România literară, octombrie-decembrie 1992 (Anul 25, nr. 31-42)

1992-10-07 / nr. 31

ACTUALITATEA Cuviinţa şi necuviinţa AM DESCOPERIT, dintr-un dialog de cîteva secunde, dintre doi indivizi de condiţie medie, dar a căror comunicare este poate fructul a mii de ani de istorie, o caracteristică a românului. O replică ce îi poate defini substanţa, una dintre laturile sale fundamentale (nu îndrăznesc să spun “esenţa” lui, nu cred asta): la întrebarea „E bună berea?” răspunsul este „E bună, că-i rece”. Această eludare, şi, s-o numim: eschivare de la răspunsul exact, dezinteresul pentru ceea ce exprimă principalul din obiecte şi fenomene, latura lor intrinsecă importantă, gustul, parfumul „obiectului” de studiat (de îngurgitat) şi înclinaţia spre împăcarea perfidă cu o situaţie parţial defavorabilă, pentru că nu este vorba de resemnare aici, ci tendinţa de obţinere în orice fel a unei mulţumiri (ca o inversiune aproape) a unei mulţumiri îndreptate la limita cea mai frivolă, chiar şi spre exterior dacă e cazul, spre ambalaj („E bună, că are etichetă frumoasă”, „E bună că nu conţine ulei” etc.), spre ceea ce de fapt nu ar trebui să conteze în ordinea calităţii, substanţial (sau să conteze, eventual, minor), „recele”, în cazul de faţă; şi mai este o probă, nu doar a înclinaţiei acestui om spre lucrul care depinde evaziv de ceea ce ar fi funciarmente necesar să depindă, adică să fie „bun”, dar şi spre marea vocaţie de a descoperi binele în nevolnic, în eşec, în fiasco. Epiderma bronzată frumos poate înlocui pentru români carnea flască, îmbătrînită, pe care o acoperă. Senzaţiile se pot substitui. Fireşte că individul a venit să bea bere şi nu un lichid rece (berea, oricum, presupune şi o anumită temperatură, aplicată, inerentă acestui alcool), dar iată, că atunci cînd este dezamăgit (rareori o recunoaşte) de o calitate esenţială aici: berea în localul acela era proastă (berea nu era bere, era „rece”), a lucrului căutat, îi găseşte o altă însuşire. Şi se bucură, chiar dacă nu bea bere, ci „recele” berii. Ceea ce este cu adevărat trist e faptul că, în România, berea (nu este aici vorba de acest lichid, asta subînţelege nădăjduiesc, oricine) este de obicei şi de proastă calitate şi caldă. Dar disperarea nu se citeşte pe faţa nici unui consumator, dimpotrivă, ei fac comandă după comandă. Este, totuşi, un lucru, dacă nu grandios, valabil, să urmăreşti deliciul substantivului, apoi să-l ignori şi să te desfeţi de răcoarea adjectivului. ÎNTR-UN restaurant, pe terasă. Stînd la masă, din pricina unui suport lung de flori, gol, aşezat de la un capăt la altul al terasei, la o anumită înălţime pe gardul din fier forjat ce împrejmuia grădina, nu puteai vedea capul trecătorilor. Cei aşezaţi la mese îşi înălţau bustul, sau se cocoşau pentru a ajunge la performanţa de-a vedea capul vreunei tinere şi fermecătoare trecătoare sau pe cel al unei bănuite cunoştinţe. La un moment dat, unul dintre băutori s-a ridicat şi a scos un segment ce compunea suportul pentru flori fără flori. Omul era aşezat la ultima masă - numai el putea să vadă. Cred că un astfel de eveniment s-a petrecut pentru prima dată în acel local, datînd de zeci de ani. CEL MAI GREU este cînd vine unul la tine şi-ţi spune: „Dă-mi un sfat”. La barul din cartierul de la marginea oraşului lipseşte „ţoiul” (privatizare recentă), acea unitate de măsură cu ajutorul căreia chelnerul poate servi cu o anumită precizie clientului gramajul respectiv de alcool. Aici, în loc de ţoi, băutura se măsoară cu un pahar de plastic ce la sorginte fusese o măsură (cu gradaţiile respective) pentru sănătosul lapte praf ce trebuia dat, la ore stabilite, sugarilor. Pe paharul din plastic scrie şi firma: Milupa. Adevărul este că în bar erau şi copii: nu sugari, ci de trei, patru, cinci ani, însoţiţi de către un părinte. Nici unul dintre copiii aceştia nu erau însoţiţi de către amîndoi părinţii. Bărbatul era secondat uneori de un prieten. Tot aici mi-am dat seama cît de previzibile sînt nu numai lucrurile, dar şi gesturile, după ce unul dintre cei trei aflaţi la o masă vecină i-a spus altuia dintre comesenii lui: „Bine, atunci dă-mi un sfat”, eram sigur că ceilalţi doi îşi vor aprinde ţigările (ca să cîştige timp, să umple cu un gest golul) iar cel care a somat sfatul îşi va reaprinde propria ţigară, care între timp se stinsese (toţi fumau ţigări proaste). Exact aşa s-a întîmplat: toţi au apelat la brichetă (doar unul dintre ei avea brichetă şi i-a servit pe ceilalţi, înaintea lui). La „Bine, atunci dă-mi un sfat” nu a răspuns nimeni de la masa aceea. Unul dintre ei a schimbat cu meşteşug vorba şi au deviat discuţia spre sport. TREBUIE ca fiecare să ne descoperim şi cultivăm o datorie, să ne regăsim, după un circuit al experienţelor, îndatoraţi pentru ceva, care să ne preocupe necontenit, ca o adevărată obligaţie de onoare pe cavalerul medieval. Şi, fără odihnă, să încercăm achitarea ei, chiar dacă în rate mai mari sau mai mici, după cum avem posibilitatea, în cursul timpului. A-ţi găsi datoria este ca şi cum ţi-ai găsi vocaţia - nu e lucru puţin. într-o lume ideală visătorul este conştient de datoria lui de-a visa, iar dacă pentru a trăi va fi nevoit să cerşească, va cerşi, fără să-i fie ruşine de asta; şi vor veni alţii care-i vor asigura existenţa, pentru că aceştia, la rîndul lor, vor pricepe că este de datoria lor de a-l întreţine pe visător (cerşetor). Conştientizarea datoriei tale - pentru că fiecare ne-am născut cu stigmatul acesta: de-a avea o datorie, fără de care, asemenea unui stat fără legi, totul se destramă şi asumarea ei cred că duce la ceea ce cu nădejde numim pacea lăuntrică, mulţumirea sufletească. Invers, negăsindu-ţi datoria, adică vocaţia, rostul, justificarea (între toate acestea, în spaţiul levantin cred că va trebui să se pună, fără teamă, semnul echivalenţei, negăsind sau ignorînd ceea ce va fi suportul tuturor energiilor tale - interioare sau exterioare - vei fi supus neliniştii, lenei şi perversiunilor. în această situaţie tratamentul este mai dur decît într-o închisoare a săracilor. Doar că, natura, a găsit şi pentru aceştia un mod cameleonic de adaptare, şi supravieţuirea lor este asigurată, ba, deseori, ei sunt aceia care par în elită, personaje ce deseori sunt mult invidiate; acest mod de adaptare, graţie generozităţii naturii, se numeşte nesimţirea, lipsa cu desăvîrşire a simţului onoarei aşa cum ţi-ar lipsi oricare alt organ ce nu se vede cu ochiul liber: apendicele, bunăoară. Dar te poţi gîndi astfel: oare nu au unii datoria să fie răi, alţii sperjuri, hoţi, criminali etc.? Răspunsul este negativ pentru că ceea ce noi înţelegem aici prin datorie este o obligaţie morală, „legală”, o cuviinţă şi în accepţiunea de bună conduită, de politeţe, decenţă - dar cuviinţă şi în sensul evocat mai sus, aceluia i se cuvine să fie visător şi să primească, chiar şi la colţ de stradă, deferenţa altora, cărora la rîndul lor li se cuvine altceva ş.a.m.d. Iar oamenii cu adevărat buni şi nobili, sînt aceia care nu-şi găsesc nici o scuză cînd săvîrşesc răul. Iustin Panţa Sculpturi de Simion MOLDOVAN fDupă toate astea după ce tăietorul de capete de varză trăgătorul din pipă prin tîrguri pieţe oboare spintecătorul de butoaie cu vin şi ucigaşul de mămăruţe tuspatru oameni cu scaun la cap s-au suit pe patru scaune de frizerie s-au învîrtit pînâ s-au făcut galbeni ca brînza de-au căzut în praful pulberea şi puzderii din drum învăluiţi în neguri de cenuşă şi scrum s-au ridicat tuspatru oameni cu scaun la cap unuia-i cînta cuca pe vîrful bocancilor în cîlţii din capul altuia îşi meşterise barza cuiboarca ţopăia de zor pe pîntecul celui de-al treilea iar ghionoaia izbea în ţeasta ultimului s-o spargă s-au repezit cu destulă sprinteneală dincolo de marginea marginii unde nuduri tăbăcite de viscole atîrnă de cuie bătute-n lemnul streaşină s-au înapoiat tuspatru oameni cu scaun la cap spăşiţi au pus mîna pe unelte s-au pus pe nivelat pămîntul netezind umflăturile cum ai tăia sînii unei fecioare le-au îngropat în albia uscatei mări au scos la iveală o uriaşă netedă cîmpie au tasat-o arat-o grăpat-o - în fine - plantat-o cu arome şi esenţe din cele mai fine după toate astea - zic dusu-s-au tus patru oameni cu scaun la cap să faianţeze fiorduri în Norvegia Mircea Petean România literară 3 ______________________)