România literară, octombrie-decembrie 1992 (Anul 25, nr. 31-42)

1992-11-25 / nr. 38

CRONICA EDIŢIILOR ivt 7. 0­+04. Lovinescu în 1921 -1923 E O EFECTIVĂ minune şi o biruinţă a culturii asupra supraproducţiei comerciale de joasă condiţie ce ne-a invadat până la sufocare că, astăzi, mai pot apărea ediţii critice din opera clasicilor noştri fundamentali. Întristaţi şi îngrijoraţi pînă la deznădejde de spectacolul dezolant al pieţei cărţii româneşti de astăzi, îndrăznesc să văd în aceste, chiar dacă rare, apariţii semnul înviorător al speranţei. Al speranţei în lumina caldă a însănătoşirii unui­ climat acum bolnav pînă la morbideţe. Săptămînile din urmă au adus în librării puţinele exemplare (pentru că tirajul e înfricoşător de slăbănog) din al Do- lea volum al Operelor lui E. Lovinescu. Faptul se datorează stăruinţei tenace a Editurii Minerva şi, înainte de toate, competenţei înalte a dnei Maria Simionescu (eminent editor) şi a marelui istoric literar (nu numai!) care este dl. Alexandru George. Inaugurată la sfîrşitul anului 1982, ediţia, iată, a ajuns la al nouălea volum. Nouă tomuri într-un deceniu pentru o astfel de ediţie mo­numentală e, negreşit, un record de stăruinţă, consecvenţă şi abnegaţie intelectuală. Şi cum am comentat, de-a lungul anilor, fiecare volum al acestei solide ediţii sunt mult bucuros să mă opresc şi pe marginea ultimului ei tom. Lovinescu avea, în 1921, patruzeci de ani. Era unul dintre criticii importanţi ai tinerei generaţii antebelice (Dragomirescu, Ibrăileanu, Iorga, Sanielevici, Trivale, Chendi) care îşi cîştigase notorietate şi autoritate indiscutabile. Era autorul a vreo 18 volume (critică, proză, dramaturgie), doctor de la Sorbona, înfrînt în dreptul său de a fi universitar pentru a rămîne toată viaţa profesor de liceu, şi, dintre colegii de generaţie ce supravieţuiseră (Chendi şi Trivale muriseră), singurul poate care nu numai că se apropiase de noua promoţie de scriitori dar îşi făcuse un stindard din datoria de a-i descoperi, a le vesti apariţia şi a-i impune în conştiinţa publică, întemeiase, în acest scop, revista sa Sburătorul (1919), articolul chemare Pentru cei ce vin fiind cu totul semnificativ iar cenaclul din strada Cîmpineanu, pe care îl patronase, se constituise în laboratorul de creaţie al noilor talente literare. In septembrie 1921, după întreruperea de vacanță (tocmai din luna mai) reapare Sburătorul, cu denumirea întregită Sburătorul literar. Va mai apărea, prin sacrificiile materiale ale editorului Benvenisti, pînă la 22 decembrie 1922, pentru a reapărea tocmai în 1926, cînd a mai rezistat un an. Criticul revistei a fost, acum, aproape exclusiv, Lovinescu (dispăruse acel inconcludent Mihail Iorgulescu) de n-ar fi fost condeiul agil și pertinent al lui Felix Aderca. Lovinescu scria acolo de toate (critică de întîmpinare, polemici, articole, note, recenzii), ca un infatigabil diriguitor de revistă. Materia acestei contribuţii publicistice şi de critică literară constituie prima secţiune a volumului pe care îl comentez, cea de a doua fiind lucrarea de sinteză Poezia nouă , apărută în 1923, ca al IX- lea volum din seria de Critice. Directorul Sburătorului era, atunci, absorbant preocupat să surprindă, să evalueze şi să clasifice noul tip de E. Lovinescu, Opere, vol IX. Ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George. Note de Alexandru George. Colecţia .Scriitori români*. Editura Minerva, 1992. lirism, fundamental modificat faţă de cel antebelic. I s-a reproşat, chiar de către unii sburătorişti (Aderca, Davidescu, B. Fundoianu, apoi Cioculescu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu), că n-ar fi înţeles, cum se cuvine şi în timp util, noua poezie ce se impunea. E adevărat că pe Arghezi îl impuseseră, descoperindu-i valoarea de excepţie, Aderca, Fundoianu, Davidescu. De asemenea, că nu l-a prizat pe Blaga cît, cînd şi cum trebuia. Că pe Bacovia, poet antebelic prin definitoriul Plumb din 1914, l-a diminuat, nepercepînd tonalitatea extraordinară a poeziei sale. Dar nu-i mai puţin adevărat că i-a comentat pe toţi aceşti mari poeţi (şi pe mulţi alţii), că s-a străduit să le înţeleagă lirismul novator, că nu i-a respins pe nici unul şi că, de fapt, cecitatea negatoare (pe care o putem constata la criticii colegi de generate: Iorga, Dragomirescu şi, parţial, Ibrăileanu) nu o putem niciunde găsi, oricît de migălos am căuta-o, în magistratura lui Lovinescu. E un merit remarcabil al spiritului său deschizător de drumuri care luptase, de la începuturile activităţii sale de critic literar, împotriva sămănă­torismului, poporanismului literar şi ideologico-politic. Acum, după război, saluta bucuros dispariţia acestor curente din viaţa literară, combătînd neabătut tendinţa reînvierii lor şi militînd pentru înnoirea literelor româneşti. Nu sincopele în receptare prezintă, de aceea, importanţă semnificativă cît acest rol de exponent şi proteguitor al efortului de înnoire necesară, căruia, în 1924-1926, îi va clădi şi fundamente sociologice prin Istoria civilizaţiei române moderne. C­EEA ce l-a preocupat pe critic în 1922-1923 a fost datoria de a clasifica timbrul specific al noii poezii. Cum se întîmplă de obicei, această strădanie a fost determinată de apariţia unor puncte de vedere pe care nu le putea accepta, simţind imperios nevoia delimitării polemice. Mai întîi a fost opinia inacceptabilă a lui Fundoianu din prefaţa la volumul Imagini şi cărţi din Franţa (1922) care nega originalitatea şi individualitatea literaturii române, aşezînd-o sub influenţa exclusivă a celei franceze. Chiar dacă apoi exclusivismul poetului s-a mlădiat prin explicitare, criticul a luat atitudine instantaneu­ .Virtualităţile artistice ale artei sunt evidente în poezia noastră populară, superioară poeziei populare franceze; cifrele realizărilor literaturii culte nu se juxtapun ci se adună. Eminescu, Coşbuc, Creangă şi Car­agi­ale nu sunt numai talente remarcabile ci şi puncte din frontiera hărţei noastre sufleteşti. Suntem originali nu numai prin fond, ci şi prin expresie, tînăra noastră limbă e plastică şi plină de resurse*. Cam în aceeaşi vreme, alt sburătorist, N. Davidescu, în cîteva articole, afirmase, de fapt tot negator, că literatura română adevărată începe cu simbolismul şi continuă prin acest tip de lirism. .In momentul în care simbolismul a încetat pretutindeni a mai fi un steag de luptă, d. N. Davidescu afirmă că literatura română începe şi se continuă printr-însul; carabinieri tardivi, sosim şi în literatură după mistuirea marilor mişcări literare*. Şi mai încolo­ .Prin esenţă, simbolismul nu e românesc ci omenesc; prin tehnică el e o adevărată producţie de colonie franceză. Literatura română nu poate deci începe nici nu se poate continua printr-însul. Fizionomia ei e cu totul alta prin Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Goga, Sadoveanu, Brătescu- Voineşti, Hogaş, Rebreanu şi alţii sufletul românesc nu se ridica numai pînă la o artă naţională, conştientă de solidaritatea naţională ci şi profund originală*. De astă dată, cel puţin parţial, greşea şi Lovinescu. Oricîte influenţe galice ar fi primit, la geneză, simbolismul nostru reflectă, şi el, sufletul românesc. Iar prin valoarea operei, cel puţin patru poeţi, (Macedonski, Petică, Minulescu, Bacovia) se află în centrul vital al lirismului românesc. De acum încolo, energia sa e acaparată de disocierea cu opiniile lui Davidescu. O face în articolele polemice din Sburătorul literar iar Poezia nouă e, de fapt, concepută din această propensiune disociativă. în această din urmă carte, după vreo trei articole consacrate simbolismului în general (se propune şi o definiţie a curentului şi a stării de spirit simboliste) şi al celui românesc în specie, criticul clasifică noua poezie. Primele două capitole sînt intitulate :Simbolismul românesc* şi .Falsul simbolism*. în cel dintîi sînt analizaţi succint Minulescu, Bacovia, Elena Farago, Camil Baltazar, în cel de al doilea, Arghezi, Davidescu, Adrian Maniu. N-aş spune că despre Arghezi şi Bacovia aflăm lucruri esenţiale. Era şi greu. Arghezi nu debutase încă în volum (faptul petrecîndu-se de-abia în 1927, Cuvinte potrivite ) şi criticul neavînd o imagine completă despre opera poetului la acea vîrstă literară, cita, cum putea, din revistele timpului, unele antebelice (I-a parvenit - o ştiu din lectura Jurnalului în curs de apariţie, şi un exemplar din Agate negre, adunate şi copiate, din presă, de fanii lui Arghezi). Cît despre Bacovia, diminuarea lui, azi scandaloasă judecata nu trebuie să mire. Pînă la Istoria lui Călinescu din 1941 nu întîlnim la nici un critic de seamă evaluări precum cele cu care ne-am obișnuit după 1960. Poetul Bacovia a fost descoperirea criticilor de după al doilea război mondial. Şi îmi aduc aminte că Mircea Eliade, dînd cuiva un interviu, din emigraţie, pe la începutul anilor optzeci, se arăta mirat de faima cucerită de lirica lui Bacovia, pe care generaţia sa n-o percepuse ca atare. îi înţelegem perfect mica răzbunare de a-l prezenta pe Davidescu drept un fals simbolist (de fapt, observă maliţios criticul,­­D. Davidescu era bandelarian*). Fireşte că-i va supraevalua pe cenacliştii sburătorişti Camil Baltazar, F. Aderca, I. Valerian, după cum va scrie prea entuziast despre Gh. Brăescu (asemuit cu arta Momentelor lui Caragiale, prezicîndu-i chiar o carieră de romancier) şi despre proza încă nesemnificativă (Femeia din faţa oglinzii ) a Hortensiei Papadat Bengescu. Următoarele capitole surprind :imagisme* (Blaga, Philippide, Dem. Botez),­­poezia notaţiei* (Camil Petrescu), .tradiţionalismul şi neoclasicismul* (Crainic, Pillat, Marcel Romanescu) şi .alte aspecte* (Ion Barbu, G. Gregorian). Rar, să recunoaştem, carcaterizări care să-şi păstreze, peste timp, valabilitatea (excepţie la Crainic ,poezia dlui Nichifor Crainic este expresia cea mai caracteristică a sămănătorismului de acum douăzeci de ani*, la Dem. Botez, Philippide, Ion Pillat). Dar cît de important a fost, atunci în 1923, actul de clasificare tipologică a unor poeţi care tocmai se năşteau şi se impuneau drept noua poezie românească! L­ovinescu a fost nevoit să reafirme opinia lui despre critica literară acuzată, şi atunci, ca în orice perioadă de răscruce, că nu-şi face datoria, reclamîndu-se nevoia criticii de directivă. A replicat că funcţiunea criticii de directivă a fost necesară la începuturi, prin Kogălniceanu, Maiorescu şi Gherea. Acum acest rol a dispărut ca utilitate funcţională pentru că, de fapt, magistratura critică­­nu precede literatura ci o urmează... Rolul criticei nu este deci la comandă, ci la remorcă*. în parte, criticul are dreptate. Numai că magistratura sa, chiar ea, își asumase, binișor, atunci, roluri îndrumătoare, străduindu-se să orienteze scrisul literar românesc spre o fază a sa modernă, blamînd anacronismul sămănătorist, invazia sentimentalului liricoid, pledînd pentru intelectualism şi obiectivare. Asta nu situa critica, cum afirma, tocmai la remorca literaturii, redusă fiind la modesta funcţiune de înregistrare. M-am gîndit adesea şi am revenit cu gîndul acum la criteriul utilizat de dl. Alexandru George pentru alcătuirea ediţiei. Sigur că, dată fiind reluarea de către Lovinescu a aceluiaşi text de cîteva ori din revistă la sumarele a cîtorva ediţii, nu se putea adopta alt criteriu decît reproducerea textului din revistă, în cazul cînd n-au mai fost reluate, sau dacă au mai apărut în prima ediţie din Critice apelul la textul de acolo, marcîndu-se, în note, deosebirile (prescurtări, adaosuri, stilizări, revizuiri). Desigur procedeul prezintă dezavantaje. Dar alt criteriu nu e productiv, chiar dacă uneori, cum se întîmplă și cazul volumului pe care îl comentez, aflăm texte aproape identice de două ori în acelaşi sumar. O dată la secţiunea :Pagini de critică - Studii şi cronici* şi a doua oară la cea de a doua secţiune care restituie volumul IX din Critice intitulat Poezia nouă. Iar aparatul critic, amplu (112 pagini) şi dens, e un exemplu de alcătuire a comentariilor la o ediţie critică, menită să rămînă mult dincolo de veac. Dl. Alexandru George este un fin şi autorizat cunoscător al operei lui Lovinescu şi al întregii epoci. De aceea aprecierile sale, despre fiecare scriere în parte şi ecoul ei, sînt mai întotdeauna ireproşabile, la obiect şi niciodată lăbărţate, cum obişnuiesc alţi editori. Eseistul de marcă găseşte răgazul pentru a se îngriji de restituirea sistematică a operei lui Lovinescu. Cum să găsesc cuvintele necesare pentru a exprima recunoştinţa întreagă pentru energia intelectuală încorporată în pregătirea acestei ediţii? Ca unul care cunosc destule din tainele acestui travaliu mărturisesc, aici, simplu, gratitudine şi admiraţie. România literară 11

Next