România literară, octombrie-decembrie 1987 (Anul 20, nr. 40-52)
1987-10-01 / nr. 40
Angajarea criticii “ , A noi critica a apărut sub bunici auspicii. Să ne rearpintim momentul Heliade şi programul „Daciei literare“, fără a intra în amănunte. E drept că naşterea ei, a criticii, a fost pricinuită de o anomalie : invazia mediocrităţii, deci tot dintr-o nevoie de rînduială, dar, cum se vede, în cîştigul literaturii adevărate, ceea ce, de-acum, înseamnă o colaborare cu literatura bună, dar totodată şi o vrăjmăşie cu impostorii. Kogălniceanu dădea lămuriri de ce „avem trebuinţă de această damă“ (critica) : „Astăzi s-au schimbat lucrurile , care n-are mania de a fi autor ? înşişi ţîncii de pe laviţele şcoalelor au pretenţii de a publica scrierile lor, pine şi tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemine epohă, cînd se publică atîtea cărţi, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pe toate, şi ca într-un ciur să le vînture, lăudînd pe cele bune şi aruncând în noianul uitării petele rele; şi una şi alta după principiile sale şi fără a lua seama la persoana şi la starea autorilor ?“ Pe lîngă aceste sarcini (asanare, valorizare estetică, moralitate), Titu Maiorescu şi C.D. Gherea introduc, de pe poziţii estetice diferite dar complementare, o conştiinţă teoretică modernă şi o practică serioasă, făcând din critică o forţă motrice a literaturii române, „un element necesar al susţinerii şi propăşirii noastre“, „o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor“, cu vorbele mentorului junimist. Ştafeta este preluată de o pleiadă de mari personalităţi critice care au contribuit la marea eflorescenţă a literaturii noastre în perioada interbelică. S-ar putea zice că dacă germanii şi-au înălţat cultura în special prin filosofie, iar francezii sunt maeştrii romanului, cultura românească a progresat îndeosebi prin iniţiativele criticii. Acum, în deceniile trei şi patru, interesul pentru critică începe să-l egaleze pe cel faţă de literatură. Să ne gîndim numai la faptul că mai toţi scriitorii facc şi comentariu literar. Unii sunt deopotrivă beletrişti şi critici : Ion Pillat, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Felix Aderca, M. Blecher, Mircea Eliade, Eugen Ionescu. La rîndul lor, exegeţii „de meserie“, sunt ispitiţi de muze : E. Lovinescu şi Octav Şuluţiu scriu romane, Perpessicius şi Vladimir Streinu — versuri, iar G. Călinescu se manifestă în toate genurile. Este indiciul unei modernităţi care s-a prelungit şi amplificat în zilele noastre. în perioada dogmatică, proletcultistă, critica a deviat de la obligaţiile ei naturale. Reiterează un despotism care însă nu mai e al savantelor calapoade de altădată, ci unul al imitaţiei calde şi al ignoranţei. Efectele se cunosc. Dar nu o „istorie“ a criticii interesează acum, în aceste note, ci care este condiţia criticii azi, la noi în primul rind , pentru că apele s-au întors la matca lor — şi aici, în această ordine, au loc marile transformări. Mai simplu spus, critica şi, odată cu ea, literatura şi-au recîştigat drepturile legitime. Ele sunt prezenţe dintre cele mai active. Iată de ce trebuie să vorbim de angajare, de militantism într-un domeniu care pare auster — critica. S-ar putea spune că niciodată disciplina aceasta, cîndva hulită, n-a stîrnit atîtea adeziuni, atîtea pasiuni. Opinia este cvasi-generală, pentru că reprezintă o realitate verificată. AȘADAR, în literatura noastră postbelică numai reabilitarea spiritului critic a putut să provoace expansiunea literaturii, după „obsedantul deceniu“. Alături, un timp, de G. Călinescu, T. Vianu, Imerpessicius, Vladimir Streinu, Liviu Rusu, şi însoţiţi pînă astăzi de Şerban Cioculescu, se formează o constelaţie de critici noi care, vorba unui scriitor, reprezintă un moment binecuvîntat al criticii româneşti actuale. Avem, la ora de faţă, istorici literari de înaltă ţinută, cu o înţelegere superioară a domeniului (în sens călinescian şi în accepţii mai recente), critici-interpreţi ai fenomenului literar curent, teoreticieni literari de mare deschidere, eseişti de un rafinament excepţional. Dacă ar fi să dăm nume, ar însemna să epuizăm astfel spaţiul acestor însemnări. Scriitorii autentici apreciază nobila dialectică a criticii. La fel de concludent este şi faptul că scriitorii înşişi exersează in critica eseistică (Marin Preda, Al. Ivasiuc, D. R. Popescu, Constantin Ţoiu, Eugen Barbu, George Bălăiţă, Augustin Buzura, Leonid Dimov) sau fac critică propriu-zisă (A. E. Baconsky, Şt. Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Aurel Rău, Dan Laurenţiu, Horia Bădescu etc.). Sau reversul, în tradiţia interbelică , criticii scriu literatură de ficţiune : Paul Georgescu, Al. Piru, Ov. S. Crohmălniceanu, Const. Ciopraga, Mircea Zaciu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Mihai Zamfir, Marin Mincu şi mai toţi tinerii critici ai promoţiei 80. Dar tot pentru că vorbim de o convieţuire paşnică între comentariu şi literatură, de o determinare sau potenţare reciprocă, să ne întrebăm cum pot fi calificate jurnalele lui Adrian Marino, Radu Petrescu, Eugen Simion, Temele lui Nicolae Manolescu, „romanele“ lui Mircea Horia Simionescu, Martorii lui Mircea Ciobanu şi atîtea „metaromane“ (care au ca obiect scrierea însăşi a romanului). ASTAZI critica adevărată nu se mai socoate nici suverană, nici supusă, nici parazitară, însă nici nu trage semnul egalităţii între cele două domenii. Literatura creează, critica interpretează. Dacă nu e ştiinţă, deşi utilizează elemente intelective, ea este o ramură a literaturii, iar criticul — un scriitor care scrie despre scriere. Northrop Frye n-are rezerve : „critica este un sistem de idei şi de cunoştinţe care are dreptul la o existenţă proprie“. Şi totuşi critica nu-i autarhică, dar are autonomia ei, este, ca şi literatura, creatoare de sens. Nu intrăm în detalii, trebuie numai spus că în acest fel înţelegînd legătura cu arta ca o relaţie internă, criticul îşi afirmă demnitatea. Avînd în vedere această reciprocitate a scopurilor şi mijloacelor, dialogul deschis cu scrisul apare ca o strictă necesitate. Angajarea criticii, prin urmare, sub acest aspect trebuie considerată întîi de toate. Actul valorizator primează, în afară de elucidarea semnelor, afirmarea de valori legitimează existenţa criticii. Pentru aceasta, criticul veritabil trebuie să aibă gust, cultură, inteligenţă, darul scrisului, putere de creaţie, probitate, curaj al opiniei. Şi să nu pretindă că dă soluţii unice, definitive, ci să adopte o atitudine activă faţă de literatură , să opereze pe opera vie, cum afirmă G. Călinescu, pentru a-i stimula inima să bată mai zgomotos. Formele de angajare a criticii noastre actuale sunt multiple. Cînd se aplică la scriitori şi opere de altădată, critica analizează, sintetizează, reconsideră, actualizează, adică se situează necontenit în perspectiva contemporaneităţii, înţelegerea literaturii potrivit cu, epoca noastră înseamnă implicare. Nu spunea Sartre că orice act de a scrie constituie o angajare profundă ? Dacă literatura are ca obiect omul, critica se străduieşte să înţeleagă acest sens literar, „să se angajeze pro sau contra şi să situeze situînd...“. Constantin Trandafir Orfeu la Miazănoapte Voievodal sau doar precum ai da un „bună ziua" — treci prin sanctuare... Ce poartă umblă lingă umbra ta ? Ce mere roşii rup făclii din soare ? Aluneci însuţi ca un anotimp pe case - cuiburi întru veşnicire- Se reazemă pe-o vale-orice Olimp şi-orice copil pe-o veche-ndreptăţire. Cum anii, frunze de gorun bătrin, peceţi-risipă pun pe albe file, ridică-te a-mi fi din nou stupin de sărbători şi sacre dorofile. Ridică-te asupra-mi, sfint căuş din care bea cleştare necuprinsul ; fără uitare, fără somn, fără cenuşi rotacizează-mi cu minune visul. Izvor pe-nfrigurare de cadran cu ore mari a-mi fi inziditorul nerisipirii noastre intru ani ne-nstrăinării noastre iar izvorul. Cum Timpul, este fără cuvint, întoarce verb şi gind spre Miazănoapte cobori din mine, Maramureş sfint, şi-aşază-te in clara ta cetate. Sint poate prea cărunt să te mai port secundei nu te-aş da să ia-n spinare eternitatea ta, cu mine tot, aşa cum te-am purtat prin calendare. Din ochi ia-ţi cerul, turlele de lemn desprinde-le din coasta-mi ca de şiţa, ia-ţi merele şi Mara din poem şi aur dintr-un pas de mioriţă. Sunt ale tale, de la fiul ce nu lui — ci pentru cei ce vin - aşază la intersecţia cu stelele doar sfinta lui întoarcere acasă. Sint toate ale tale, fii mereu triumfător la cumpăna iubirii — sfint Miazănoapte in destinul meu statornic vameş al nerisipirii. Atîtea avuţii aveam să-ţi pun la glezne cite ţi-am purtat in lume, cu bucuria mea să te-ncunun şi cu tristeţi de-apropiate brume. Primeşte-le... Dar unde să mai pun seninul, poarta, glasurile, Izariţi e intreg tezaurul străbun... Că ţi-l prădasem cine plînsu-mi-s-a ? Mihai Negulescu România literară 3