România literară, iulie-septembrie 1990 (Anul 23, nr. 27-39)

1990-07-05 / nr. 27

SĂPTĂMâNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR Joi 5 iulie 1990 (Anul XXIII) (Continuare In paginile 17—13) ÎN EXCLUSIVITATE PREŞEDINTELE ION ILIESCU RĂSPUNDE LA ÎNTREBĂRILE „ROMÂNIEI LITERARE" Simbata 30 iunie, domnul Ion Iliescu, Preşedintele României, l-a primit pe Nicolae Manolescu, directorul „României literare", căruia i-a acordat un interviu­­ .___________| Nicolae Manolescu : Domnule Preşedinte, dafi-mi voie să încep cu o intimplare. Ea este semnificativă in pri­vinţa speranţelor pe care multi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, in legătură cu eventuala dum­neavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, cind v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strins mina (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două cind ne-am intilnit intimplător : „Acesta va fi Omul“. Istoria l-a confirmat. Credeţi — fi vă rog să mă iertaţi că vă pun atit de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac — credeţi că ati păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost intr-un fel cel dinţii şi­­îndrăznesc să spun) poate cel mai pre­ţios capital politic al dumneavoastră . Preşedintele Ion Iliescu : Întrebarea dv. se referă. Intr­­adevăr, la o problemă reală. Mă întreb insă dacă am pu­tea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios ca­pital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectua­lilor constituie un element important prin el însuşi. Si nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat insă o struc­tură foarte diversificată a sprijinului politic Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oa­meni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amă­­răşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut ex­plicaţii ; viaţa noastră, atit de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi re­laţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată Intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oameni , dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care ii şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, in cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme — interesele noastre, ale tuturor, — care, independent de di­ferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devin­ă inte­rese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă. In ceea ce mă priveşte, eu cred că am rămas acelaşi care am fost dintotdeauna şi continui să cred că oamenii, care cîndva s-au simţit apropiaţi şi au nutrit sentimente de simpatie faţă de mine, nu au şi nu vor avea motive să şi le schimbe. ■ In discursul de învestitură aţi spus că vă revine mi­siunea de a fi un factor de echilibru şi de mediere in­tre forţele politice şi sociale implicate in renaşterea tării. Aş dori să vă intreb dacă socotiţi că la capătul a şase luni, cite s-au scurs de la Revoluţie, această societate ro­mânească are acum, cunoaşte acum un anumit consens in privinţa strategiilor de dezvoltare, sau din contra, că ea este sfişiată de tendinţe contradictorii ? Sunt două laturi ale acestei întrebări. In ceea ce priveşte rolul preşedintelui, care este conceput să fie un factor de consens naţional , prin prevederile Legii elec­torale, el se desprinde de formaţiunea de care a aparţi­nut, fiind chemat să îndeplinească un rol coagulant, să favorizeze conlucrarea tuturor forţelor politice, pentru rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă ţara. Din acest punct de vedere cred că există o serie de idei forţă care ţin de transformările radicale pe care tre­buie să le parcurgă ţara noastră , in domeniul vieţii eco­nomice şi sociale, in cel politic şi spiritual. Aceste pro­bleme le-am enunţat şi eu in cuvintul prilejuit de înves­titură, regăsindu-se şi în programul guvernamental. Din­colo de orientările politice foarte diverse, ceea ce este firesc şi necesar, există insă cerinţe şi obiective majore care ţin de interesul naţional, care ar trebui, cred, să constituie platforma de acţiune comună a tuturor celor interesaţi în progresul societăţii româneşti. Aceasta nu înseamnă in nici un fel înlăturarea diferen­ţelor de opinii sau a confruntării de idei. Dimpotrivă, ele sunt necesare pentru că ajută, fiecăruia in parte, să-şi clarifice punctele de vedere şi să-şi fundamenteze şi mai bine opţiunile sau platformele de acţiune. In aceasta şi constă rolul pozitiv al opoziţiei politice, la care m-am referit în cuvintul meu — rol care trebuie să se afirme, în primul rind, în cadrul parlamentar nou creat. Din acest punct de vedere, începutul este promiţător. Cred, deci, că este fundamental ca opoziţia politică, intra sau extrapar­lamentară, să îndeplinească un asemenea rol de corector permanent al factorului de putere, pentru a contribui la ajustarea şi adaptarea platformelor politice şi a programe­lor de acţiune cerinţelor reale ale societăţii româneşti. Eu sper să ajungem la asimilarea acestor reguli ale jo­cului unei veritabile vieţi democratice şi să depăşim ac­tualele tensiuni din societatea noastră. I'j l OEDIP Şl SFINXUL - imagine pe o cupă antică. Ilustrăm acest număr cu opere de artă inspirate din mitologii antice

Next