România literară, iulie-septembrie 1985 (Anul 18, nr. 27-39)
1985-07-11 / nr. 28
e „Creaţiunile" lui Dan Piţa , oricare dintre filmele sale. Dan Piţa nu lasă pur şi simplu să se deruleze o poveste, ci îşi obligă eroii să o trăiască intens, după un aparte canon cinematografic. Suprafeţele autenticităţii — întotdeauna regizorul turnează în decoruri reale — şi ale problematicii abordate sunt străpunse de simboluri, iar în faliile create, odată cu resorbirea materiei necesare pentru înălţarea construcţiilor lirice, începe forarea către straturile de adîncime, de obicei ascunse sub crusta aparenţelor. Reacţiile cotidiene dobîndesc o turnură insolită, păstrîndu-şi aspectul de spontane explozii temperamentale ; totuşi, neaşteptata zig-zagare între paroxistice sentimente opuse este, de fapt, minuţios stilizată. Se ivesc astfel făpturi cu elanuri paradoxale şi incitante deveniri, proiectate în armonii de lumină, culoare şi sunet , unghiulaţii preţioase, compoziţii statice ori în mişcare există pretutindeni, în peliculele acestui autor de filme, dar efortul de elaborare, tot mai pregnant în ultima vreme, se cristalizează şi se întoarce către sine, mai ales, în acest nou Pas în doi. „Coregrafia“ metaforelor, extraordinara sublimare a dramatismului prin grotesc (din secvenţa antrenamentului de box şi scrimă ori din cea dinţii eliberare oratorică), tandreţea înţelegător ironică (aspiraţiile matrimoniale exprimate pe felurite voci, în spălătoria căminului de nefamilişti sau la ultima mai comună, înainte ca invidiatul mire să fie „recuperat“ de proaspăta lui consoartă) acoperă, în parte, subiectul. Căci naraţiunea lui George Buşecan (după Anghel Mora, care a scris pentru Mircea Veroiu Să mori rănit din dragoste de viaţă, iată un alt tînăr regizor debutînd mai intîi ca scenarist), adaptată de Dan Piţa — el colaborînd şi la scenariu — străbate mai multe registre, uneori eflorînd repertoriul de situaţii obişnuite pentru peliculele noastre de actualitate, alteori imaginînd inspirate traiectorii omeneşti, cîteodată neîncorporînd decit superficial accentele pilduitoare, în repetate rînduri asumîndu-le însă cu inteligenţă şi bun gust. Strălucirea construcţiei filmice propriu-zise îşi păstrează constant anvergura : fiecare gest este, cu fantezie, decupat, elevat comentat vizual şi sonor. Operatorul Marian Stanciu (secondat de Relu Moraru) demonstrează că recunoscutul său profesionalism are şi deplină forţă expresivă. Dealtfel, spaţiul ales şi reordonat cu rafinament de scenograful Călin Panură cheamă efecte interesante : reflexele stinse, pe uriaşele geamuri ale clubului, lumina arzătoare de la capătul unui culoar, locurile de raze colorate (în episodul de la discotecă), înradraturile cu arabescuri de grilaje — la un pod sau la un card de care se agață sfoara unui porumbel —, privirea ,,aburită“ de paravanele translucide din hala modernei uzine vin să remodeleze şi sa releve din perspective neştiute încă medii familiare. Tot aşa după cum, deşi în frenetică deplasare — în genere — corpurile actoriceşti se supun unei complicate pantomime, spre a figura „citate“ plastice ori chiar mitologice. Regizorul Dan Piţa caută să vadă neobişnuitul în cea mai banală întîmplare ; el îi conferă cunună mesianică protagonistului şi îl supraîncarcă de virtuţi. în antologica deschidere a filmului, filiformul Mihai (întruchipat de Claudiu Bleontz) are chiar proporţiile recomandate de Vitruvius şi studiate de Leonardo Da Vinci în desenele sale, iar aluzia culturală îşi recucereşte statutul de instantaneu de viaţă — atunci cînd lenta apropiere face perceptibil exerciţiul de gimnastică. Acelaşi Mihai iubeşte copiii, poezia, muzica şi astrologia, este sabreul „de duminică“, face duete vocale ca un experimentat discjokey şi cîntă la flaut. Are sensibilitate angelică şi non-conformism de tînăr furios, îşi exercită simultan, asupra Monicăi şi Măriei, farmecele de Don Juan, alternînd tandreţea cu duritatea, dar se doreşte de asemenea geniul bun al lui Ghiţă (îl sfătuieşte, îi oferă bani împrumut, îi drege piesele greşite). Şi, nu în ultimul rind, după ce lucrează cu spor la strungul cu program, face invenţii, scrie la gazeta de perete, învaţă ingineria la seral. Căderea sa , probabil, ca şi înălţarea — este alegorică, însă decodificarea păcatelor adolescentinului bărbat inveşmîntat în alb sau măcar în tonalităţi deschise, rămine suspendată. „Bun de viaţă“ — cum îl defineşte un dialog — este robustul Ghiţă (interpretat de Petre Nicolae) ; el nu ştie decit să iubească profund şi să sufere la fel, dar are un tezaur de rezistenţă şi de înţelegere a realităţii mult mai mare. Frust, cinstit, fidel în prietenie, însă incapabil să rostească frumoase cuvinte în faţa colegilor reuniţi, ori cînd întîlneşte dragostea. El este perechea răsturnată a lui Mihai, adică omul îmbrăcat tern, atunci cînd părăseşte echipamentul negru de pugilist amator (caracterizante sunt costumele debutantei Maria Maliţa). Mihai şi Ghiţă sunt protagonişti în „pas de deux“. Totuşi, prin forţa interioară, ca şi prin perfect stăpânită artă a naturalei» (masca, ţinuta, frazarea, deosebite de cele anterior folosite în nu multele, dar memorabilele sale roluri), actorul Petre Nicolae devine „solist“. Partiturile feminine, bine interpretate de Anda Onesa (să salutăm graţioasa-i reapariţie pe ecran) şi de Ecaterina Nazare (în cea de-a doua sa postură cinematografică , relansîndu-şi deosebita fotogenie), vin să se constituie doar ca un agreabil acompaniament. „Dansul“ cinematografic are însă şi mulţi alţi valoroşi interpreţi, chiar dacă „numele“ lor sunt de mai mică întindere. Să-i numim măcar pe Mircea Andreescu, Tudorel Filimon, Cornel Revent, Aurora Leonte, Virgil Andriescu, dar şi pe debutanţii Adrian Titieni şi Valentin Popescu. Transfiguraţi de credinţa în atotputernicia talentatului regizor, cu toţii privesc către bagheta sa. Iar Dan Piţa îi ritmează şi îşi orinduieşte intuiţiile, inspirat de oratoriul Creaţiunea de Haydn, amplu întreţesut, de astă dată, în universul muzical oferit de Adrian Enescu. Sub haloul incandescent al elaborării astfel dirijate fragmentele de adevăr îşi pierd o parte din identitatea contrariantă (cu toate că divergente rămîn, de pildă, coșmarul altfel impecabil construit în „ stilul școlii cehoslovace sau plata viziune — a cui ? — cîmpenească, desprinsă, parcă, dintr-o ilustrată idilică), înnobilate de eleganta limbajului cinematografic. Ioana Creangă Imagine din filmul lui Dan Pița, Pas in doi Radio-tv . Iniţiat la începutul lunii martie şi devenit, din mai, o permanenţă a programului săptămânal, ciclul Timp al marilor împliniri — epoca Nicolae Ceauşescu diversifică tradiţia reportajului şi documentarului t.v. O cuprindere tematică extrem de largă, acoperind, in fond, principalele direcţii aledezvoltării sociale, principalele probleme şi tendinţe ce definesc orizontul realităţii româneşti şi, de asemenea, un vizibil efort de adecvare a mijloacelor t.v. la specificul fiecărei emisiuni în parte caracterizează evoluţia ciclului respectiv, în cuprinsul lui, trei subcicluri revin consecvent. Miercuri, Congresul al IX-lea — congresul marilor înnoiri ce îşi propune sa surprindă (după cum se precizează în nr. 26 al publicaţiei „Tele-radio“) trăsăturile dominante ale acestei perioade istorice, „spiritul revoluţionar, soluţiile originale ale relaţiei dintre socialism şi democraţie, dintre umanismul revoluţionar şi civilizaţia socialistă, ridicarea teoriei revoluţionare la rolul de forţă stimulatoare a progresului, ipostaza omului ca forţă Cicluri t. v. decisivă a dezvoltării economico-sociale, contribuţiile originale ale partidului, ale secretarului său general, la dezvoltarea socialismului ştiinţific contemporan“. Vineri, serialul Efigii ale muncii reuneşte reportaje dedicate faptelor deosebite din viaţa unor mari colective de muncă, multe dintre ele decorate pentru bunele lor realizări. Iar duminică, Ţara mea azi alătură portrete de localităţi în care semnele noului au o elocvenţă prezentă. ■ Prin Amfiteatrul artelor, televiziunea încearcă, in absenţa unor emisiuni de profil, să cuprindă în 30—45 de minute principalele noutăţi (evident, reprezentative) ale vieţii culturale româneşti. Sub presiunea timpului multe informaţii sunt foarte repede difuzate, deşi ar merita o atenţie încă mai subliniată. Astfel, în ultima ediţie, prezenţa celor 35 de meşteri populari în incinta Muzeului Satului din Bucureşti, gata a executa, sub ochii plini de curiozitate şi de emoţie ai vizitatorilor, obiecte de mare frumuseţe şi de perfectă autenticitate. Aceasta demonstraţie in concret a viabilităţii îndeletnicirilor artistice populare tradiţionale în actualitate are o semnificaţie aparte şi, poate, asupra ei se va mai reveni atît la televiziune cit şi la radio. Tot metronomul a decis, desigur, ca unele arte să nu fie reprezentate în ultimul Amfiteatru şi, dacă ţinem seama de aceste obiective circumstanţe, credem că lecturile de versuri, ce sunt cuprinse şi în alte emisiuni t.v., pot fi alternate cu emisiuni pe care opinia publică le-ar aştepta cu nerăbdare: comentarea apariţiilor literare, de pildă, comentarea evenimentului muzical, plastic, teatral... din ultimele 7 zile, interviuri (fie şi interviuri-fulger) cu principalii creatori, în condiţiile în care Amfiteatrul artelor va deveni o emisiune constant integrată în programul săptămînal, alcătuirea sumarelor va ciştiga în coerenţă şi valabilitate. Ioana Mălin Telecinema -------------------------------1 Sursele realismului ■ CHEIA cu care Iulian Mihu pătrunde in convenţiile operei călinesciene este de bună seamă jocul, acceptarea acestuia ca lucru demn de toată seriozitatea. Structura aparent balzaciană din Enigma Otiliei ar fi putut da naştere unui film „englezesc“, exact şi bine strunit, cu epica pieptănată şi dusă elegant pînă la ultimele ei consecinţe, cu decorul (acea arhitectură eclectică, făcută parcă anume ca să devină ruină) nutrind o reconstituire de belle époque ş.a.m.d. Nimic nu indică, însă, la Iulian Mihu vreo tentaţie strict documentară. Descriind destrămarea unei case, a unui timp, el se „joacă“ în imagini, aşa cum Călinescu însuşi se „jucase“ in vorbe , presărind peste întruchipările reale şi realiste pulberea aleatorie a spiritului, sceptică în fond, evanescentă informă. Viaţa eroilor, care putea fi pur şi simplu subiect de ţeapănă tragedie burgheză, devine astfel spectacol ludic, exhibiţie a derizoriului ; temele sacrosancte ale realismului critic (averea, moştenirea, intriga testamentară) se prefac in sclipitoare, şarjată comicărie : planurile epice, nenumărate, sunt destrămate şi împletite mărunt în ubicuităţi de happening. Paradoxal, în sprijinul realismului Iulian Mihu a adus în cadre tot ce trebuia pentru sublinierea deriziunii. Casa acţiunii este, mai mult decit în roman, un palat, însă cu pereţii de dobraţi, culorile lacerate, lustrele si mobile'» decăzute la stadiul de rest răpciugos Interpreţii bătrâni sint aleşi din rîndul neprofesioniştilor, vocile le sint prezervate, cu toţi paraziţii lor hîrtitori. In timp ce acţiunea este lăsată să avanseze lax şi necontrolat, dialogurile abundă stufoase ca un roman (ceea ce in film este excesiv), mergindi pînă la porţiuni ce frizează plictiseala. Se ajunge astfel la un mod indirect de a sugera excesul, inutilitatea zbaterilor cotidiene intr-un mediu ce-şi creează singur dificultăţile, problematizînd pe marginea lor. Şi, ca într-o oglindă deformată, dar care-şi compensează lipsa exactităţii prin esenţe caricaturale, se scot din străfunduri resursele de comic, şi chiar de sarcasm, ale unui roman care, înainte de a fi realist, este unul de inspiraţie satirică, in cel mai existenţial sens al cuvintului. Reconfortantă proba în timp a acestui film care, după treisprezece ani, rămine intact în intenţii şi accepţii, alăturîndu-se in clasicitate originalului literar. Romulus Rusan In nr. trecut : „sfîrşeşte prin a irita (r. 23) ; „surpriza este consumata“ (r. 35). „E grozav Orient-Express-ul” ■ Plouă ? Plouă. La Paris? La Paris. Place du Marché Sainte Catherine ? Place ,du Marché Sainte Catherine. Intr-o cafenea, un tînăr se desparte de o tibără. Lily și Alex. Să vezi că nu-1 lasă tat-su s-o ia. Vezică nu-1 lasă tat-su s-o ia. Să vezi că tat-su e bogat. Tat-su e foarte bogat și in criză financiară. Să vezi că-i cere s-o ia pe fata asociatului său. îi cere. Da’ dacă Alex i-a făcut un copil lui Lily ? Alex i-a făcut un copil lui Lily. Să vezi că vor trece anii... Trec exact zece ani. Să vezi că Lily a ajuns mare scriitoare și călătorește. Lily a ajuns mare scriitoare, fiindcă citea „Muntele magic“ cînd el a cunoscut-o şi acum, un „Orient Express“, citeşte „Ultimul nabab“. El urcă după ea. El urcă după ea ? Păi dacă el urcă după ea, să vezi că-i va cere să-l ierte. Chiar îi cere să-l ierte. Şi o să-i explice ce-a fost. Chiar îi explică ce-a fost. Cum a divorţat. Şi cum n-o poate uita. Cum a divorţat şi n-o poate uita, înseamnă că ea îl va respinge. Exact , ea îi spune să coboare şi s-o lase in pace. Să vezi că el nu va coborî. El nu va coborî şi vor petrece o noapte într-un pat de „Orient Express“. Asta n-o vezi. (Există lecţia Hitchcock din „Nord- Nord Vest“ : într-un compartiment, Cary Grant se sărută cu Eve Marie Saint şi brusc trenul intră intr-un tunel), înseamnă că după noaptea de dragoste, ea îi va spune că-l urăşte. Dimineaţa. Aşa înseamnă. Ea îi va spune că e căsătorită şi are copii cu altul. Minte. Evident, minte, înseamnă că el o crede. Atunci să vezi că el va coborî din tren. Ba bine că nu. Şi o să afle imediat că fetiţa ei e a lui. Admirabil. Atunci să-mi tai capul dacă el nu va fugi după „Orient Expressul“ care o duce la Paris. Ca într-„un bărbat şi o femeie“. Ca într-un milion de bărbaţi şi un milion de femei. Cu o maşină. El cu o maşină — ca în tren. Să vezi că ea nu trei suferă. Vezi : ea se uită pe geam şi vede, ca-n palmă, linii de cale ferată. Unele se încrucişează, altele nu, ca destinele. Faci pariu că o găseşte la Paris, cit e Parisul de mare ? Pe cit... Nu pot să fac. Asta nu... O găsește ? O găsește ! Formidabil ! Și unde ? Să nu-mi spui că la Turnul Eiffel ! Nici chiar așa ! Să vezi că la cafeneaua din Place du Marché... Place du Marché Sainte Catherine. Nu mă așteptam. Chiar acolo. Ea e cu fetița lor. El apare cu o privire rătăcită și nebărbierit. Adică e jalnic. Fetiţa zice că un bărbat o fixează. (Asta-i cea mai bună chestie !) Ce va face mama ? Nu ştiu.. De ce nu ştii ? De ce eşti mizerabil ? De ce eşti fără inimă şi nu te uiţi ce rochie avea? De ce eşti redundant ? Mă iau la palme, în timp ce mama şi tata se îmbrăţişează în Place du Marché, în faţa cafenelei, şi mă alin , mai bine cu poncife decit cu bau-bau !. Radu Cosaşu România literară 17 ^