România literară, ianuarie-martie 1996 (Anul 29, nr. 1-12)
1996-03-27 / nr. 12
10 România literară — Monografia revistei "Ramuri" Dr. FLOREA FIRAN e, mai de multă vreme, un cercetător al revistelor craiovene. Locul central în preocupările d-sale îl ocupă revista Ramuri, cea mai notorie și mai longevivă. A publicat, acum vreo două decenii, o bibliografie a Ramurilor şi, acum, îi închină o monografie, însoţită de întreg aparatul critic necesar. Studiul, indicii şi celelalte segmente ale aparatului critic conferă dimensiune acestei monografii de aproape 500 de pagini. E mult, e puţin? Eu aş spune, că această corpolenţă a epuizat practic toate elementele necesare tratării componentelor unei reviste care, în 1995, împlinea aproape un secol de apariţie cvasi neîntreruptă. De acum încolo, monografia d-lui Florea Firan despre revista Ramuri devine un instrument de referinţă. O revistă într-un oraş este, incontestabil, un factor de binefăcătoare iradiere culturală. La Craiova, oraş mare şi cu oameni bogaţi, s-au făcut tentative pentru întemeierea unor reviste literare (Dl. Florea Firan îşi începe, de altfel, nimerit monografia cu un istoric al revistelor craiovene de dinaintea Ramurilor). Cea mai semnificativă e, desigur, Revista olteană întemeiată de nefericitul Tradem (Traian Demetrescu) şi prietenul său G.D. Pencioiu. Ea n-a trăit decît între anii 1888-1892, dar prin versurile şi notele lui Tradem a trezit atenţie şi a avut oarecare ecou de presă. După alte tentative, toate eşuate, în sfîrşit, în decembrie 1905, apare Ramuri care, spre deosebire de celelalte, va avea parte de longevitate. S-a întîmplat că revista a apărut într-o perioadă dominată de sămănătorism şi tinerii iniţiatori ai publicaţiei, C. Şaban- Făgeţel şi D. Tomescu, să fie cu totul cuceriţi, pînă la fanatism, de curentul patronat de Sămănătorul, condus acum chiar de N. Iorga. Articolul program, scris, cum se va dezvălui mai tîrziu, de D. Tomescu, îşi exprima admiraţia faţă de Sămănătorul condus de “prea puternicile mîini ale aşa-numitului împărat al gîndirii”. Chiar titlul revistei a fost ales tot ca o expresie a afilierii “acestei mlădiţe sfioase, răsărită din trunchiul viguros al unui curent literar care cucerise întregul suflet românesc”. Spre Ramuri, salutat pe dată de N. Iorga, au afluat condeiele sămănătoriste, cele mai multe lipsite de însemnătate şi înghiţite de uitarea, dreaptă, a istoriei literare. La început, au colaborat aici şi M. Sadoveanu, O. Goga, A. Cotruş, I.A. Bassarabescu, G. Ranetti, G. Topârceanu. Aceste colaborări din afară veneau însă cînd şi cînd, după insistentele solicitări ale redactorilor. Grosul sumarelor era alcătuit din producţia submediocră a talentelor locale din care insistenţi erau cei doi militari (N. Vulovici şi Şt. Braborescu). Dintre localnici cei mai notorii şi demni de stimă erau Elena Farago (din martie 1907 membru, pînă în 1908, în comitetul de redacţie ale revistei) şi I.M. Marinescu. Dar Elena Faragó, cu un trecut simbolist, nu prea se încadra bine în fizionomia păşunist-agresivă a revistei, patronată de directiva critică a lui D. Tomescu. Un fapt se impune a fi relevat. Dacă Sămănătorul și celelalte reviste sămănătoriste au izbutit să producă talente remarcabile, Luceafărul pe Goga și Agârbiceanu, Făt-Frumos pe Gârleanu), Ramuri are tristul privilegiu de a nu fi produs, în nici un gen, nici un talent relevabil. Pînă și D. Tomescu, criticul revistei, nu s-a putut impune în peisajul critic al timpului ca o voce autentică și ascultată. A fost, mai curînd, o porta-voce, singurul lui merit (a murit, tocmai, în 1945), dacă merit poate fi numit, este că a rămas, şi între războaie, un sămănătorist de strictă observanţă, condamnînd “literatura bolnavă”. De semnalat ar fi numai că, spre deosebire de Iorga, a sfîrşit prin a saluta opera lui Rebreanu, înglobată însă literaturii ţărăneşti, ceea ce voia să însemne sămănătorismului. Dar graţie unei dibace politici financiare, revista continuă să apară, publicînd producţia sămănătoriştilor întîrziaţi, în ianuarie 1915, Ramuri fuzionează cu revista lui N. Iorga Drum drept, luînd, cum ceruse marele savant, numai titlul revistei iorghiste. A fost, mărturisea peste 14 ani C. Şaban-Făgeţel - o încercare “de a-l vedea pe dl. Iorga revenit în mijlocul luptelor literare şi refăcînd disciplina sămănătoristă printr-o acţiune pe care orgoliul nostru o cerea pornită de la Ramuri”. A fost un efort inutil pentru că N. Iorga încetase de a mai fi critic literar, iar apariţia, încă în martie 1906, a Vieţii Româneşti a determinat trecerea marilor talente care populau Sămănătorul (dispărut, de altfel, în iunie 1910; Iorga îl părăsise încă în 1906), inclusiv Sadoveanu, spre revista ieşeană iar altele gravitau în jurul revistei lui M. Dragomirescu, Convorbiri critice. DuPĂ numai un an de la încetarea apariţiei (1918), Ramuri reînvie. C. Şaban- Făgeţel avea, acum, tipografie, era un fruntaş politic liberal, cu certe aspiraţii şi avea nevoie de o publicaţie a sa. în 1919 Ramuri, deci, reapare, îşi păstrează însă - datorită lui D. Tomescu, poate şi a lui Făgeţel - orientarea sămănătoristă, încît, în 1926, Pompiliu Constantinescu observa în Sburătorul că “ideologia sămănătoristă a căpătat forma unui regionalism literar, avînd în ramura sa olteană falanga cea mai pronunţată”. Revista e bilunară şi are parte mai ales de colaboratori craioveni: Elena Farago, C.D. Fortunescu, C.D. Pencioiu, I. Dragu, Marcel Romanescu, Eugen Constant. Din cînd în cînd, N. Iorga onorează revista cu colaborarea sa, devenind, cum se anunţă, din 1922 pînă în 1927, chiar directorul publicaţiei. Apoi, după 1920, aici se produce un reviriment sensibil, încep să colaboreze N. Crainic, Al. Busuioceanu, Lascarov-Moldovanu, Vasile Al. George, craiovenii Al. Popescu-Telega, I. Dongorzi (Craioveanu) reanimaţi sămănătoriştii I. Ciocîrlan, I.V. Soricu. Poezia lui Blaga,socotită un simbol al decadenţei moderniste, e constant blamată. O notă din nr. 9/1920 menţiona: “ Dl. Blaga pare însă că uneori vrea săşi mistifice cititorii forţîndu-i să-şi scoată poezie din materialul brut pe care ţi-l serveşte D-sa”. Revista, din 1921, îşi remaniază formula, Tomescu intrînd parcă în eclipsă. Dintre noii colaboratori mai important e G.M. Vlădescu. Din 1922 revista devine săptămînală, Iorga devenind aici director, publicaţia avînd ca subtitlu Drum drept. Chiar în nr. 1 din 1922 marele savant semnează un lung articol program (continuat şi în următoarele trei numere) intitulat, desigur, Literatura nevertebrată românească şi literatura normală europeană. Iorga e supărat foarte că împotriva Ramurilor - Drum drept se organizase o coaliţie care cuprindea Viaţa Românească, Sburătorul, Gândirea, Cugetul Românesc, Vieaţa nouă etc. A semnat, în replică, articolul Contra ignorărilor şi a insultelor. D. Tomescu îşi urma fidel maestrul declarînd într-un articol din decembrie 1925: „Sîntem şi astăzi, ca şi acum 20 de ani, în plină mişcare sămănătoristă... Acţiunea vie şi răscolitoare, de acum 20 de ani, a fost numai începutul unei propagande care, biruind, îşi aşteaptă acum rezultatele”. Revista craioveană e atacată de peste tot, inclusiv de Gândirea, care socotea sămănătorismul un ciclu literar definitiv apus. Tomescu va întinde o mînă amicală Gândirii, în care vede salutar revigorarea tradiţionalismului. Sumarele revistei conduse de N. Iorga sunt atone şi aglomerate de nume fără ecou. Versul dintr-o poezie a lui Mihai Moşandrei (nr. 23/ 1922) “Ramuri, plăpânde, ramuri goale” poartă în sine, fără să vrea, nu ştiu ce simbol tragic pentru calitatea literară a revistei. în 1924, reapar aici Crainic, Anton Cotruş, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Marcel Romanescu, Cincinat Pavelescu, Zaharia Stancu. Erau, acestea, în încruntatele pagini ale revistei craiovene, mici oaze de literatură autentică. în 1928 Iorga abandonează direcţia revistei, care redevine Ramuri. Cum şi Tomescu părăseşte redacţia pentru a prelua conducerea Scrisului Românesc, directiva ideologică o are, acum, Radu Dragnea, un învăţat cărturar ardelean, foarte activ la Gândirea şi Cuvîntul. Idealul său e “mai departe de la Sămănătorul, prin sămănătorism, făcînd apel la resursele spiritualităţii native”. Dragnea încerca realizarea unui front comun cu Gândirea. N-a avut timp să izbîndească pentru că trecerea lui aici a fost scurtă. în 1929 Făgeţel apelează la colaborarea lui Arghezi, Cezar Petrescu, Voiculescu, Sadoveanu. Revista reapare tocmai în 1934. E acum deschisă tuturor înnoirilor literare şi, de aceea, mai substanţială, deşi directiva sămănătoristă nu a fost deloc abandonată. Revista a continuat să apară pînă în 1947, dovedind o longevitate demnă de elogiat. A fost, negreşit, în capitala Băniei, un puternic factor de iradiere culturală. Reapariţia revistei Ramuri, în 1964, a semnificat o continuitate, deşi publicaţia s-a arătat deschisă, acum, înnoirilor de tot felul, impunîndu-se prestigios în peisajul literar al timpului. E foarte bine că dl. Florea Firan a închinat acestui eveniment aproape centenar monografia, densă, deşi unele aprecieri sunt adesea edulcorate, despre revista Ramuri. E nevoie de astfel de studii recuperatoare. Florea Firan, Ramuri. Studiu monografic, corespondenţă, manuscrise, antologie, bibliografie. Cu un cuvînt înainte de Const. M. Popa. Editura Macedonski, Craiova, 1996. “De-o şchioapă Locuţiunea adjectivală de-o şchioapă este definită în DEX într-o manieră excesiv de sintetică; formularea atinge astfel umorul involuntar: “mult mai mic (sau mult mai mare) decît normal”. Definiţia alătură interpretările contextuale opuse şi introduce raportarea riscantă la “normalitate”: potrivit ei, un “copil de-o şchioapă” s-ar opune unui copil normal. DLR separă pur şi simplu două sub-sensuri ale construcţiei: “a) (mai ales despre copii) (foarte) mic” şi “b) (foarte) mare” - ilustrîndu-le pe fiecare cu citate. Dacă sensul “foarte mic” e de obicei aplicat copiilor, sensul “foarte mare” se leagă mai ales de litere: “numeroase publicaţii nemţeşti titrează în ultimul timp cu litere de-o şchioapă :...” (“Libertatea”, 1738, 1995, 3). Existenţa elementelor lingvistice cu sensuri polare e, se ştie, un subiect fascinant şi controversat. în cazul nostru situaţia nu este totuşi prea complicată: un atribut construit prin comparaţie, şi avînd iniţial o dimensiune exactă, ajunge să semnifice, contextual şi relativ, noţiunile de “mare” şi “mic”. Sensurile opuse apar ca surprinzătoare doar cînd expresia îşi pierde transparenţa şi nu mai avem reprezentarea vizuală a reperului, a dimensiunilor sale. Întîlnim o evoluţie asemănătoare la expresia de o palmă care şi-a păstrat însă transparenţa; această locuţiune este mai bine explicată în DEX: “de dimensiuni neobişnuite, foarte mic sau foarte mare (în raport cu cît ar trebui sau cît ne-am aşteptat să fie)”. Aici capcana “normalului” este evitată inteligent şi definiţia cuprinde de fapt descrierea valorii pragmatice a expresiei. Ambele expresii sînt bazate pe sistemul tradiţional al unităţilor de măsură; sensul lor denotativ a fost la început foarte exact. Palma era o “unitate de măsură pentru lungime... egală cu aproximativ 25-28 cm, corespunzînd distanţei dintre extremitatea degetului celui mare şi a celui mic, bine întinse în lături” (DLR). Şchioapa este definită ca “măsură populară de lungime, egală cu distanţa de la vîrful degetului mare pînă la vîrful degetului arătător, cînd cele două degete sînt bine îndepărtate unul de altul” (DLR). Sensul cuvîntului e interesant prin metafora vizuală, cu intenţie glumeaţă, pe care o presupune,a mîinii “şchioape”, sprijinindu-se în cele două degete inegale. Metafora a fost dezvoltată, de altfel, de numele altei unităţi tradiţionale de măsură: şchioapa îngenuncheată. Tot în DLR găsim (la echivalentul palmă îngenuncheată) citatul care o explică: “palmă îngenuncheată, fiindcă pentru măsurătoarea ei, după ce se întinde mîna, se îndoaie, se îngenunchează degetul cel mare, adăugînduse astfel jumătatea acestui deget (aproximativ 3 cm) la lungimea palmei” (I. Brăescu, Măsurătoarea pămîntului la români..., 1913,7). Probabil că expresivitatea construcției a favorizat păstrarea ei, chiar după ce legăturile etimologice n-au mai fost imediat vizibile sau tocmai cînd nu au mai fost vizibile. / PĂCATELE LIMBII de //jj