România literară, ianuarie-martie 1996 (Anul 29, nr. 1-12)

1996-03-27 / nr. 12

10 România literară — Monografia revistei "Ramuri" D­r. FLOREA FIRAN e, mai de multă vreme, un cerce­tător al revistelor craio­­vene. Locul central în preocupările d-sale îl ocupă revista Ramuri, cea mai notorie și mai longevivă. A publicat, acum vreo două decenii, o bibliografie a Ramurilor şi, acum, îi închină o mo­nografie, însoţită de întreg aparatul cri­tic necesar. Studiul, indicii şi celelalte segmente ale aparatului critic conferă dimensiune acestei monografii de aproape 500 de pagini. E mult, e puţin? Eu aş spune, că această corpolenţă a epuizat practic toate elementele nece­sare tratării componentelor unei reviste care, în 1995, împlinea aproape un se­col de apariţie cvasi neîntreruptă. De acum încolo, monografia d-lui Florea Firan despre revista Ramuri devine un instrument de referinţă. O revistă într-un oraş este, incon­testabil, un factor de binefăcătoare iradiere culturală. La Craiova, oraş ma­re şi cu oameni bogaţi, s-au făcut tenta­tive pentru întemeierea unor reviste literare (Dl. Florea Firan îşi începe, de altfel, nimerit monografia cu un istoric al revistelor craiovene de dinaintea Ramurilor). Cea mai semnificativă e, desigur, Revista olteană întemeiată de nefericitul Tradem (Traian Demetres­­cu) şi prietenul său G.D. Pencioiu. Ea n-a trăit decît între anii 1888-1892, dar prin versurile şi notele lui Tradem a trezit atenţie şi a avut oarecare ecou de presă. După alte tentative, toate eşuate, în sfîrşit, în decembrie 1905, apare Ra­muri care, spre deosebire de celelalte, va avea parte de longevitate. S-a întîm­­plat că revista a apărut într-o perioadă dominată de sămănătorism şi tinerii iniţiatori ai publicaţiei, C. Şaban- Făgeţel şi D. Tomescu, să fie cu totul cuceriţi, pînă la fanatism, de curentul patronat de Sămănătorul, condus acum chiar de N. Iorga. Articolul program, scris, cum se va dezvălui mai tîrziu, de D. Tomescu, îşi exprima admiraţia faţă de Sămănătorul condus de “prea puter­­nicile mîini ale aşa-numitului împărat al gîndirii”. Chiar titlul revistei a fost ales tot ca o expresie a afilierii “acestei mlădiţe sfioase, răsărită din trunchiul viguros al unui curent literar care cuce­rise întregul suflet românesc”. Spre Ra­muri, salutat pe dată de N. Iorga, au afluat condeiele sămănătoriste, cele mai multe lipsite de însemnătate şi în­ghiţite de uitarea, dreaptă, a istoriei li­terare. La început, au colaborat aici şi M. Sadoveanu, O. Goga, A. Cotruş, I.A. Bassarabescu, G. Ranetti, G. Topârceanu. Aceste colaborări din afa­ră veneau însă cînd şi cînd, după insis­tentele solicitări ale redactorilor. Gro­sul sumarelor era alcătuit din producţia submediocră a talentelor locale din care insistenţi erau cei doi militari (N. Vulo­­vici şi Şt. Braborescu). Dintre localnici cei mai notorii şi demni de stimă erau Elena Farago (din martie 1907 mem­bru, pînă în 1908, în comitetul de re­dacţie ale revistei) şi I.M. Marinescu. Dar Elena Faragó, cu un trecut simbo­list, nu prea se încadra bine în fiziono­mia păşunist-agresivă a revistei, patro­nată de directiva critică a lui D. Tomes­cu. Un fapt se impune a fi relevat. Da­că Sămănătorul și celelalte reviste să­mănătoriste au izbutit să producă talen­te remarcabile, Luceafărul pe Goga și Agârbiceanu, Făt-Frumos pe Gâr­leanu), Ramuri are tristul privilegiu de a nu fi produs, în nici un gen, nici un talent relevabil. Pînă și D. Tomescu, criticul revistei, nu s-a putut impune în peisajul critic al timpului ca o voce au­tentică și ascultată. A fost, mai curînd, o porta-voce, singurul lui merit (a mu­rit, tocmai, în 1945), dacă merit poate fi numit, este că a rămas, şi între răz­boaie, un sămănătorist de strictă obser­­vanţă, condamnînd “literatura bolna­vă”. De semnalat ar fi numai că, spre deosebire de Iorga, a sfîrşit prin a salu­ta opera lui Rebreanu, înglobată însă li­teraturii ţărăneşti, ceea ce voia să în­semne sămănătorismului. Dar graţie unei dibace politici financiare, revista continuă să apară, publicînd producţia sămănătoriştilor întîrziaţi, în ianuarie 1915, Ramuri fuzionează cu revista lui N. Iorga Drum drept, luînd, cum ceruse marele savant, numai titlul revistei ior­­ghiste. A fost, mărturisea peste 14 ani C. Şaban-Făgeţel - o încercare “de a-l vedea pe dl. Iorga revenit în mijlocul luptelor literare şi refăcînd disciplina sămănătoristă printr-o acţiune pe care orgoliul nostru o cerea pornită de la Ramuri”. A fost un efort inutil pentru că N. Iorga încetase de a mai fi critic li­terar, iar apariţia, încă în martie 1906, a Vieţii Româneşti a determinat trecerea marilor talente care populau Sămănăto­rul (dispărut, de altfel, în iunie 1910; Iorga îl părăsise încă în 1906), inclusiv Sadoveanu, spre revista ieşeană iar al­tele gravitau în jurul revistei lui M. Dragomirescu, Convorbiri critice. D­uPĂ numai un an de la în­cetarea apariţiei (1918), Ramuri reînvie. C. Şaban- Făgeţel avea, acum, tipografie, era un fruntaş politic liberal, cu certe aspiraţii şi avea nevoie de o publicaţie a sa. în 1919 Ramuri, deci, reapare, îşi păs­trează însă - datorită lui D. Tomescu, poate şi a lui Făgeţel - orientarea să­mănătoristă, încît, în 1926, Pompiliu Constantinescu observa în Sburătorul că “ideologia sămănătoristă a căpătat forma unui regionalism literar, avînd în ramura sa olteană falanga cea mai pro­nunţată”. Revista e bilunară şi are parte mai ales de colaboratori craioveni: Elena Farago, C.D. Fortunescu, C.D. Pencioiu, I. Dragu, Marcel Romanescu, Eugen Constant. Din cînd în cînd, N. Iorga onorează revista cu colabo­rarea sa, devenind, cum se anunţă, din 1922 pînă în 1927, chiar directorul pu­blicaţiei. Apoi, după 1920, aici se pro­duce un reviriment sensibil, încep să colaboreze N. Crainic, Al. Busuiocea­­nu, Lascarov-Moldovanu, Vasile Al. George, craiovenii Al. Popescu-Telega, I. Dongorzi (Craioveanu) reanimaţi să­mănătoriştii I. Ciocîrlan, I.V. Soricu. Poezia lui Blaga,­socotită un simbol al decadenţei moderniste, e constant bla­mată. O notă din nr. 9/1920 menţiona: “ Dl. Blaga pare însă că uneori vrea să­­şi mistifice cititorii forţîndu-i să-şi scoată poezie din materialul brut pe ca­re ţi-l serveşte D-sa”. Revista, din 1921, îşi remaniază formula, Tomescu intrînd parcă în eclipsă. Dintre noii co­laboratori mai important e G.M. Vlă­­descu. Din 1922 revista devine săptă­­mînală, Iorga devenind aici director, publicaţia avînd ca subtitlu Drum drept. Chiar în nr. 1 din 1922 marele savant semnează un lung articol pro­gram (continuat şi în următoarele trei numere) intitulat, desigur, Literatura nevertebrată românească şi literatura normală europeană. Iorga e supărat foarte că împotriva Ramurilor - Drum drept se organizase o coaliţie care cuprindea Viaţa Românească, Sbură­torul, Gândirea, Cugetul Românesc, Vieaţa nouă etc. A semnat, în replică, articolul Contra ignorărilor şi a insul­telor. D. Tomescu îşi urma fidel ma­estrul declarînd într-un articol din de­cembrie 1925: „Sîntem şi astăzi, ca şi acum 20­ de ani, în plină mişcare sămă­nătoristă... Acţiunea vie şi răscolitoare, de acum 20 de ani, a fost numai în­ceputul unei propagande care, biruind, îşi aşteaptă acum rezultatele”. Revista craioveană e atacată de peste tot, inclu­siv de Gândirea, care socotea sămănă­torismul un ciclu literar definitiv apus. Tomescu va întinde o mînă amicală Gândirii, în care vede salutar revigo­rarea tradiţionalismului. Sumarele re­vistei conduse de N. Iorga sunt atone şi aglomerate de nume fără ecou. Versul dintr-o poezie a lui Mihai Moşandrei (nr. 23/ 1922) “Ramuri, plăpânde, ra­muri goale” poartă în sine, fără să vrea, nu ştiu ce simbol tragic pentru calitatea literară a revistei. în 1924, reapar aici Crainic, Anton Cotruş, Radu Gyr, Ce­zar Petrescu, Marcel Romanescu, Cin­­cinat Pavelescu, Zaharia Stancu. Erau, acestea, în încruntatele pagini ale revis­tei craiovene, mici oaze de literatură autentică. în 1928 Iorga abandonează direcţia revistei, care redevine Ramuri. Cum şi Tomescu părăseşte redacţia pentru a prelua conducerea Scrisului Românesc, directiva ideologică o are, acum, Radu Dragnea, un învăţat cărtu­rar ardelean, foarte activ la Gândirea şi Cuvîntul. Idealul său e “mai departe de la Sămănătorul, prin sămănătorism, făcînd apel la resursele spiritualităţii native”. Dragnea încerca realizarea unui front comun cu Gândirea. N-a avut timp să izbîndească pentru că tre­cerea lui aici a fost scurtă. în 1929 Fă­geţel apelează la colaborarea lui Arghezi, Cezar Petrescu, Voiculescu, Sadoveanu. Revista reapare tocmai în 1934. E acum deschisă tuturor înnoi­rilor literare şi, de aceea, mai substan­ţială, deşi directiva sămănătoristă nu a fost deloc abandonată. Revista a con­tinuat să apară pînă în 1947, dovedind o longevitate demnă de elogiat. A fost, negreşit, în capitala Băniei, un puternic factor de iradiere culturală. Reapariţia revistei Ramuri, în 1964, a semnificat o continuitate, deşi publicaţia s-a arătat deschisă, acum, înnoirilor de tot felul, impunîndu-se prestigios în peisajul li­terar al timpului. E foarte bine că dl. Florea Firan a închinat acestui eveni­ment aproape centenar monografia, densă, deşi unele aprecieri sunt adesea edulcorate, despre revista Ramuri. E nevoie de astfel de studii recuperatoare. Florea Firan, Ramuri. Studiu monografic, corespondenţă, manu­scrise, antologie, bibliografie. Cu un cuvînt înainte de Const. M. Popa. Editura Macedonski, Cra­iova, 1996. “De-o şchioapă L­ocuţiunea adjecti­vală de-o şchioapă este definită în DEX într-o manieră excesiv de sintetică; formu­larea atinge astfel umorul in­voluntar: “mult mai mic (sau mult mai mare) decît normal”. Definiţia alătură interpretările contextuale opuse şi introduce raportarea ris­cantă la “normalitate”: potrivit ei, un “copil de-o şchioapă” s-ar opune unui copil normal. DLR separă pur şi simplu două sub-sensuri ale con­strucţiei: “a) (mai ales despre copii) (foarte) mic”­­ şi “b) (foarte) mare” - ilustrîndu-le pe fiecare cu citate. Dacă sensul “foarte mic” e de obicei aplicat copiilor, sensul “foarte ma­re” se leagă mai ales de litere: “nu­meroase publicaţii nemţeşti titrează în ultimul timp cu litere de-o şchioa­pă :...” (“Libertatea”, 1738, 1995, 3). Existenţa elementelor lingvistice cu sensuri polare e, se ştie, un su­biect fascinant şi controversat. în cazul nostru situaţia nu este totuşi prea complicată: un atribut construit prin comparaţie, şi avînd iniţial o dimensiune exactă, ajunge să sem­nifice, contextual şi relativ, noţiu­nile de “mare” şi “mic”. Sensurile opuse apar ca surprinzătoare doar cînd expresia îşi pierde transparenţa şi nu mai avem reprezentarea vizuală a reperului, a dimensiunilor sale. Întîlnim o evoluţie asemănă­toare la expresia de o palmă­­ care şi-a păstrat însă transparenţa; aceas­tă locuţiune este mai bine explicată în DEX: “de dimensiuni neobiş­nuite, foarte mic sau foarte mare (în raport cu cît ar trebui sau cît ne-am aşteptat să fie)”. Aici capcana “nor­malului” este evitată inteligent şi definiţia cuprinde de fapt descrierea valorii pragmatice a expresiei. Ambele expresii sînt bazate pe sistemul tradiţional al unităţilor de măsură; sensul lor denotativ a fost la început foarte exact. Palma era o “unitate de măsură pentru lungime... egală cu aproximativ 25-28 cm, corespunzînd distanţei dintre extre­mitatea degetului celui mare şi a ce­lui mic, bine întinse în lături” (DLR). Şchioapa este definită ca “măsură populară de lungime, egală cu distanţa de la vîrful degetului mare pînă la vîrful degetului ară­tător, cînd cele două degete sînt bine îndepărtate unul de altul” (DLR). Sensul cuvîntului e interesant prin metafora vizuală, cu intenţie glu­meaţă, pe care o presupune,­a mîinii “şchioape”, sprijinindu-se în cele două degete inegale. Metafora a fost dezvoltată, de altfel, de numele altei unităţi tradiţionale de măsură: şchioapa îngenuncheată. Tot în DLR găsim (la echivalentul palmă în­genuncheată) citatul care o explică: “palmă îngenuncheată, fiindcă pen­tru măsurătoarea ei, după ce se în­tinde mîna, se îndoaie, se îngenun­chează degetul cel mare, adăugîndu­­se astfel jumătatea acestui deget (aproximativ 3 cm) la lungimea pal­mei” (I. Brăescu, Măsurătoarea pă­­mîntului la români..., 1913,7). Probabil că expresivitatea con­strucției a favorizat păstrarea ei, chiar după ce legăturile etimologice n-au mai fost imediat vizibile­­ sau tocmai cînd nu au mai fost vizibile. / PĂCATELE LIMBII de //jj

Next