România literară, octombrie-decembrie 1993 (Anul 26, nr. 38-50)

1993-10-06 / nr. 38

România literara Apare săptămînal sub egida Uniunii Scritorilor Editori: Fundata România literara Agenţia de publicitate Topaz 6 • 12 octombrie 1993 (Anul XXVI) MONICA LOVINESCU ŞI VIRGIL IERUNCA ÎN VIZITĂ LA (pag 4) ROMÂNIA LITERARĂ Marcel Iancu Tristan Tzara (pag. 11) Un diplomat american despre România (pag. 20-21) (pag. 2) (pag. 4) Maestr la modă (pag. 5) mai nevrednică decit flatarea tinerilor (pag. 19) Sindromul „plebicistului (pag. 3) EDITORIAL Cuvîntul care destabilizează Marţi, 28 septembrie, d-na Monica Lovinescu şi dl. Virgil Ierunca au fost oaspeţii Uniunii Scriitorilor şi ai revistei noastre, după ce, vreme de aproape trei săptămîni, la a doua lor vizită în România de după revoluţie, semnaseră sute de autografe pe cărţile tipărite de Humanitas, întîlnindu-se cu ascultătorii lor de ieri şi cu cititorii lor de azi, participaseră la simpozioane, îi avuseseră ca interlocutori pe studenţii de la Universitate, acordaseră interviuri radioului, televiziunii şi ziarelor, şi călătoriseră prin Moldova medievală a mînăstirilor. Cine nu-i cunoaşte pe oaspeţii noştri? Nu pentru a-i prezenta, scriu acest editorial. întrebarea la care aş dori să schiţez acum un răspuns, se referă la extraordinara lor audienţă şi la temerile pe care le inspirau oficialităţii comuniste din fostul regim. Sub toate raporturile, regimul comunist din România părea foarte solid instalat şi la adăpost de lovituri: pîrghiile puterii politice erau ţinute cu mînă sigură de o clică de conducători, securitatea era vigilentă, armata, pusă la munci, economia, aproape complet etatizată, religia, ca şi interzisă, viaţa oamenilor, robotizată, în aceste condiţii, ce puteau face două voci care, pe unde scurte, ne aduceau regulat mesaje de speranţă? Multă lume le asculta, e adevărat. Pentru moralul tuturor, emisiunile de la „Europa liberă“ însemnau enorm. Dar ce însemnau ele în lupta cu totalitarismul? Din ce se năştea spaima lui Ceauşescu? De ce şi-a trimis el asasinii plătiţi ca să astupe tocmai aceste două voci? Există un singur răspuns. Dictaturile cele mai oribile au ca principal adversar nu armele, ci cuvintele. Ele se tem mai mult de scăderea moralului cetăţenilor decît de scăderea nivelului lor de trai. Mizeria cotidiană este un aliat al regimurilor autoritare, fiindcă ea îi oboseşte şi îi îndobitoceşte pe oameni. Autoritarismul este o problemă de moral. Ideologia comunistă şi-a făcut din menţinerea artificială a moralului nostru scopul esenţial. De aceea, liderii comunişti au văzut totdeauna în Europa liberă“ un adversar mai primejdios decît penuria de bunuri, decît umilinţele, interdicţiile şi celelalte forme ale „austerităţii“ pe care ei le impuneau oamenilor. Cît de întemeiată a fost această apreciere, am putut constata cu toţii în preajma Crăciunului din 1989, chiar dacă regimul comunist a putut verifica în acele zile adevărul proverbului: de ce ţi-e frică, nu scapi. D-na Lovinescu şi dl. Ierunca au fost, decenii la rînd, mesagerii speranţei unui popor întreg. Ceauşescu, maestru în diversiuni, ştia că nici sovieticii, nici americanii, împotriva cărora ne asmuţea demagogic, nu pot face pentru destabilizarea regimului său, cu armatele, cu tehnologia, cu modelul lor de viaţă, mai mult decît cele două voci care ne pătrundeau aproape zilnic în case pe calea undelor. Omorînd speranţa, el voia să ne transforme în oameni noi cu ajutorul cărora să-şi edifice utopiile faraonice. Dacă n-a reuşit, a fost şi pentru că s-au opus cele două „voci“ de noi toţi cunoscute ale oaspeţilor noştri de săptămîna trecută.