a ideologicului. Aş spune că oricare roman al său, într-o măsură sau alta, în afară de Maitreyi, cum vom vedea, face evidentă axarea strinsa pe suporţii unei ideologii şi nu fără dreptate s-a vorbit in anii ’30, cum arătam, despre fervoarea „trăirii“ şi imoralismul gidian ale acestor scrieri (G. Călinescu apăsa chiar prea mult acuzind „întruparea servilă“ a gidismului), despre filosofia „neliniştii“ şi mistica „generaţiei“, despre aventură şi risc pină la limita ultimă ca şanse extreme ale emancipării umanului (citim în Şantier „aventura este o armă cu două tăişuri ; de aceea îmi şi place atit Eu ii zic aventură, dar îndeobşte se cheamă viaţă liberă“), elemente care toate constituie osatura ideatică foarte vizibilă a literaturii lui Eliade din epoca aceea. MAITREYI urmează linia mai simplă, despovărată de orice injoncţiuni ideologice, a unei poveşti de iubire. Este adevărat că luăm act şi aici de o desfăşurare ce poate fi încadrată în conceptul cunoscut de experienţă morală, că răzbat şi aici elemente din conduita ştiută a eroilor din celelalte romane („mă tem din ce in ce mai mult, dar situaţia primejdioasă mă pasionează“ notează Allan la începutul „aventurii“ sale), dar ceea ce ni se înfăţişează aici nu este trăire provocată in direcţia ilustrării unui concept, a unei ideologii, cu alte cuvinte, ci trăire pur şi simplu, viaţă. De aceea şi stă romanul pe unele elemente de jurnal, o materie din timp in timp evocată ca un reper de autentificare a mărturisirilor, de confruntare a impresiilor iniţiale cu ceea ce s-a petrecut ulterior, căci autorul ca narator se aşează în perspectiva faptelor deja consumata, avind sub priviri toată drama. Simplu spus, in roman avem fazela aprinderii, instalării, creşterii şi apoteozarii unei iubiri năruite brutal şi abrupt de factori din afara cuplului. Debutul legăturii dintre Allan şi Maitreyi se petrece anodin şi de amindouă părţile fără intuirea chemării erotice, fără acea iluminare instantanee care aducea in nuntă in cer sugestia predestinării. „Niciodată nu m-am gindit la dragoste in primele cinci luni“ consemnează eroul, iar cind recurge spre a se verifica la Jurnal, găseşte aceeaşi nesesizare a momentului declanşator, acelaşi gol de impresii privitor la prezenţa Maitreyiei, atit de confiscantă mai tîrziu : „Totuşi n-am scris nimic in jurnalul meu şi astăzi, cind caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cit de incapabil sint să prind evenimentele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieţii mele". Abia după o lungă incubare erosul lent infiltrat ia cunoştinţă de sine şi tîrziu edificatul Allan va revedea cu alţi ochi toate intimplările de pină atunci. In orice caz e altfel decit ceilalţi eroi ai lui Eliade antrenaţi in jocul erotic — întreprinzători, decişi repede — el taie firul în patru şi întoarce orice pe toate feţele, caută îndelung explicaţii, cu toate că temperamentul febricitează mereu. Pasionalitatea lucidă care ii însufleţea pe eroii unui Cărin Petrescu îl defineşte şi pe acest Allan al lui Mircea Eliade, febril observînd şi observîndu-se, necontenit formulînd ipoteze, avansînd motivări pe care tot el le retrage pentru a veni mai tîrziu cu altele socotite mai bine, cîntărind la nesfîrşit semnificaţia fiecărui gest al mereu surprinzătoarei Maitreyi, a fiecărui eveniment din viaţa primitoarei familii Sen. Allan e o natură dilematică intr-adevăr, dar frămîntarea sa este obiectiv întreţinută de realităţi care necontenit îl descumpănesc. Cum să înţeleagă atitudinea faţă Erosul ca experienţă Mircea Eliade în primăvara anului 1930, la Calcutta, in casa profesorului sau Surendranath Dasyup’a 20 România literară