România literară, iulie-septembrie 1987 (Anul 20, nr. 27-39)

1987-09-10 / nr. 37

ŢIE REVOLUTIONARA "Romantismul constituia orientarea dominantă — deşi în literatură (proză, dramaturgie şi poezie) se întilneau, coexistind, şi manifestări neoclasice ori altele realiste — dar el nu se aseamănă romantismului occidental. Altele erau trebuinţele românilor faţă de cele ale occidentalilor şi altul era stadiul lor de evoluţie cultural-politică. Depresiunea intimistă, tinguirea, melancolia există în această literatură, dar nu ele dau nota caracteristică, ci se manifestă efemer, periferic şi — cum s-a remarcat — nu domină opera marilor creatori ai epocii. Pentru aceştia romantismul are o altă întruchipare, optimistă şi realistă, evocind un trecut pentru a îndemna la luptă, slujind cauza modernizării şi neapărat a eliberării naţionale. Luptătorii aceştia pe tărîmul culturii îşi aleseseră, aşa cum îl îndemna Bălcescu pe Alecsandri. România ca „iubită“ ! Marile personalităţi ale trecutului şi in primul rînd Ştefan cel Mare şi mai ales Mihai au căpătat dimensiuni spirituale neobişnuite. Dar totodată creatorii de ţară nouă nu erau nişte naţionalişti înguşti, ci ei erau deschişi culturii universale a epocii lor şi dorinţa lor ardentă era de a-i încadra naţiunii lor. Din cultura lumii căutau să desprindă instrumente de făurire a societăţii şi a statului, în sens modern. Integrarea în cultura şi civilizaţia europeană nu era intimplătoare (cel mult s-ar putea vorbi de căutări !), ci ea reflecta necesităţi neapărate, dorinţa de a grăbi procesele interne, nu însă o subsumare. Michelet şi Quinet, determinaţi de altfel a susţine pe români, au fost realmente adulaţi de tinerii români paşoptişti, deoarece cei doi cărturari ofereau comprehensiunea lor cauzei micilor naţiuni. Zeci de titluri au fost traduse din Alexandre Dumas-tatăl, din Lamartine, Chateaubriand şi Hugo. S-a constatat că numai în perioada prepaşoptistă 15 autori români au tradus din Lamartine, desemnat, de altfel, în mod semnificativ, pentru a dezvălui obiectivele practice ale acestor adepţi ai romantismului, patron al Societăţii Studenţilor Români de la Paris, adevărată „filială“ a Frăţiei. Traducerile au abundat în epocă, dar ele au reflectat o selecţie, o preferinţă interesată şi legată de procesul complex şi multiform al constituirii României. Nu era vorba neapărat de obiective conştiente : unele erau impuse firesc de mişcarea amplă în curs de desfăşurare în care naţiunea română se găsea implicată. RENAŞTEREA — resurecţia ,— a presupus un trecut ca temei pentru forţarea unor porţi ale viitorului, dar în egală măsură a fost nevoie de o deschidere spre noi orizonturi ale umanităţii, de o adaptare creatoare la cuceririle de civilizaţie şi cultură ale naţiunilor înaintate. Paşoptismul a implicat naţiunea cu o forţă deosebită într-un proces istoric ireversibil, necesar ascendent, care urma a-i împlini năzuinţele. Singură — căci cît de relativ şi de labil a fost deseori sprijinul uneia sau alteia dintre marile puteri ! — prin fapte împlinite, prin voinţă şi acţiune, naţiunea română a demonstrat lumii moderne — în care s-a încadrat ca entitate de sine stătătoare, eliberată de cătuşele dominaţiei străine — virtuţile unei resurecţii. Dan Berindei EXISTA un interes susţinutpentru viaţa şi activitatea revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu. La mai vechile studii ale lui Aurel Cosma-junior, 1929, G. Bogdan-Duică, 1937, Traian Topliceanu, 1938, I. D. Suciu, 1969, se adaugă volumul semnat de I. Popa și V. Zaberca, 1976, — pentru a nu le aminti decit pe cele inserate in volume si de o oarecare amploare. Intr-un masiv studiu introductiv la Cursul de filosofie editat recent, Victor Ţîrcovnicu *), fost profesor La Universitatea din Timişoara (m. 1985), examinează critic toate contribuţiile anterioare aducînd importante accente, completări sau rectificări asupra vieţii şi operei lui Murgu. Născut la Rudăria (Caraş-Severin) în 1805, ca fiu al unui locotenent din regimentul 13 de grăniceri, E. Murgu urmează cursurile de Filosofie şi Drept la Universitatea din Budapesta în perioada 1825—1830, face ulterior practică avocaţială şi obţine atestări pentru funcţiile de „notar de tablă“ şi „jurat la tabla crăiască“. In 1834 e proclamat „doctor utriusque juris et philosophiae“. Cu aceste înalte calificări săseşte el la Iaşi în toamna anului 1834. Mai venea însoţit şi de faima de militant pe linia Şcolii Ardelene ca autor al lucrării în limba germană Widerlegung..., (Pesta, 1830), prin care susţinea originea romană a poporului şi a limbii române, combătută de un sîrb maghiarizat, Sava Tököly, prin două broşuri, una în limba germană, 1823, şi alta în limba română publicată în 1827 sub titlul Dovadă că românii nu sunt de obirşie romană şi că acest lucru nu reiese din limba lor italiano-slavă. Analizînd aserţiunile lui Tököly după care limba română ar fi un fel de amestec italo-slav, Murgu pune in discuţie ceea ce mai tîrziu se va numi teoria circulaţiei cuvintelor si susţine că structura unei lipici e determinată de „verba primae necessitatis“ şi nu de cuvintele „accidentale“, străine, împrumutate. (Teorie formulată la un alt nivel şi cu o pertinentă argumentare peste 50 de ani de către Hasdeu). Se pare că această lucrare ar explica preferinţa Eforiei Şcoalelor pentru Murgu, un tînăr de 29 de ani, faţă de un concurent ca Al. Gavra cu o mai îndelungată practică pedagogică. La Academia Mihăileană, Murgu a predat în cei doi ani Introducere în filosofie, Istoria filosofiei, Introducere în loghică, Istoria Loghichii, Loghica (partea I, Analitica, partea a II-a, Metodica) și Introducere în Metafizică. Metafizica curată. Originalul nu s-a păstrat. Cursul predat de Murgu la Iaşi a fost editat de Victor Ţîrcovnicu pe baza celor trei volume de note, luate de foştii elevi „după dictarea profesorului“ şi păstrate la Biblioteca „Mihai Eminescu“ din Iaşi. Există mai multe exemplare la Biblioteca Academiei şi la Socola transcrise de către foşti elevi dar, după compararea lor, editorul a optat pentru manuscrisul de la Biblioteca „Mihai Eminescu“ deoarece el provine cu certitudine de la un fost elev.. Costache Platon, care semnează ca „audiator de filosofie“ şi figurează in cataloagele de examen din acei ani. In transcrierea acestui curs editorul a făcut şi numeroase trimiteri, în subsol, la celelalte manuscrise, de cîte ori s-a găsit in faţa unei omisiuni ori a unei neclarităţi. • Eftimie Murgu, Curs de filosofie ţinut la Academia Mihăileană (1834—35 , 1835—36), Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Victor Ţîrcovnicu, Editura Facla, 1986. In ceea ce priveşte conţinutul, se ştie din cercetările anterioare că Murgu a avut ca punct de plecare cursurile fosttului său profesor, Imre Ianos. Aceste cursuri, publicate în mai multe ediţii, de orientare eclectică, îmbinau raţionalismul cu empirismul, fiind subintitulate „Legătura prietenească dintre raţiune şi experienţă“. La capitolul de Logică, Imre se orienta după ideile noi introduse de Kant despre judecăţile analitice şi sintetice, în timp ce, în cadrul metafizicii, polemiza cu gînditorul german de pe poziţii teologale. G. Bogdan-Duică, comparînd textul Imre cu textul Murgu, ajungea la concluzia că ar fi vorba mai mult de o traducere. Editorul de la Timişoara demonstrează că „în multe cazuri Murgu adaugă material nou, original, completînd textul lui Imre“. Este vorba de capitolele introductive I, II, III, de argumente noi, exemple noi luate din mediul social românesc din toate provinciile şi, mai ales, de abordarea temelor Raporturile dintre cultură şi limbă şi Despre legile cugetării. Murgu, după ce arată ca şi Imre că termenii sunt semne convenţionale, semne ale lucrurilor pe care le denumesc, reia punctele sale de vedere din Widerlegung ... referitoare la relaţiile dintre limbă şi cultură. El acordă prioritate culturii „dinlăuntru“ care precede şi contribuie la dezvoltarea limbii, întregul capitol se constituie într-o pledoarie pentru dezvoltarea culturii naţionale şi a limbii naţionale, argumentînd că noi nu ne putem însuşi idei noi decit „prin limba naşterii", adică limba maternă. Acest fragment a atras atenţia lui Eminescu care a transcris, făcînd pregnante sublinieri, „textul din Loghica lui Murgu de la fila 53 v,„ pină la fila 147 v“. Trei cercetători (Eugen S. Cucerzan, D. Vatamaniuc, N. A. Ursu) au reprodus sau au comentat pe larg, in ultimii ani, interesul marelui poet pentru acest capitol. V. Ţîrcovnicu stabileşte în continuare că textul lui Murgu „despre legile cugetării celei problematice“ este mai amplu şi aduce o serie de contribuţii in comparaţie cu Imre, in legătură cu principiul contradicţiei, principiul terţiului exclus, adevărul logic, adevărul metafizic etc. Dar contribuţia cea mai importantă a cursului predat de Murgu este — pe lingă vehicularea unor concepte raţionaliste Mihăileană la nivelul epocii — şi aceea de modernizare a terminologiei filosofice româneşti. Avînd in faţă un original latin, Murgu nu ezită să introducă în circuitul limbii termeni precum :relaţie, modalitate, probabilitate, criteriu, problematică, apodictic, afirmativ, negativ, disjunctiv etc. — acolo unde autorii anteriori de lucrări filosofice (S. Micu, Grigore al Argeşului, Eufrosin Poteca) se opriseră asupra unor , termeni din fondul vechi al limbii ori asupra unor perifraze. (Exemple : în loc de „tăgăduitor“ *— negativ, „despreună- tor“ — disjunctiv ; „înainte pusă“, ,„punere înainte“ — premisă , „arătare“, „do- T« vedire“ — demonstraţie). El a intuit pre- jecizia neologismului în desemnarea unor 3 noţiuni filosofice, formulată astfel de ?Blaga : „Prin acceptarea sistematică şi masivă a neologismului graiul nostru filosofic cîştigă enorm, cît priveşte precizia* (Gândirea românească in Transilvania in secolul al XVIII-lea, Ed. Ştiinţ, 1966, p. a 74) # Din subcapitolul „Despre magistri* şi, mai ales, din atestatele de mină date unor foşti elevi precum şi din însemnările marginale de pe unele cursuri se poate r» contura şi concepţia pedagogică a lui ?s Murgu. El combătea acele „săci învăţă- L turi pe de rost şi dăşarte frămintări ale ţinerii de minte“, recomanda un învăţămint conştient, „popularnic“ (pe înţelesul elevilor), respectarea particularităţilor de vîrstă etc. La sfîrşitul cursului el a redactat şi o serie de întrebări care să-i ajute pe discipoli în concentrarea asupra esenţialului. E. Murgu a propagat la Iaşi — unde a avut discipoli ca Ionescu de la Brad, Neofit Scriban, D. Gusti — şi la Bucureşti — unde, ca „particularnic“, i-a avut elevi pe N. Bălcescu şi C.A. Rosetti — idei raţionaliste despre lume şi viaţă. El se defineşte ca eclectic, „neagăţindu-se de nici o sectă filosoficească“, deducând cunoştinţele mai cu seamă din ,,raţie“ (raţiune), iar ca metodă optează pentru „metodul critic“. Pentru impactul pe care cursurile sale l-au avut la Iaşi şi Bucureşti (editorul demonstrează, cu documente, că Murgu a solicitat şi a fost admis ca suplinitor la Sf. Sava dar n-a funcţionat la această instituţie, iar elevii săi de la Bucureşti au urmat cu toţii cursul ca „particulari") vom aminti că Murgu notează la paragraful „nexul filosofiei cu alte ştiinţe“ următoarele discipline : jurisprudenţa pontiva, fizica şi „cumnatele ei ştiinţe“ precum istoria naturală, economia cîmpului , matematica, filologhia şi istoria. Istoria, scrie Murgu, „prin filosofie ciştigă viaţă şi putere, se face cu adevărat pragmatică“, studiază cauzele unor evenimente, mijloacele şi „urmările purcese din acele intimplări“ (p. 77). Am subliniat legăturile filosofiei cu istoria pentru că printre discipolii săi s-au aflat cîtiva revoluţionari de seamă, apropiaţi de pragmatismul istoriei. La sfîrşit, in „Anexe“, editorul inserează nouă scrisori ale lui Murgu adresate, din Bucureşti, fostului său elev Neofit Scriban, revelatoare pentru trăsăturile de caracter ale luptătorului bănăţean, pentru reconstituirea atmosferei ieşene de la Începuturile Academiei Mihăilene şi a frământărilor politice bucureştene dintre 1836—1840. In concluzie, o ediţie riguroasă, indispensabilă celor ce studiază activitatea lui Eftimie Murgu din această perioadă, primii paşi ai invăţămintului filosofic românesc în Principate şi contribuţia originală a revoluţionarului la redactarea Cursului de filosofie. Gabriel Țepelea Cursurile lui Eftimie Murgu la Academia ESCU. Por- CEZAR BOILIAC e T. Amoa. EFTIMIE MURGU NICOLAE BĂLCESCU. Portret de Tettorescu i România literară 13