România literară, aprilie-iunie 1990 (Anul 23, nr. 14-26)
1990-04-05 / nr. 14
România literară Mihai Coman fi* SÂPTĂMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR Joi 5 aprilie 1990 (Anul XXIII) IBRII Cealaltă faţă a oglinzii DE ce membru în Uniunea Scriitorilor ? Sau, mai exact, de ce un cercetător al culturilor de tip popular, aflat prin preocupările sale mai aproape de grupurile antropologilor decit de acelea ale scriitorilor, doreşte să ajungă să fie membru al unei uniuni a creatorilor de artă ? Întrebare firească, pe care, primul, şi-a pus-o chiar semnatarul acestor rinduri, aminind mereu depunerea cererii pină după apariţia celei de a patra cărţi (probabil că, dacă m-aş fi „grăbit“, nu ar fi trebuit să aştept ca revoluţia ce a dus la trezirea întregii noastre fiinţe naţionale să deblocheze şi dosarele acestea, închise parcă pentru vecie în raftul „aspiraturii“ la statutul de „scriitor“). Deci, „singur" printre scriitori ? Fireşte, întrebarea e retorică, iar punerea chestiunii intr-un asemenea chip ţine de sofism. Un sofism pe care nu îl creez acum, de dragul jocului cu ideile, ci unul pe care l-a creat o anumită mentalitate, restrictivă, ce considera că lumea scriitoricească este exclusiv lumea creaţiei şi criticii literare. Această idee, ivită în contextul în care orizontul artistic pare supus presiunilor ideologice, politice şi sociale, reprezenta un reflex de autoapărare, o formă de subliniere — chiar dacă agresivă — a coeziunii de grup, a identităţii spirituale şi a unei posibile libertăţi lăuntrice. A deschide poarta (în concepţia despre breaslă, in presa literară, in alte structuri specifice unor oameni şi domenii din „out-side“ putea însemna crearea unei breşe, prin care, pe termen lung, se puteau strecura, asemenea virusurilor introduşi intr-un organism, fel şi fel de corpuri străine şi periculoase, capabile să spargă lanţul solidarităţii lăuntrice, să slăbească „trupul“ scriitoricesc, să-l expună atacurilor din afară. Am simţit, nu o dată, această „privire“ asupra lucrurilor, m-am lovit, nu o dată, de acest mod de a întîmpina pe purtătorii unor alte discursuri decit cele strict beletristice ori critice. De aceea, nici nu m-am grăbit să cer integrarea intr-o tagmă cu care dialogul se stabilea în tangenţă şi nu perpendicular. Iar dacă am făcut-o, pină la urmă, a fost pentru că eu însumi (fireşte, nu ca individ, ci ca om de cultură) mă simţeam tot mai izolat, fără „tagmă“, fără categorie înglobanită şi, inerent, fără identitate socio-culturală. Care este deci locul nostru, al tuturor acelora ce venim in intîmpinarea scriitorilor cu un discurs inspirat din alt spaţiu decit acela al operei literare, acum, cînd barierele au căzut, cind gindurile şi aspiraţiile nu mai sunt vămuite la fiecare ieşire a lor în lume ? Este, în opinia mrd, locul acelora ce oferă creatorului alte răsfrîngeri decit cele, narcisiace, ale propriului său limbaj. Sunt convins că unghiul mitologic, semiotic, sociologic, istoric, al teoriei mentalităţilor, al psihanalizei ori psihologiei receptării, ieşind din spaţiul cuvântului literar (în care stă atît textul artistic cit şi interpretarea sa prin limbajul criticii) poate permite o înţelegere mai adîncă a universului creaţiei, rostului şi logicii sale de profunzime. Venind dintr-un alt orizont spiritual, venind cu alt limbaj şi cu o altă „tăietură" asupra lucrurilor, noi, aparenţii out-sideri, sesizăm, mai uşor acele semne şi sisteme intime creaţiei, acele zone mult prea aproape, mult prea înăuntrul creatorului un cuvînt pentru a mai putea fi exteriorizate şi conceptualizate de acesta. Cu alte cuvinte, avem mai lesne acces la cealaltă faţă a oglinzii, la acea peliculă întunecată, care, prin chiar întunericul ei, susţine şi aruncă în afară reflexele strălucitoare şi curate ale luminii. Şi, dacă vorbim de coeziune de grup, poate că n-ar fi rău ca un noul dialog pe care-l inaugurează Uniunea Scriitorilor să fie lăsat un loc, să fie creată o formă, o structură în care să se manifeste ştiinţa şi modul de gîndire al tuturor acelora care, între poeţii Uniunii, se află, prin sfera lor de preocupări, într-un spaţiu liminar, într-o poziţie de expectativă, într-o poziţie ce privilegiază judecata detaşată şi evaluarea printr-o unitate de măsură alta decât aceea tipic scriitoricească. Dialogul fertil începe şi funcţionează acolo unde există diferenţă în identitate , nimic deci mai stenic decit sentimentul unei neastîmpărate diferenţieri în sînul identităţii, al unor resurse de înţelegere şi comunicare neimpovărate de complexe ori suspiciuni, al unui limbaj complementar limbajului celorlalţi. MULTĂ vreme am ironizat, în diverse intervenţii publicistice, condiţia de tînăr scriitor, mai cu seamă în ultimul timp, cînd vîrsta începuse să salte binişor de prima cuventă. Am ironizat-o pentru că, nemaifiind chiar tinerel dar având totuşi cam cincisprezece ani de activitate critică, omologarea condiţiei de scriitor în catastifele Uniunii Scriitorilor întîrzia să se producă. Mă gîndeam, cu oarece ironie mîhnită, că această instituţie are toate şansele să devină un forum al gerontocraţiei culturale şi că noi, scriitori tineri, vom rămîne nişte metode ai literaturii, care ne vom uita peste gardul Uniunii să-i vedem pe patriarhii literelor române. De altfel, literatura noastră începuse să cam încărunţească in ultimul timp. li apăruseră primele fire albe. Cu schimbarea vremilor, s-a făcut un gest firesc de repunere în drepturi a generaţiei noastre. Devenind membri ai Uniunii Scriitorilor, ni s-a dat un fel de brevet simbolic prin care să ne vindecăm de privaţiunile dinainte. Sigur că nimic esenţial nu s-a schimbat în esenţa condiţiei noastre. Am toată convingerea că şi de acum înainte, cel puţin cîţiva ani, în ierarhiile instituţionale ale Uniunii vor înainta aceiaşi oameni. Nu pot fi atît de naiv, incit să cred că, odată cu brevetul administrativ de scriitori, cei din generaţia noastră vor fi îmbrăţişaţi cu un elan sporit. Aceeaşi preţuire sinceră mărturisită la colocviile naţionale şi în articolele de bilanţ, dublată de reticenta crisipată cînd e vorba de a fi socotiţi maturi intr-ale administrării destinului breslei noastre. Această luciditate nu-mi dă nici frisoane, nici mâhniri, nici îmbufnări. Chestiune de observaţie morală. Nu-mi fac iluzii nici in pr. ■săstumâTl' taculoase a valorilor, pentru că o revoluţie nu schimbă nici valoarea, nici caracterul. Aceiaşi oameni scriu la fel de bine sau de prost, aceiaşi oameni suferă de aceleaşi metehne: sunt ranchiunoşi, vindicativi, oportunişti, megalomani. De bună seamă că şi oamenii înzestraţi au rămas la fel: au umor, simţul valorii, toleranţă. Un lucru bun tot a făcut Uniunea Scriitorilor: a creat o revistă a titerilor, în locul defunctului ,,Luceafărul“, un „Contrapunct“ unde şi-au găsit, în sfirşit, locul ciţiva scriitori care meritau de multă vreme un destin mai drept. A remaniat şi „Luceafărul“, intr-o formulă graţioasă şi echilibrată, a schimbat periodicitatea unor alte reviste şi i-a ridicat din fotoliile de onoare pe cîţiva domni care se obişnuiseră, nu fără oarecare voluptăţi perverse, cu plusul mediocrităţii. Toate acestea nu înseamnă însă că o nouă uniune face o literatură mai bună. Ea poate cel mult s-o publice, iar nu s-o ţină în seifurile editurilor. Fiind de acum scriitor cu acte la mînă, mă pot considera şi un brav sindicalist. Şi mă pot amuza pe seama unui confrate mai in vârstă care cerea, nu demult, ca scriitorii colaboraţionişti să fie publicaţi doar cu o precizare pe copertă, din care să înţelegem c-au simpatizat cu dictatura. Din nefericire, acest confrate e un fost stalinist de nădejde care, in loc să-şi pună cenuşă în cap, îşi presară diamante. Cel mai bun tratament pentru slujitorii dictaturii e că-i lăsăm să scrie în tăcerea lor. Să-i scutim de funcţii şi să le administrăm puţinăsingurătate, ca să vadă ei înşişi cât e de greu să suporţi, doar cu tine însuţi, foşnetul creionului pe hîrtie. Radu G. Jeposu Scriitor cu acte la mînă Compoziţie de HENRY MAVRODIN (in acest număr, reproduceri după lucrările pictorului). rt UK