România literară, ianuarie-martie 1992 (Anul 25, nr. 1-10)

1992-01-23 / nr. 1

Spre un nou Eminescu S­Ă ÎNCEPEM prin a reaminti, cu Noica, cele două păcate ale noastre în ce-1 priveşte pe Emi­nescu : întîi nu-1 cunoaştem în­că în întregime, apoi nu-1 facem cunos­cut altora în întregime, aşa cum a fost („Pe Eminescu nu-1 cunosc în întregi­me nici specialiştii, acesta e adevărul“, spunea filosoful fiinţei în 1979). Cele două păcate temeinice nasc un al trei­lea­ derivat : necunoscîndu-l pe Emi­nescu, lumea nu cunoaşte bine fiinţa românească. De aceea, se cere, înainte de toate, să conturăm, cu ajutorul specialiştilor în materie, o imagine nouă a lui Emi­nescu, impusă a­tît din interiorul cultu­rii româneşti cît şi din afara ei, din „orizonturile de aşteptare“ ale altor culturi sau paidei (arealuri) culturale. Fiind dezarmaţi, fireşte, de conştiinţa imposibilităţii de a cuprinde Necuprin­sul şi Cerul eminescian în boabele de rouă — efemere — ale răsfrîmgerii critice, e nevoie să surprindem măcar unele dimensiuni ale personalităţii sa­le, să mergem spre ceva din fiinţa e­­minesciană. în jurul lui Eminescu s-au produs în chip artificial nebuloase ale înţelegerii, părtinirilor şi prejudecăţilor conjunctu­­rale, tăgadei de ordin valoric, încăpă­­ţînării de a absolutiza o parte a între­gului (în felul acesta Poetul era depar­tajat de Publicist şi de Omul de ştiin­­ţă)etc; or, Eminescu a împrăştiat aces­te nebuloase cu care era învăluit abil, impunîndu-se ca o supernovă ce-şi menţine nealterată mărimea şi strălu­cirea. O asemenea imagine cu adevărat as­trală n-a fost eclipsată de încă neîn­cheiata odisee a postumiadei care a în­treţinut teama de a nu schimonosi mas­ca platoniciană şi apolinică a poetului cu vreo fărîmitură de „moloz“, men­talitate de durată care a făcut imposi­bilă identificarea Adevăratului Emines­cu cu Întregul Eminescu. Astăzi putem spune, cu certitudine, că fiinţa emines­ciană s-a lămurit atît în zona frumosu­lui prototipal şi etern cît şi în fumurile infernale ale Hadesului. Existenţa se poate învedera doar în devenire, în­suşi Poetul spunînd că „nu mai suntem material vorbind nici într-un moment unul şi­ acelaşi om“. Cunoaşterea întregului Eminescu a fost prejudiciată, apoi, de rătăcirile im­presioniste, „socialiste“, „semănătoris­­te“, formaliste, izvoriste sau sociologist­­vulgare ale receptării care au des­prins faţete disparate ale personalităţii, nu imaginea ei organică. A avut loc chiar o înfeudare perseverentă modelu­lui pesimist-schopenhauerian şi o abso­lutizare generală a studiului sursiei, căderea în excesele acestuia făcînd ca opera lui Eminescu, după cum observa Alain Guillermou, să se asemene pînă la urmă cu haina arlechinului, pe ţesă­tura exterioară a acestuia văzîndu-se distinct bucăţi de stofă multicoloră din Lenau, Leopardi, Heine, Schopenhauer, Lamartine, Horaţiu ş.a. Perspectiva exegetică înnoitoare asu­pra lui Eminescu a venit adesea dina­fară , din partea francezului Alain Guillermou, a italienei Rosa del Conte sau a româncei Svetlana Paleologu- Matta, stabilită în Elveţia. Cercetările acestora, ca şi cercetările mai noi ale lui Constantin Noica, Edgar Papu, George Munteanu, Ioana Em. Petrescu, Theo­dor Codreanu, Eugen Todoran, Zoe Du­­mi­trescu-Buşulenga, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Dan C.Mihăilescu, Con­stantin Ciopraga impun cu toată evi­denţa imaginea unui mare poet al fiin­ţei. Anii 80, preluînd un anumit filon exegetic al anilor 60, deschid etapa fi­­inţială (existenţială) a eminescologiei. Focalizînd această perspectivă nouă asupra lui Eminescu, este necesar să ne preocupăm şi de felul în care Emi­nescu este receptat în „orizontul de aş­teptare“ anglo-saxon sau francez unde este tradus, acum, cu mijloace moder­nizate, în cel maghiar unde se cunosc un număr impunător de versiuni (26 de volume de traduceri din Eminescu !), cel turcic în care apariţia unui volum al poetului român a avut o deosebită rezonanţă, stimulată şi de raportarea la romantismul turc al secolului al XX -lea, în cel slovac care încearcă o re­­traducere a operei eminesciene prin prisma simbolismului, în cel chinez şi cel japonez care-l pun sub semnul con­fluentei rodnice a gîndirii europene cu mentalitatea orientală ce stă sub sem­nul „căii de mijloc“ a lui Buddha. U­N NOU Eminescu este de ne­conceput fără desluşirea in­timă a unui homo-emines­­cianus — complex, ros de contradicţii şi aporii, însetat de Abso­lut şi formele perfecte, dar şi copleşit de devenire şi existenţa limitelor, a re­lativului, introvertit, dar şi deschis spre lumea ce parcurge tragicul traiect „de La mărire la cădere“, neliniştit, ră­văşit de Abisul ontologic, dialogînd despre sensul fiinţării cu Dumnezeu­ (Rosa del Conte : „poezia lui Eminescu răspunde neliniştii mereu actuale pen­tru că este de natură metafizică“), dar şi senin­ mioritic, redat la capătul dru­mului anevoios al cunoaşterii. Acest homo­ eminescianus este adine arheti­pal, trăgîndu-şi sevele din substratul cultural-autohton, fiind însă şi o perso­nalitate inter-culturală, adică modela­tă sincretic; el este un romantic înve­derat, după cum este indiscutabil şi un modern dincolo de romantism. De aceea cîmpul cercetărilor comparative se lărgeşte considerabil, cuprinzînd în ceasul de faţă o arie a întîlnirilor spi­rituale, similitudinilor, afinităţilor elec­tive, ce depăşeşte cadrul romantismului ca atare . Eminescu poate fi pus în pa­ralelă cu Yunus Emre din Evul Mediu (Irfan Ünver Nasrattinoglu), cu japo­nezul Narihira de acum un mileniu (Simiya Haruya) sau cu poeţi şi filo­sofi ai secolului al XX-lea, ca Rabin­dranath Tagore (Amita Bhose), Blok (Elena Loghinovski), So-Wol Kim (Song-Ki Kim), Heidegger (Svetlana Paleologu-Matta), ceea ce subliniază cu prisosinţă universalitatea, romantismul său „de totdeauna“. Un argument im­­parabil al actualităţii sale vii este şi „replica“ dată de poezia românească a secolului al XX-lea „miracolului emi­nescian“ prin Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu şi Stănescu , plecînd pe calea re­velării misterului, a meditaţiei asupra „ticluirii şi aventurii Fiinţei“, a recu­perării Eului înstrăinat de sine, ea tot eminesciană rămîne (v. în acest sens demonstraţia convingătoare a Ioanei Em.Petrescu din Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989). O dovadă supremă că fiinţa lui Emi­nescu, a cărei cunoaştere neîntregită stă fatal, ca o sabie a lui Damocles, asupra culturii româneşti, poate fi luminată numai prin mîntuirea de cele două păcate amintite : prin cunoaşterea ei în întregime şi prin a o face cunoscută al­tora în întregime, aşa cum a fost, în lumea contemporană lipsită de zel, cunoaşterea creatorului român de va­lori superioare care are o conştiinţă (inter) culturală deplină, devine un im­perativ. Mihai Cimpoi Gindind la tine fruntea-acum mă doare, Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă Cind n-am avut o clipă de dulceaţă , Amar etern şi visuri peritoare. De ce in noapte glasul tău îngheaţă ? Vedea-vor ochii-mi incâ-o dată oare Frumosul trup, femeie zîmbitoare, Ce mi-a fost dat să-l string o clipâ-n braţă ? Tu, blond noroc al unui vis deşert, Tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni să ştii că nu te iert Căci dorul meu mustrări o să-ţi [tot] spuie Şi, sărutindu-te, am să te cert Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie. ■ Echilibrul fericit din sonetul an­terior se dovedeşte insă precar, iar Gîndind la tine dă măsura unui chin şi­ a unei insatisfacţii care, dacă n-ar fi descintate de forma perfectă, ar râmi­­ne tributare acelor dese şi biete in­­timplări din lume din care poezia rar se naşte. Dragoste împlinită o clipă, apoi răceală şi înstrăinare şi reveria unei întoarceri tandru pedepsite sínt prilejul de rína al unei biruințe a ver­'^Z-Ai­t faf——— O'V* fii Ci frU Ar*’A IHM Ca/ #»v* m./ $ffijjt ei* jHuAty /) .el*** * ftUXtr+rl /­ fat c* ;« 'itA­ etc /#ii *#*•? isb­t* ?*ft *3« ft*T»£ /C1 ktut lit* (bitJa tmU CA fc bului in ritmuri, în rime, in alcătuiri de vorbe aproape, dar numai aproape, fără sens, ca Tu, blond noroc al unui vis deșert,­­ Tu, visul blond unui no­roc ce nu e cărora le răspunde, cu un regionalism cerut de rimă, dar izbăvit de har, ultimul vers. Cu dezmierdări ce­ n-am spus nimăruie, care nu dez­­miardă nici un trup pieritor, ci doar auzul nostru peste vreme. LECTURI EMINESCIENE de Petru CREȚ­IA (-'vJiSonelt. Gîndind la tine B ftn-l Jnt VU* t* • V ffcy »—-L f~f • &» wu/ ** tec*. • [L- ft" - ' S­­A-S-i-­­ tfimi A— it l Románia literara 3 „

Next