România literară, iulie-septembrie 1985 (Anul 18, nr. 27-39)

1985-07-11 / nr. 28

e „Creaţiunile" lui Dan Piţa , oricare dintre filmele sale. Dan Piţa nu lasă pur şi simplu să se deruleze o poveste, ci îşi obligă eroii să o trăiască intens, după un aparte canon cinematografic. Suprafeţele autenticităţii — întotdeauna regizorul tur­nează în decoruri reale — şi ale proble­maticii abordate sunt străpunse de sim­boluri, iar în faliile create, odată cu re­sorbirea materiei necesare pentru înălţarea construcţiilor lirice, începe forarea către straturile de adîncime, de obicei ascunse sub crusta aparenţelor. Reacţiile cotidiene dobîndesc o turnură insolită, păstrîndu-şi aspectul de spontane explozii tempera­mentale ; totuşi, neaşteptata zig-zagare între paroxistice sentimente opuse este, de fapt, minuţios stilizată. Se ivesc astfel făpturi cu elanuri paradoxale şi incitante deveniri, proiectate în armonii de lumină, culoare şi sunet , unghiulaţii preţioase, compoziţii statice ori în mişcare există pretutindeni, în peliculele acestui autor de filme, dar efortul de elaborare, tot mai pregnant în ultima vreme, se cristalizea­ză şi se întoarce către sine,­ mai ales, în acest nou Pas în doi. „Coregrafia“ metaforelor, extraordinara sublimare a dramatismului prin grotesc (din secvenţa antrenamentului de box şi scrimă ori din cea dinţii eliberare ora­torică), tandreţea înţelegător ironică (as­piraţiile matrimoniale exprimate pe felu­rite voci, în spălătoria căminului de ne­­familişti sau la ultima ma­i comună, îna­inte ca invidiatul mire să fie „recuperat“ de proaspăta lui consoartă) acoperă, în parte, subiectul. Căci naraţiunea lui Geor­ge Buşecan (după Anghel Mora, care a scris pentr­u Mircea Veroiu Să mori rănit din dragoste de viaţă, iată un alt tînăr regizor debutînd mai intîi ca scenarist), adaptată de Dan Piţa — el colaborînd şi la scenariu — străbate mai multe registre, uneori eflorînd repertoriul de situaţii obiş­nuite pentru peliculele noastre de actuali­tate, alteori imaginînd inspirate traiec­torii omeneşti, cîteodată neîncorporînd de­cit superficial accentele pilduitoare, în repetate rînduri asumîndu-le însă cu inte­ligenţă şi bun gust. Strălucirea construc­ţiei filmice propriu-zise îşi păstrează con­stant anvergura : fiecare gest este, cu fan­tezie, decupat, elevat comentat vizual şi sonor. Operatorul Marian Stanciu (secon­dat de Relu Moraru) demonstrează că recunoscutul său profesionalism are şi deplină forţă expresivă. Dealtfel, spaţiul ales şi reordonat cu rafinament de sceno­graful Călin Panură cheamă efecte inte­resante : reflexele stinse, pe uriaşele gea­muri ale clubului, lumina arzătoare de la capătul unui culoar, locurile de raze co­lorate (în episodul de la discotecă), în­­radraturile cu arabescuri de grilaje — la un pod sau la un card de care se agață sfoara unui porumbel —, privirea ,,abu­rită“ de paravanele translucide din hala modernei uzine vin să remodeleze şi sa releve din perspective neştiute încă medii familiare. Tot aşa după cum, deşi în fre­netică deplasare — în genere — corpurile actoriceşti se supun unei complicate pan­tomime, spre a figura „citate“ plastice ori chiar mitologice. Regizorul Dan Piţa caută să vadă neo­bişnuitul în cea mai banală întîmplare ; el îi conferă cunună mesianică protagonistu­lui şi îl supraîncarcă de virtuţi. în an­tologica deschidere a filmului, filiformul Mihai (întruchipat de Claudiu Bleontz) are chiar proporţiile recomandate de Vitru­vius şi studiate de Leonardo Da Vinci în desenele sale, iar aluzia culturală îşi recucereşte statutul de instantaneu de viaţă — atunci cînd lenta apropiere face perceptibil exerciţiul de gimnastică. Ace­laşi Mihai iubeşte copiii, poezia, muzica şi astrologia, este sabreul „de duminică“, face duete vocale ca un experimentat disc­­jokey şi cîntă la flaut. Are sensibilitate angelică şi non-conformism de tînăr fu­rios, îşi exercită simultan, asupra Moni­­căi şi Măriei, farmecele de Don Juan, al­­ternînd tandreţea cu duritatea, dar se do­reşte de asemenea geniul bun al lui Ghiţă (îl sfătuieşte, îi oferă bani împru­mut, îi drege piesele greşite). Şi, nu în ultimul rind, după ce lucrează cu spor la strungul cu program, face invenţii, scrie la gazeta de perete, învaţă ingineria la se­ral. Căderea sa , probabil, ca şi înălţarea — este alegorică, însă decodificarea păca­telor adolescentinului bărbat inveşmîntat în alb sau măcar în tonalităţi deschise, rămine suspendată. „Bun de viaţă“ — cum îl defineşte un dialog — este robus­tul Ghiţă (interpretat de Petre Nicolae) ; el nu ştie decit să iubească profund şi să sufere la fel, dar are un tezaur de rezis­tenţă şi de înţelegere a realităţii mult mai mare. Frust, cinstit, fidel în priete­nie, însă incapabil să rostească frumoase cuvinte în faţa colegilor reuniţi, ori cînd întîlneşte dragostea. El este perechea răsturnată a lui Mihai, adică omul îmbră­cat tern, atunci cînd părăseşte echipa­mentul negru de pugilist amator (carac­terizante sunt costumele debutantei Maria Maliţa). Mihai şi Ghiţă sunt protagonişti în „pas de deux“. Totuşi, prin forţa interi­oară, ca şi prin perfect stăpânită artă a naturalei» (masca, ţinuta, frazarea, deo­sebite de cele anterior folosite în nu multele, dar memorabilele sale roluri), actorul Petre Nicolae devine „solist“. Par­titurile feminine, bine interpretate de An­­da Onesa (să salutăm graţioasa-i reapa­riţie pe ecran) şi de Ecaterina Nazare (în cea de-a doua sa postură cinematografică , relansîndu-şi deosebita fotogenie), vin să se constituie doar ca un agreabil acompa­niament. „Dansul“ cinematografic are însă şi mulţi alţi valoroşi interpreţi, chiar dacă „numele“ lor sunt de mai mică întindere. Să-i numim măcar pe Mircea Andreescu, Tudorel Filimon, Cornel Revent, Aurora Leonte, Virgil Andriescu, dar şi pe debu­tanţii Adrian Titieni şi Valentin Popescu. Transfiguraţi de credinţa în atotputernicia talentatului regizor, cu toţii privesc către bagheta sa. Iar Dan Piţa îi ritmează şi îşi orinduieşte intuiţiile, inspirat de oratoriul Creaţiunea de Haydn, amplu întreţesut, de astă dată, în universul muzical oferit de Adrian Enescu. Sub haloul incandescent al elaborării astfel dirijate fragmentele de adevăr îşi pierd o parte din identitatea contrarian­­tă (cu toate că divergente rămîn, de pil­dă, coșmarul altfel impecabil construit în „ stilul școlii cehoslovace sau plata viziune — a cui ? — cîmpenească, desprinsă, par­că, dintr-o ilustrată idilică), înnobilate de eleganta limbajului cinematografic. Ioana Creangă Imagine din filmul lui Dan Pița, Pas in doi Radio-tv . Iniţiat la începutul lunii martie şi devenit, din mai, o permanenţă a programului săptămânal, ciclul Timp al marilor împliniri — epoca Nicolae Ceauşescu diversifică tra­diţia reportajului şi docu­mentarului t.v. O cuprin­dere tematică extrem de largă, acoperind, in fond, principalele direcţii ale­­dezvoltării sociale, prin­cipalele probleme şi ten­dinţe ce definesc orizon­tul realităţii româneşti şi, de asemenea, un vizibil efort de adecvare a mij­loacelor t.v. la specificul fiecărei emisiuni în parte caracterizează evoluţia ciclului respectiv, în cuprinsul lui, trei subci­­cluri revin consecvent. Miercuri, Congresul al IX-lea — congresul mari­lor înnoiri ce îşi propune sa surprindă (după cum se precizează în nr. 26 al publicaţiei „Tele-radio“) trăsăturile dominante ale acestei perioade istorice, „spiritul revoluţionar, so­luţiile originale ale rela­ţiei dintre socialism şi democraţie, dintre uma­nismul revoluţionar şi civilizaţia socialistă, ridi­carea teoriei revoluţio­nare la rolul de forţă sti­mulatoare a progresului, ipostaza omului ca forţă Cicluri t. v. decisivă a dezvoltării economico-sociale, contri­buţiile originale ale parti­dului, ale secretarului său general, la dezvoltarea socialismului ştiinţific contemporan“. Vineri, se­rialul Efigii ale muncii reuneşte reportaje dedica­te faptelor deosebite din viaţa unor mari colective de muncă, multe dintre ele decorate pentru bu­nele lor realizări. Iar du­minică, Ţara mea azi ală­tură portrete de localităţi în care semnele noului au o elocvenţă prezentă. ■ Prin Amfiteatrul ar­telor, televiziunea în­cearcă, in absenţa unor emisiuni de profil, să cu­prindă în 30—45 de minu­te principalele noutăţi (evident, reprezentative) ale vieţii culturale româ­neşti. Sub presiunea tim­pului multe informaţii sunt foarte repede difu­zate, deşi ar merita o atenţie încă mai subli­niată. Astfel, în ultima ediţie, prezenţa celor 35 de meşteri populari în incinta Muzeului Satului din Bucureşti, gata a exe­cuta, sub ochii plini de curiozitate şi de emoţie ai vizitatorilor, obiecte de mare frumuseţe şi de perfectă autenticitate. A­­ceasta demonstraţie in concret a viabilităţii în­deletnicirilor artistice populare tradiţionale în actualitate are o semni­ficaţie aparte şi, poate, asupra ei se va mai re­veni atît la televiziune cit şi la radio. Tot metro­nomul a decis, desigur, ca unele arte să nu fie reprezentate în ultimul Amfiteatru şi, dacă ţinem seama de aceste obiecti­ve circumstanţe, credem că lecturile de versuri, ce sunt cuprinse şi în alte emisiuni t.v., pot fi alter­nate cu emisiuni pe care opinia publică le-ar aştep­ta cu nerăbdare: comenta­rea apariţiilor literare, de pildă, comentarea eveni­mentului muzical, plastic, teatral... din ultimele 7 zile, interviuri (fie şi in­­terviuri-fulger) cu princi­palii creatori, în condi­ţiile în care Amfiteatrul artelor va deveni o emi­siune constant integrată în programul săptămînal, alcătuirea sumarelor va ciştiga în coerenţă şi va­labilitate. Ioana Mălin Telecinema -------------------------------1 Sursele realismului ■ CHEIA cu care Iulian Mihu pătrunde in convenţiile operei călinesciene este de bună seamă jocul, acceptarea acestuia ca lucru demn de toată seriozitatea. Struc­tura aparent balzaciană din Enigma Oti­­liei ar fi putut da naştere unui film „en­glezesc“, exact şi bine strunit, cu epica pieptănată şi dusă elegant pînă la ulti­mele ei consecinţe, cu decorul (acea arhi­tectură eclectică, făcută parcă anume ca să devină ruină) nutrind o reconstituire de belle époque ş.a.m.d. Nimic nu indică, însă, la Iulian Mihu vreo tentaţie strict documentară. Descriind destrămarea unei case, a unui timp, el se „joacă“ în ima­gini, aşa cum Călinescu însuşi se „jucase“ in vorbe , presărind peste întruchipările reale şi realiste pulberea aleatorie a spi­ritului, sceptică în fond, evanescentă in­formă. Viaţa eroilor, care putea fi pur şi simplu subiect de ţeapănă tragedie bur­gheză, devine astfel spectacol ludic, exhi­biţie a derizoriului ; temele sacrosancte ale realismului critic (averea, moştenirea, intriga testamentară) se prefac in sclipi­toare, şarjată comicărie : planurile epice, nenumărate, sunt destrămate şi împletite mărunt în ubicuităţi de happening. Paradoxal, în sprijinul realismului Iu­lian Mihu a adus în cadre tot ce trebuia pentru sublinierea deriziunii. Casa ac­ţiunii este, mai mult decit în roman, un palat, însă cu pereţii de dobraţi, culorile lacerate, lustrele si mobile'­» decăzute la stadiul de rest răpciugos Interpreţii bă­trâni sint aleşi din rîndul neprofesioniş­­tilor, vocile le sint prezervate, cu toţi paraziţii lor hîrtitori. In timp ce acţiunea este lăsată să avanseze lax şi necontrolat, dialogurile abundă stufoase ca un roman (ceea ce in film este excesiv), mergindi pînă la porţiuni ce frizează plictiseala. Se­­ ajunge astfel la un mod indirect de a su­gera excesul, inutilitatea zbaterilor coti­diene intr-un mediu ce-şi creează singur dificultăţile, problematizînd pe marginea lor. Şi, ca într-o oglindă deformată, dar care-şi compensează lipsa exactităţii prin esenţe caricaturale, se scot din străfunduri resursele de comic, şi chiar de sarcasm, ale unui roman care, înainte de a fi rea­list, este unul de inspiraţie satirică, in cel mai existenţial sens al cuvintului. Reconfortantă proba în timp a acestui film care, după treisprezece ani, rămine intact în intenţii şi accepţii, alăturîndu-se in clasicitate originalului literar. Romulus Rusan In nr. trecut : „sfîrşeşte prin a irita (r. 23) ; „surpriza este consumata“ (r. 35). „E grozav Orient-Express-ul” ■ Plouă ? Plouă. La Paris? La Paris. Place du Marché Sainte Ca­therine ? Place ,du Marché Sainte Cathe­rine. Intr-o cafenea, un tînăr se desparte de o tibără. Lily și Alex. Să vezi că nu-1 lasă tat-su s-o ia. Vezi­­că nu-1 lasă tat-su s-o ia. Să vezi că tat-su e bogat. Tat-su e foarte bogat și in criză financiară. Să vezi că-i cere s-o ia pe fata asociatului său. îi cere. Da’ dacă Alex i-a făcut un copil lui Lily ? Alex i-a făcut un copil lui Lily. Să vezi că vor trece anii... Trec exact zece ani. Să vezi că Lily a ajuns mare scriitoare și călătorește. Lily a ajuns mare scriitoare, fiindcă citea „Muntele magic“ cînd el a cunos­cut-o şi acum, un „Orient Express“, citeşte „Ulti­mul nabab“. El urcă după ea. El urcă după ea ? Păi dacă el urcă după ea, să vezi că-i va cere să-l ierte. Chiar îi cere să-l ierte. Şi o să-i explice ce-a fost. Chiar îi explică ce-a fost. Cum a divorţat. Şi cum n-o poate uita. Cum a divor­ţat şi n-o poate uita, înseamnă că ea îl va res­pinge. Exact , ea îi spu­ne să coboare şi s-o lase in pace. Să vezi că el nu va coborî. El nu va coborî şi vor petrece o noapte într-un pat de „Orient Express“. Asta n-o vezi. (Există lecţia Hitchcock din „Nord- Nord Vest“ : într-un com­partiment, Cary Grant se sărută cu Eve Marie Saint şi brusc trenul in­tră intr-un tunel), în­seamnă că după noaptea de dragoste, ea îi va spune că-l urăşte. Dimi­neaţa. Aşa înseamnă. Ea îi va spune că e căsă­torită şi are copii cu al­tul. Minte. Evident, min­te, înseamnă că el o crede. Atunci să vezi că el va coborî din tren. Ba bine că nu. Şi o să afle imediat că fetiţa ei e a lui. Admirabil. Atunci să-mi tai capul dacă el nu va fugi după „Orient Expressul“ care o duce la Paris. Ca într-„un băr­bat şi o femeie“. Ca în­tr-un milion de bărbaţi şi un milion de femei. Cu o maşină. El cu o maşină — ca în tren. Să vezi că ea nu trei suferă. Vezi : ea se uită pe geam şi vede, ca-n palmă, linii de cale fe­rată. Unele se încruci­şează, altele nu, ca desti­nele. Faci pariu că o găseşte la Paris, cit e Parisul de mare ? Pe cit... Nu pot să fac. Asta nu... O găsește ? O găsește ! Formidabil ! Și unde ? Să nu-mi spui că la Turnul Eiffel ! Nici chiar așa ! Să vezi că la cafeneaua din Place du Marché... Place du Mar­ché Sainte Catherine. Nu mă așteptam. Chiar aco­lo. Ea e cu fetița lor. El apare cu o privire rătă­cită și nebărbierit. Adică e jalnic. Fetiţa zice că un bărbat o fixează. (Asta-i cea mai bună chestie !) Ce va face mama ? Nu ştiu.. De ce nu ştii ? De ce eşti mi­zerabil ? De ce eşti fără inimă şi nu te uiţi ce rochie avea? De ce eşti redundant ? Mă iau la palme, în timp ce mama şi tata se îmbrăţişează în Place du Marché, în faţa cafenelei, şi mă alin , mai bine cu poncife decit cu bau-bau !. Radu Cosaşu România literară 17 ^

Next