România literară, aprilie-iunie 1993 (Anul 26, nr. 12-25)
1993-04-01 / nr. 12
Romania literara * Metamorfoza poetului LA 31 MARTIE, Nichita Stănescu (1933-1983) ar fi împlinit 60 de ani. La 13 decembrie, vor fi zece ani de la moartea lui. O dublă aniversare care ar putea deveni un prilej de rediscutare a operei celui mai important dintre poeţii români ai acestei jumătăţi de veac. Revista noastră face un început. Publicăm amintiri şi texte critice despre poet. Şi, fireşte, fotografii, mai mult sau mai puţin cunoscute, cum este chiar cea de alături, splendid portret al artistului la tinereţe. Ştiute numai prietenilor săi şi nepublicate pînă deunăzi, versurile argotice şi „scandaloase“ pe care Nichita Stănescu le-a scris în adolescenţă nu intră în biografia lui poetică. Vor fi trecute totdeauna la addenda. Adevăratul debut este şi va fi considerat Sensul iubirii din 1960, urmat de o viziune a sentimentelor în 1964. Ambele plachete au şocat critica literară a momentului şi au impus un poet. Tînărul Nichita Stănescu scria o poezie plină de prospeţime în care senzaţiile vîjîiau, tropoteau, se încălecau ori se transformau unele în altele, dînd despre realitate o imagine acut-subiectivă şi foarte originală. Versurile erau romantice, tinereşti, euforice, imnice şi egotiste. Poetul nu se confesa. Sentimentele nu erau trăite, ci contemplate, „povestite“ („e o întîmplare a fiinţei mele“), „lăudate“ („ce bine că eşti, ce mirare că sunt!“) prin prisma metamorfozei trupului, membrelor, privirii, auzului ori a obiectelor din jur. Superbe metafore baroce sugerau dansul rotund al stărilor de spirit şi vîrtejul neîncetat al materiei din univers. Cu plachetele următoare, se accentuează latura de meditaţie abstractă a poeziei lui Nichita Stănescu („priveşte-ţi mîinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde“), ceea ce o face mai puţin simpatic-tinerească. Volumul 11 elegii este, în întregul lui, cea mai elaborată artă poetică din literatura noastră, o poezie a poeziei, cu tot cortegiul de întrebări şi perplexităţi, de la natura autoreferenţială, dedalică, a discursului liric modern la tensiunea dintre imaginaţie şi realitate. La finele deceniului 7, poezia lui Nichita Stănescu este deja fixată în cadrele ei morale şi stilistice (Cui şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele), începînd să se repete şi accentuînd latura abstractă a gîndirii poetice şi pe aceea savantă a stilului, cu enunţuri, definiţii, silogisme şi demonstraţii similiştiinţifice. Al doilea deceniu al acestei poezii (1970-1982) trebuie considerat unul de criză profundă. Cuvîntul criză nu trebuie numaidecît luat în sens negativ. Prefacerea prin care versurile lui Nichita Stănescu trec este una radicală. Se simte pretutindeni efortul poetului de a nu pierde legătura cu sine însuşi. Nu numai că nu mai este nimic juvenil în versurile din aceşti ani, dar absolut toate datele lor sînt schimbate. Metaforelor mobilităţii le iau locul cele ale fixităţii, imponderabilul, oniricul, suavul se risipesc într-o lume greoaie, reală şi mîzgoasă. îngerul devine „greoi ca om balaur“, euforia se dizolvă în angoasă şi lauda cuvintelor în spaima creatorului care se vede „spînzurat de propriul meu har“. Nimic nu mai pluteşte, zboară, urcă. Totul cade sub povara greutăţii, iar inocenţa e ucisă de un nelămurit şi dramatic sentiment de culpă. De la în dulcele stil clasic la Noduri şi semne, metamorfoza nu este însă numai morală, faţă de volumele deceniului anterior, ci şi stilistică. Respiraţia interioară a poemelor se accelerează. Contemplaţia lasă locul confesiunii şi jocul capătă accente existenţial-dramatice. Se observă bine în volumul din 1970, această dublă faţă a poeziei lui Nichita Stănescu: privirea spre trecutul ludic şi contemplativ şi privirea spre viitorul confesiunii tulburi şi lipsite de speranţă. Din păcate, Măreţia frigului sau Epica Magna sunt cărţi slabe, prin inadecvarea discursului, incapabil deocamdată să se schimbe, prizonier al clişeelor de dinainte. Cu un an înainte de moarte, în Noduri şi semne, procesul de limpezire stilistică a poeziei lui Nichita Stănescu pare încheiat. O teribilă apăsare se simte în spovedaniile gîfiite ale poetului, pătruns în „tunelul oranj“ al singurătăţii, angoasei şi spaimei de moarte, dar şi stăpîn acum pe un alt limbaj liric decît acela romantic al tinereţii lui. Cred că această metamorfoză a lui Nichita Stănescu nu va mai putea fi ignorată de aceia care vor dori să scrie de aici înainte despre poezia lui. Nicolae Manolescu In paginile 10,12 -13: Nichita Stănescu - 6 • A patra putere? • La o nouă lectură: Camil Petrescu • Gelu Ionescu despre criza culturii • Un poem de Matei Vişniec • Dosarul ortografiei • Profesorul şi sfîntul • Ultimul roman iugoslav • Scrisoare din Paris de la Lucian Raicu • Nichita Stânescu în 1956. Ilustrăm acest număr cu imagini foto ale poetului realizate de Ion Cucu și Gheorghe Cucu și expuse, începînd cu 31 martie, la Ateneul Român.