România literară, iulie-septembrie 1995 (Anul 28, nr. 26-38)

1995-07-05 / nr. 26

ACTUALITATEA Dreptul numărul unu­­a fi N­umeroase conflicte continuă să agite breasla scriitorilor. Fenomenul nu este nici nou, nici­­ pînă la un punct­­ dramatic. E oarecum inevitabil ca o categorie profesională în a cărei defi­niţie intră, cel puţin teoretic, notorietatea, relaţia cu publicul, uneori chiar star-sys­­tem-ul, să implice rivalităţi, frecuşuri, lupte de orgolii. Toate acestea se întîmplă de cînd lumea şi sunt departe de-a fi speci­fice literaturii. Aşa cum remarca de curînd Mircea Dinescu, e mai mult decît probabil că şi strungarii (fruntaşi) dintr-o fabrică se “înţeapă” între ei, atîta doar că respec­tivele conflicte se desfăşoară pe plan local şi nu devin publice. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că - tocmai pentru că au la dis­poziţie cărţi, ziare şi reviste pentru a-şi purta duelurile în văzul unei numeroase asistenţe - scriitorii au cu totul alte obligaţii de stil al dezbaterii decît strun­garii, ceea ce nu pare să fie evident pentru toată lumea. Fără a lua, deci, în tragic, aceste dis­pute, ar fi interesant să vedem ce ele­­mente-cheie au dispărut şi au apărut pe “linia frontului” după 1989. Probabil că surpriza cea mai mare - pentru cititori, în primul rînd - este constatarea că n-au dispărut cîtuşi de puţin argumentele de ordin politic. Dacă înainte scriitorii erau împărţiţi în­ devotaţi partidului, recalci­tranţi toleraţi, respectiv duşmani, astăzi funcţionează - în linii mari - aceeaşi clasi­ficare, cu singura deosebire că nu mai e vorba de un singur partid. Rar, foarte rar, comentarea unui autor reuşeşte să facă abstracţie de simpatiile politice ale acestu­ia, fie ele certe sau doar presupuse. La fel ca şi înainte de Decembrie 1989, între­barea care pluteşte deasupra multor cro­nici literare - ca să nu mai vorbim despre disputele de idei! - pare a fi “Ce urmăreşte ăsta?”. Nu este decît o particularizare a suspiciunii generalizate şi a reflexului postdecembrist prin care orice comentariu trebuie să conţină - măcar subînţeleasă - o acuzaţie. Dar, aşa cum spuneam, ţinînd cont cel puţin de cultura lor, obligaţiile scriitorilor şi ale criticilor în ceea ce priveşte echilibrul şi criteriile de valoare sunt mult mai mari decît ale celorlalţi. Un alt element care nu s-a schimbat în mod esenţial - în ciuda faptului că se bate multă monedă pe această temă - este fac­torul economic, material. S-a creat, în mod artificial, impresia că în perioada comu­nistă selecţiile editoriale vizau aproape exclusiv criterii politice (cenzura) iar astăzi s-ar fi intrat în piaţa liberă a litera­turii: cine rezistă­­ bravo lui, cine nu - să fie sănătos. Imaginea e falsă din mai multe puncte de vedere. în primul rînd, înainte de 1990 s-au publicat, slavă Domnului, destule cărţi de valoare, unele care comen­tau mai mult decît acid sistemul politic şi altele - lucru care, cu totul de neînţeles, este pur şi simplu scos din discuţie - care nu aveau tangenţe cu sfera politicului (filozofie, artă, poezii de dragoste, romane SF etc.). în al doilea rînd, dincolo de teroarea cenzurii, factorul economic nu era cu nimic mai puţin stresant, pentru edituri, decît astăzi. Din contră, azi ele pot să se echilibreze mai uşor publicînd cărţi de succes comercial, nu numai din zonele sex şi violenţă (cum se insinuează cu sarcasm) ci şi din multe alte domenii, de la istorie pînă la astrologie, în al treilea rînd - şi acesta este aspec­tul esenţial­­ pentru autorii de literatură beletristică, cel puţin, astăzi ca şi ieri cri­teriul principal de selecţie este cel al relaţiilor. Tinerii debutanţi erau foarte greu editaţi înainte de Decembrie nu pen­tru că textele lor erau prea dure sau prea avangardiste (chiar dacă erau) ci pentru că, planul editorial fiind fatalmente limi­tat, ca să publici un necunoscut (fie el şi genial) trebuia să amîni un consacrat, cu tot ceea ce implică asta din punct de vedere social. Acelaşi lucru se întîmplă şi astăzi, singura deosebire fiind - ca şi în privinţa angajării politice­­ de ordin canti­tativ, existînd mult mai multe edituri, sînt mai mari şansele de a-ţi găsi o relaţie la vreuna dintre ele. Ne întoarcem astfel la punctul de ple­care al acestor rînduri, semnalînd totodată singura reală noutate postdecembristă: luptele intestine din lumea literaturii au căpătat un preponderent caracter patrimo­nial. Se rup vechi prietenii din cauza tim­brului literar. Se sparg redacţii din pricina apartenenţei la uniuni diferite ale breslei. Se discută interminabil şi ineficient despre drepturile de autor. Aceste subiecte sînt, fără îndoială, importante, dar după ce se vor aşeza în sfîrşit criteriile de valoare care să garanteze publicarea celor mai bune cărţi. Tînărul autor nu visează sim­pozioane, case de creaţie, vizite peste graniţe, împrumuturi la Fond, repartiţii de locuinţe, de multe ori nu se gîndeşte nici la drepturile de autor, deşi e posibil ca el să aibă nevoie de toate acestea mai mult decît scriitorii consacraţi. Pentru el dreptul numărul unu este acela de a exista între două coperţi. Această observaţie, mă grăbesc să precizez, nu evită ci, din contră, presupune o severă selecţie a valorilor. Scriitorii, criticii, editorii trebuie să reflecteze cu atenţie înainte de a susţine că o carte merită să fie publicată dar, o dată ce s-a ajuns la această concluzie, trebuie să se bată pentru ea pînă în pînzele albe. Fără această luptă, toate celelalte discuţii sunt lipsite de consistenţă. Nu pot să nu observ că, dacă există scriitori care ar accepta să publice fără drepturi de autor (unii din veleitarism, desigur, dar alţii pen­tru că au într-adevăr ceva de comunicat), la fel de adevărat este că există persoane interesate de problemele patrimoniale mai mult decît de a scrie şi a publica. Aşa cum am mai avut ocazia să spun, există remarcabile excepţii de la cele de mai sus, şi una dintre ele (nu o spun din politeţe) este chiar “România literară”. Din păcate,însă, atmosfera medie a breslei este cu totul alta. Mai devreme sau mai tîrziu va trebui să ne gîndim bine la faptul că, inevitabil, literatura unei naţiuni nu se compune din cărţile scrise ci din cele pub­licate . Tudor Călin Zarojanu OCHEAN Eros politikos έNFIINŢAREA cursurilor de vacanţă pentru străini, la Sinaia, acum un sfert de secol, a fost un eveniment foarte important. Pentru prima dată după război Universitatea bucureşteană organiza o întîlnire între studenţi şi profesori din toată lumea cu vîrfurile culturii româneşti. Cursurile nu se deosebeau de acelea din alte ţări: conferinţe, discuţii, excursii. Locul pitoresc, bine ales, confirma impresia de ambianţă, colaborare, voie bună, susţinută şi de ospitalitatea cuceritoare. Puţini bănuiau că ceea ce părea natural, spontan, direct, insolit chiar, făcea parte dintr-un plan îndelung chibzuit în care fiecare tovarăş avea o misiune clară în strategia con­fruntărilor, folositoare patriei şi partidului. Mai întîi se prevedea o izolare sigură a participanţilor faţă de populaţia republi­cană. Ieşirile trebuiau supravegheate de o serie de ghizi prezenţi pînă în cel mai mic grup care poftea să viziteze o circiumă sau o biserică din împrejurimi. Pericol era semnalat apoi pentru eventualele contacte cu studenţii români. Aceştia erau înlocuiţi de către o categorie specială de ‘asistenţi’ - cadre tinere din Ministerul de Externe - care făceau ucenicie în domeniul relaţiilor internaţionale. Etos, pus în slujba intere­selor naţionale, a devenit o tradiţie observată pînă azi (după cum aflăm de ceea ce se petrece regulat la cursurile de vară din Iaşi şi Timişoara). La Sinaia, atunci, fu numit director Boris Cazacu, celebru prin fraza în limba germană pe care o servea domnişoarelor şi doamnelor prezente cu o strîngere încurajatoare de mînă: “Besuchen Sie mich heute abend - faceţi-mi o vizită diseară”. Deci în acel an s-au strîns cursanţi din Răsărit şi Apus, printre care ‘Franziska Schulz’ şi ‘Gisela Schmitt’, două prietene şi sîrguincioase studente din Köln. Fermecate de spaţiul mioritic, alintate de curtoazia diplomaţilor juvenili de jumă la Pelişor, şi-au deschis inimile spre doi din aceştia (‘Vasile’ şi ‘loan’), gustînd delici­ile amorului pasional în dulcele stil valah. într-o seară, tîrziu, privighetorile cîntau provocator ca în povestea lui Creangă - Moş Nichifor Coţcariul -, au pornit braţ la braţ - Vasile cu o fată, loan cu cealaltă - ca să măsoare bătaia lunii prin dumbrăvile aurite. Patima i-a copleşit repede, aşa că s-au separat cu discreţie în crînguri diferite. “I love you”, i-a şoptit înfrigurat Vasile partenerei, “te iubesc, draga mea”. Dar şi Ioan era poliglot:”Ich liebe dich, te iubesc, mon amour, Gisela!” Adresata protestă vehement:”Ce te apucă? Eu nu sunt Gisela. Numele meu e Franziska Schulz. Mă confunzi cu prietena mea.” Ioan rămase înmărmurit. “Cum, tu nu eşti Gisela? Nu mai înţeleg nimic.” Aprinse o brichetă made in USA şi scoase un bilet din buzunar.”Aici scrie Gisela Schmitt.”­­ “E priete­na mea.” Diplomatul speriat îşi chemă tovarăşul: “Vasile! Vasile! Unde eşti?” - “Unde să fiu? Aici, după dîmb”, răspunse Vasile îmbufnat. “Ce ţi-a venit?” -”Vasile, am dat-o în bară. Am încurcat borcanele, adică persoanele. Uită-te pe ţidula ta. Ce scrie?” Răspunsul fu o secvenţă de imprecaţii de uz intern. Pe cînd fecioarele teutone îşi scuturau praful de pe veşminte, nu însă de pe san­dale, diplomaţii discutau însufleţit, ce vor spune la darea raportului. Vasile părea mai optimist: ”O dregem noi. Doar nu ne-am făcut de ruşine nici cu subiectul schimbat.” Cîtă dreptate a avut Vasile! Nu numai că n-au păţit nimic, din contra, debutul lor în diplomaţie i-a cocoţat în pomul puterii sus de tot. Pe aceeaşi linie de slujire a zeului năbădăios se înscrie şi păţania unei perechi din RFG, tutelată de un oficiu special instituit pentru diaspora. Scena s-a petrecut la Uniunea Scriitorilor, la restaurant. Ţelul: despărţirea celor doi. Din economie de timp, acţiunea s-a desfăşurat vijelios. Doamna, atacată din flanc de un umanist şi un prozator, ambii prestigioşi, era invitată să viziteze şi alte încăperi ale Uniunii; o poetesă durdulie îşi revărsa pe masă belşugul rotund al pieptului in faţa domnului pietrificat, “la şi culege, mister”, şuşotea cu buze ţuguiate moderna Sappho. Ostenitorii, pînă la urmă, au capitulat. Nu după multă vreme, ospitalierul oficiu şi-a revizuit personalul. Paul Miron cit 'Keytici Despre cărțile neterminate imέ NDRĂZNESC să afirm că într-un fel sau altul, rareori sfîrșitul unei proze sau al unei poezii nu reprezintă un abuz. Funciarmente dizarmonic spiritul modern nu e iubitor de echilibru. "La beauté est asymetrique" - scria Cocteau. Și adăuga: "Les anges boitent." “La beauté boite”. Lustrul perfecţiunii, senzaţia rotunjirii au ceva respingător pentru că ne interzic privirea lămuritoare crudă, dătătoare de curaj, asupra etapelor facerii, a caznelor, a erorii necesare. Greşelile, absenţele, lipsa unor părţi din text ori din compoziţia plastică sunt nu de puţine ori accidente fericite. Iar imperfecţiunea a intrat de mult în compunerea noţiunii noastre de expresiv. “Neterminarea” contribuie la impresie pentru că ne aminteşte că în lupta dintre raţiunea umană şi natură, dintre geometrie şi întîmplare victoria nu e niciodată sigură. Avem toate motivele să dăm credit textelor de acest fel care ne pot dispune să le oferim un tîlc superior. Inexistenţa finalului ne obligă să recitim, să privim cu luare-aminte detaliile care, astfel, ies în evidenţă. Celulele textului capătă valoare plastică şi un simbolism intern căci, în astfel de condiţii în care urmarea şi subiec­tul îşi pierd importanţa obişnuită, notaţiile psihologice încep să vibreze şi bogăţia fondului iese la lumină. Mai există şi plăcerea ce­ ţi-o dau strădania euristică, starea de expectaţie şi mai ales criza ce se declanşează întrucît, în dinamica lecturii, există o tendinţă spre soluţie. Şi fiindcă tot citim pentru a trăi mai intens şi mai divers decît trăim, prin absenţa care se iveşte, ne oferim un moment de aventură şi de îndrăzneală. Intrăm obliga­toriu în joc şi decidem cu imaginaţia traseul unei curse personale, o cursă de pariuri pe cont propriu. Plăcerea euristică a descifrării (din unele tipuri de proză) sau plăcerea confirmării şi retrăirii (din alt tip de proză) se preschimbă în voluptatea nesiguranţei. în cititor se trezeşte creatorul obligat să facă ceva - precum copiii azvîrliţi în apă - spre a rămîne la suprafaţă. Considerînd absenţa drept o provocare, cititorului i se va părea imedi­at că a şi întrevăzut puncte de referinţă, mici indicii de direcţie, sugestii de raporturi, pietre uitate de kilometraj cu care poate să-şi organizeze golul. Simţind nevoia unor semne de orientare, el îşi pune în mişcare toate tendinţele lui inconştiente, încărcînd de răspunsuri imaginabile opera, vitalizînd-o. în absenţa continuării se află un agrement ascuns, iar cititorul se găseşte într-o poziţie delectabilă. El învaţă să iubească senzaţia de libertate a indeterminării, învaţă să nădăjduiască. " România literară 3

Next