România literară, ianuarie-martie 1992 (Anul 25, nr. 1-10)
1992-01-23 / nr. 1
Spre un nou Eminescu SĂ ÎNCEPEM prin a reaminti, cu Noica, cele două păcate ale noastre în ce-1 priveşte pe Eminescu : întîi nu-1 cunoaştem încă în întregime, apoi nu-1 facem cunoscut altora în întregime, aşa cum a fost („Pe Eminescu nu-1 cunosc în întregime nici specialiştii, acesta e adevărul“, spunea filosoful fiinţei în 1979). Cele două păcate temeinice nasc un al treilea derivat : necunoscîndu-l pe Eminescu, lumea nu cunoaşte bine fiinţa românească. De aceea, se cere, înainte de toate, să conturăm, cu ajutorul specialiştilor în materie, o imagine nouă a lui Eminescu, impusă atît din interiorul culturii româneşti cît şi din afara ei, din „orizonturile de aşteptare“ ale altor culturi sau paidei (arealuri) culturale. Fiind dezarmaţi, fireşte, de conştiinţa imposibilităţii de a cuprinde Necuprinsul şi Cerul eminescian în boabele de rouă — efemere — ale răsfrîmgerii critice, e nevoie să surprindem măcar unele dimensiuni ale personalităţii sale, să mergem spre ceva din fiinţa eminesciană. în jurul lui Eminescu s-au produs în chip artificial nebuloase ale înţelegerii, părtinirilor şi prejudecăţilor conjuncturale, tăgadei de ordin valoric, încăpăţînării de a absolutiza o parte a întregului (în felul acesta Poetul era departajat de Publicist şi de Omul de ştiinţă)etc; or, Eminescu a împrăştiat aceste nebuloase cu care era învăluit abil, impunîndu-se ca o supernovă ce-şi menţine nealterată mărimea şi strălucirea. O asemenea imagine cu adevărat astrală n-a fost eclipsată de încă neîncheiata odisee a postumiadei care a întreţinut teama de a nu schimonosi masca platoniciană şi apolinică a poetului cu vreo fărîmitură de „moloz“, mentalitate de durată care a făcut imposibilă identificarea Adevăratului Eminescu cu Întregul Eminescu. Astăzi putem spune, cu certitudine, că fiinţa eminesciană s-a lămurit atît în zona frumosului prototipal şi etern cît şi în fumurile infernale ale Hadesului. Existenţa se poate învedera doar în devenire, însuşi Poetul spunînd că „nu mai suntem material vorbind nici într-un moment unul şi acelaşi om“. Cunoaşterea întregului Eminescu a fost prejudiciată, apoi, de rătăcirile impresioniste, „socialiste“, „semănătoriste“, formaliste, izvoriste sau sociologistvulgare ale receptării care au desprins faţete disparate ale personalităţii, nu imaginea ei organică. A avut loc chiar o înfeudare perseverentă modelului pesimist-schopenhauerian şi o absolutizare generală a studiului sursiei, căderea în excesele acestuia făcînd ca opera lui Eminescu, după cum observa Alain Guillermou, să se asemene pînă la urmă cu haina arlechinului, pe ţesătura exterioară a acestuia văzîndu-se distinct bucăţi de stofă multicoloră din Lenau, Leopardi, Heine, Schopenhauer, Lamartine, Horaţiu ş.a. Perspectiva exegetică înnoitoare asupra lui Eminescu a venit adesea dinafară , din partea francezului Alain Guillermou, a italienei Rosa del Conte sau a româncei Svetlana Paleologu- Matta, stabilită în Elveţia. Cercetările acestora, ca şi cercetările mai noi ale lui Constantin Noica, Edgar Papu, George Munteanu, Ioana Em. Petrescu, Theodor Codreanu, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Dan C.Mihăilescu, Constantin Ciopraga impun cu toată evidenţa imaginea unui mare poet al fiinţei. Anii 80, preluînd un anumit filon exegetic al anilor 60, deschid etapa fiinţială (existenţială) a eminescologiei. Focalizînd această perspectivă nouă asupra lui Eminescu, este necesar să ne preocupăm şi de felul în care Eminescu este receptat în „orizontul de aşteptare“ anglo-saxon sau francez unde este tradus, acum, cu mijloace modernizate, în cel maghiar unde se cunosc un număr impunător de versiuni (26 de volume de traduceri din Eminescu !), cel turcic în care apariţia unui volum al poetului român a avut o deosebită rezonanţă, stimulată şi de raportarea la romantismul turc al secolului al XX -lea, în cel slovac care încearcă o retraducere a operei eminesciene prin prisma simbolismului, în cel chinez şi cel japonez care-l pun sub semnul confluentei rodnice a gîndirii europene cu mentalitatea orientală ce stă sub semnul „căii de mijloc“ a lui Buddha. UN NOU Eminescu este de neconceput fără desluşirea intimă a unui homo-eminescianus — complex, ros de contradicţii şi aporii, însetat de Absolut şi formele perfecte, dar şi copleşit de devenire şi existenţa limitelor, a relativului, introvertit, dar şi deschis spre lumea ce parcurge tragicul traiect „de La mărire la cădere“, neliniştit, răvăşit de Abisul ontologic, dialogînd despre sensul fiinţării cu Dumnezeu (Rosa del Conte : „poezia lui Eminescu răspunde neliniştii mereu actuale pentru că este de natură metafizică“), dar şi senin mioritic, redat la capătul drumului anevoios al cunoaşterii. Acest homo eminescianus este adine arhetipal, trăgîndu-şi sevele din substratul cultural-autohton, fiind însă şi o personalitate inter-culturală, adică modelată sincretic; el este un romantic învederat, după cum este indiscutabil şi un modern dincolo de romantism. De aceea cîmpul cercetărilor comparative se lărgeşte considerabil, cuprinzînd în ceasul de faţă o arie a întîlnirilor spirituale, similitudinilor, afinităţilor elective, ce depăşeşte cadrul romantismului ca atare . Eminescu poate fi pus în paralelă cu Yunus Emre din Evul Mediu (Irfan Ünver Nasrattinoglu), cu japonezul Narihira de acum un mileniu (Simiya Haruya) sau cu poeţi şi filosofi ai secolului al XX-lea, ca Rabindranath Tagore (Amita Bhose), Blok (Elena Loghinovski), So-Wol Kim (Song-Ki Kim), Heidegger (Svetlana Paleologu-Matta), ceea ce subliniază cu prisosinţă universalitatea, romantismul său „de totdeauna“. Un argument imparabil al actualităţii sale vii este şi „replica“ dată de poezia românească a secolului al XX-lea „miracolului eminescian“ prin Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu şi Stănescu , plecînd pe calea revelării misterului, a meditaţiei asupra „ticluirii şi aventurii Fiinţei“, a recuperării Eului înstrăinat de sine, ea tot eminesciană rămîne (v. în acest sens demonstraţia convingătoare a Ioanei Em.Petrescu din Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989). O dovadă supremă că fiinţa lui Eminescu, a cărei cunoaştere neîntregită stă fatal, ca o sabie a lui Damocles, asupra culturii româneşti, poate fi luminată numai prin mîntuirea de cele două păcate amintite : prin cunoaşterea ei în întregime şi prin a o face cunoscută altora în întregime, aşa cum a fost, în lumea contemporană lipsită de zel, cunoaşterea creatorului român de valori superioare care are o conştiinţă (inter) culturală deplină, devine un imperativ. Mihai Cimpoi Gindind la tine fruntea-acum mă doare, Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă Cind n-am avut o clipă de dulceaţă , Amar etern şi visuri peritoare. De ce in noapte glasul tău îngheaţă ? Vedea-vor ochii-mi incâ-o dată oare Frumosul trup, femeie zîmbitoare, Ce mi-a fost dat să-l string o clipâ-n braţă ? Tu, blond noroc al unui vis deşert, Tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni să ştii că nu te iert Căci dorul meu mustrări o să-ţi [tot] spuie Şi, sărutindu-te, am să te cert Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie. ■ Echilibrul fericit din sonetul anterior se dovedeşte insă precar, iar Gîndind la tine dă măsura unui chin şi a unei insatisfacţii care, dacă n-ar fi descintate de forma perfectă, ar râmine tributare acelor dese şi biete intimplări din lume din care poezia rar se naşte. Dragoste împlinită o clipă, apoi răceală şi înstrăinare şi reveria unei întoarceri tandru pedepsite sínt prilejul de rína al unei biruințe a ver'^Z-Ait faf——— O'V* fii Ci frU Ar*’A IHM Ca/ #»v* m./ $ffijjt ei* jHuAty /) .el*** * ftUXtr+rl / fat c* ;« 'itA etc /#ii *#*•? isbt* ?*ft *3« ft*T»£ /C1 ktut lit* (bitJa tmU CA fc bului in ritmuri, în rime, in alcătuiri de vorbe aproape, dar numai aproape, fără sens, ca Tu, blond noroc al unui vis deșert, Tu, visul blond unui noroc ce nu e cărora le răspunde, cu un regionalism cerut de rimă, dar izbăvit de har, ultimul vers. Cu dezmierdări ce n-am spus nimăruie, care nu dezmiardă nici un trup pieritor, ci doar auzul nostru peste vreme. LECTURI EMINESCIENE de Petru CREȚIA (-'vJiSonelt. Gîndind la tine B ftn-l Jnt VU* t* • V ffcy »—-L f~f • &» wu/ ** tec*. • [L- ft" - ' SA-S-i- tfimi A— it l Románia literara 3 „