România literară, iulie-septembrie 1983 (Anul 16, nr. 27-39)

1983-09-15 / nr. 37

•a»« BPffl ■wriwiiiim V ?sm I ■ ^fe*­dar un POPAS stăruitor şi o descifrare veridică a evenimentelor istorice dezvăluie o realitate nedesminţită : împlinirea aces­tora nu este nici lucrarea întîmplării şi nici a hazar­dului. Marile evenimente, mai ales, acelea care mar­chează un prag de trecere de la o etapă istorică la altă etapă istorică trebuie socotite încheierea unor procese cu rădăcini adinei în viaţa popoarelor şi a naţiunilor. Ele se desfăşoară mai lent sau intr-un ritm mai grăbit, potrivit condiţiilor istorice de dez­voltare a societăţii. Anumite piedici dinlăuntru sau dinafară le pot intirzia împlinirea, dar nu le pot ză­dărnici, mai ales atunci cînd ele intră în conştiinţa poporului şi sunt îmbrăţişate de popor. Din seria a­­cestora face parte şi evenimentul de cea mai mare însemnătate în istoria poporului român . Unirea tuturor românilor într-o singură alcătuire statală. Temeiurile acestei neasemuite realizări sunt nume­roase şi de mai veche existenţă. Comunitatea terito­rială, adică unitatea geografică a pămintului locuit de români, a fost o realitate a tuturor timpurilor. Chiar dacă nu este întru totul conformă cu adevărul caracterizarea lui Herder, că „istoria este geografia în mişcare", factorul geografic şi-a imprimat ampren­tele în dezvoltarea poporului român. Unitatea in di­versitatea de relief a pâmîntului locuit de totdeauna de poporul român nu este doar o simplă afirmaţie : la mijloc lanţul carpatic - corona montium -, încon­jurat ca de nişte contraforţi de subcarpaţi, la margi­nea cărora se rinduiesc, de jur împrejur, dealurile pericarpatice, apoi podişurile şi cîmpiile. După cum nici apele, tot astfel nici munţii n-au constituit zid despărţitor pentru ramurile poporului român locuitor de o parte şi de alta a lor. Numeroa­sele trecători şi drumuri au fost bătătorite fără nici o oprelişte de ţărani, negustori, cărturari. Roadele muncii braţelor şi cele ale minţii treceau dintr-o ţară în alta fără încetare, împlinind trebuinţe materiale şi spirituale. Este explicaţia limbii române unitare, a culturii de asemenea, a conştiinţei originii şi a unităţii etnice care s-a transformat apoi în conştiinţa naţională. Ca­racterul unitar al limbii române, fără dialecte pro­­priu-zise, cunoscind doar graiuri cu deosebiri neesen­ţiale, este un adevăr cunoscut şi recunoscut. Forma­rea limbii literare in a doua jumătate a sec. al XVI- lea, pe baza graiului muntean şi a celui transilvă­nean din părţile sudice, era încheierea unui proces logic şi logic. Importanţa limbii era înţeleasă nu nu­mai de cărturarii cultivaţi, ci în aceeaşi măsură de toţi cei ce o vorbeau, de aceea umanistului italian Antonio Bonfini i se părea că românii s-au luptat „mai mult pentru păstrarea limbii decit pentru viaţă". Şi tot astfel se înţelege de ce cărturarii ultimelor veacuri ale evului mediu raportau însemnătatea scri­erilor lor la înţelegerea acestora de cit mai mulţi ci­titori, paragonînd valoarea cuvintelor cu a banilor. Se creează, încetul cu încetul, o conştiinţă cu privi­re la originea şi unitatea poporului român, la aspi­raţiile lui, un adevărat cheag unificator izvorît, din acelaşi fond spiritual, din aceleaşi datini şi obiceiuri. Acestea au fost, uneori, atit de limpede şi puternic exprimate încît au stirnit uimirea celor de alt neam ce trăiau în mijlocul românilor. învăţatul polihistor maghiar Iosif Benkö, de pildă, se credea îndreptăţit sâ afirme, în a doua jumătate a secolului al XVI 11 - lea, câ ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mina lui Hercule decit a abate cu uşurinţă pe români de la vechile lor datini şi obiceiuri. Au contribuit, fără îndoială, aceste realităţi, la care s-au adăugat şi motive de ordin politic, la co­­laborarea strinsâ intre cele trei ţări româneşti în lup­ta pentru independenţa şi unirea lor. Cea dinţii uni­re a teritoriilor locuite de românii nord-dunâreni a avut o incontestabilă însemnătate. Patriotismul pil­duitor al lui Nicolae Bâlcescu spre aceste vremuri îşi îndreaptă gîndurile pentru a înfăţişa contempora­nilor „acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unita­tea naţională cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare dintre voievozii lor, încheiară vea­cul al XVI-lea“. Iar profesorul ardelean Arop Florian îşi alesese ca subiect central al cursului său, predat la Bucureşti, epoca lui Mihai, ca pildă pentru „viito­rul ce ne dă spernţe mari şi cind românii se vor reuni într-un singur stat", iar „fericirea lor va fi la culme". Urmaşii mai apropiaţi şi alţii mai departe de acele vremuri au înţeles semnificaţia evenimen­tului in întregimea înţelesului său. Principele Tran­silvaniei Gabriel Bethlen se gîndea s-o înfăptuiască, mai intîi pregătind-o sub forma alianţei cu domnii muntean şi moldovean, cu care se lega prin jurâ­­mînt, „să fie ca fraţii", apoi sub forma unui regat al Daciei. Matei Basarab, la rîndul său, îşi exprima­ în­crederea că muntenii şi transilvănenii nu au a se teme de nimeni dacă cele două ţări vor păstra buna înţelegere. ONŞTIINŢA originii comune, a uni­tăţii etnice şi lingvistice, expri­mată de cronicarii şi istoricii veacului al XVII-lea şi al XVIII-lea, Gr. Ureche, M. Costin, stolnicul Cantacu­­zino, D. Cantemir, se transformă treptat în conştiin­ţă naţională clar exprimată, de cărturari, de oameni politici şi de mulţimile anonime, ajungînd să se transforme intr-o forţă nestăvilită, in timpul revoluţi­ei lui Horea, şi în timpul altei revoluţii, a lui Tudor Vladimirescu, se făcură auzite asemenea păreri. Sa­muil Micu, Ion Budai-Deleanu, Dinicu Golescu şi alţi reprezentanţi de frunte ai luminismului românesc mi­litau pentru unirea ţărilor româneşti „într-o singură domnie”, pentru „alcătuirea toţimii trupului românesc întru întregimea sa cea dinţii", intr-o Dacie Mare. Era concluzia firească cere­rea de unire a ţârilor române, exprimată din mai multe părţi în timpul dez­baterilor pentru organizarea acestora după desfiin­ţarea monopolului turcesc în urma păcii de la Adria­­nopol. „Valachia şi Moldavia să se împreună şi să facă împreună un prinţipat. Prinţipatul acestor în­trupate provinţii sâ fie de sine şi neatirnate de Tur­­chia" — cerea un memoriu din 1829. Exprimau ace­leaşi aspiraţii gîndurile scriitorilor epocii ca acelea ale lui loan Vâcârescu din 1830, care întreba fiul despărţitor de ţări, Milcovul : De unde-ţi vine numele, pîrîu fără putere De împărţirea neamului tu îndrăzneşti a cere?..­­Introducerea în Regulamentele Organice a acestei idei era sprijinită şi pe conştiinţa naţională, dar şi pe necesitatea politică a vremii. „începutul, religia, bisericile şi asemănarea limbii locuitorilor acestor două Prinţipaturi, precum şi­ trebuinţele ambelor ţări, cuprind din însăşi descălecarea lor elementele nedespărţitei uniri, care s-au împiedecat şi s-au in­­tîrziat de întîmplătoarele împrejurări." Biblioteca Românească, Curierul Românesc, Albina Românească, România, Dacia Literară, Arhiva Ro­mânească, Magazin Istoric pentru Dacia, foi perio­dice şi reviste literare şi istorice apărute între 1821- 1846, la care colaborau condeie din toate ţările ro­mâneşti, simbolizau prin însuşi titlul lor ideea unirii, înfăptuirea acesteia era înscrisă în programul socie­tăţii secrete româno-polone descoperită la 1834, în­ţeleasă sub forma unirii celor trei ţări româneşti în­tr-o republică democratică. Pentru „o patrie indepen­dentă a tuturor membrilor risipiţi ai neamului româ­nesc" milita proiectul de constituţie a grupării bur­­ghezo-liberare de sub conducerea lui loan Cîmpi­­neanu din 1838. U­­NIREA devenise „ideea stâpînitoa­­re" a vremii. O cunoşteau şi o subliniau străinii care intuiau realităţile. O corespon­denţă franceză din Bucureşti sublinia că „cele două principate unite prin comunitatea originii lor, a lim­bii lor, a istoriei lor şi a poziţiei lor politice actuale aspiră a se contopi intr-un singur stat. Iar emigrantul polonez Csartoryski, la rîndul său, ştia că românii as­piră să fie „un singur popor unit şi independent". O profesau oameni înaintaţi dintre români ca pe un program politic ce se cerea realizat fără intîrziere. Mihail Kogălniceanu în Cuvint pentru deschiderea cursului de istorie naţională îndemna la 1843 pe ro­mânii din Transilvania, Ţara Rmâneascâ şi Moldova să se considere părţi dintr-o „singură şi aceeaşi na­ţie", iar Nicolae Bâlcescu socotea „unirea tuturor ro­mânilor într-un stat politic" ca o faptă „măreaţă şi singură mintuitoare." La mijlocul sec. al XIX-lea şi mai cu seamă în t­rop­­pul revoluţiei de la 1848 ideea unităţii naţionale se transformă într-o forţă ce nu mai putea fi stăvilită,­in programele revoluţiei, în foile vremii, în scrierile şi scrisorile celor mai înaintaţi oameni politici, în manifestările spontane ale maselor, ideea unirii prin­cipatelor, „cheia de boltă a edificiului românesc", sau chiar a unirii tuturor românilor este exprimată cu claritate şi tărie, iar poetul „Deşteptării Români­ei", însufleţitorul Alecsandri, o cvnta în versuri îm­­bârbâtătoare : Sculaţi fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie Peste Moldo, peste Milcov, peste unu, peste Carpaţi Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie, Şi de-acum pe veşnicie Cu toţii mîinile să daţi ! Acad. Ştefan Pascu TEMEIURILE ISTORICE ALE UNIRII CELEI MARI Muzeul Unirii din Alba lulia E Decebal la Deva în piatră dăltuit E Decebal la Deva în piatră dăltuit sub glezna sa lupoaica minusculă poveste minusculi fii ai Romei beau lapte asfinţit un paloş de lumină deasupra lumii este istoria e plina de capete tăiate istoria ascute tăişul unor munţi şi-n munţi mereu va bate in semn de libertate o inimă de piatră pe care să n-o-nfrunţi fiindcă a fost şi este o lege absolută ca Dunărea sâ-i curgă din ochi lui Decebal şi spre mindria Romei copiii Romei mută sub paloşul luminii un val lingă alt val. Ca un şir de lacrimi seînteindu-şi salba Ca un şir de lacrimi seînteindu-şi salba se înclină ţara noastră către Alba am chemat din bucium am lovit cu drimba n-au fost in robie niciodată limba am venit eu ţara noi suntem Mihai să ne dai, Măria Ta, gura ta de rai precum de crescuro­s şi descrescătoare feţe şi imperii necuvîntătoare să ne dai, Maria Ta, drepturile toate ce prin vorbă dreaptă pot fi arătate cu înscris de singe de la Decebal pentru tribunalul internaţional. Deci este Nicolae izbăvitor de neam Deci este Nicolae izbăvitor de neam decurgâtor din lege şi din datini din stema Albei lulia un ram un ram de Basarabi şi de Muşatini iar restul este ţară românească un paloş al lui Decebal tăcut din care curge legea omenească în faptele din care ne-am născut fiindcă aşa-i voia clasei muncitoare care-a călit şi vecinie va căli destinele de fapt triumfătoare în spulberarea verbului a fi. Ion Nicolescu România literară 3

Next