România literară, iulie-septembrie 1996 (Anul 29, nr. 26-38)

1996-07-03 / nr. 26

România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu 3-9 iulie 1996 (Anul XXIX) INEDIT Din jurnalul lui Mihail Sebastian (pag. 12-13) la mulţi ani, Irina Fetreecul (pag. 17) ■rr (pag. 20-21) Două sute de zile de lat și voie bună 4 4 (pag. 2) finii­«'80»? (pag. 10-11) Portretul scriitorului la 70­ de ani .4-5) , de Virgil Ierunca (pag. 7) Drepturile de autor CU DOUA decenii în urmă, un cunoscut romancier român îşi uimea confraţii solicitînd, fără să clipească, de cite ori era invitat la emisiuni de televiziune, suma rotundă de “zece sute” de lei. De ce i se părea lui că “zece sute” sună mai bine decît “o mie”, asta n-are prea mare importanţă. Oricum, suma era destul de mare pe vremea aceea. Lucrul neobişnuit nu era atît faptul că romancierul cu pricina nu accepta tarifele oficiale ale televiziunii (de vreo cîteva ori mai mici decît suma cerută de el), cît acela că el avea curajul să-şi condiţioneze financiar prezenţa în emisiune. Mentalitatea comunistă era alta. Onorat, trebuia să se simtă scriitorul, oricît de celebru, care avea ac­ces la micul ecran şi nu televiziunea care apela la el. Şi, apoi, în virtutea aceleiaşi mentalităţi, problema banilor era secun­dară. Au existat şi în timpul comunismului reglementări ale drep­turilor de autor. Toate, viciate de inexistenţa cererii şi a ofer­tei. Singurul care plătea fiind statul, el făcea, cum se spune, legea. Nu încăpea tocmeală. Statul comunist refuză ideea de piaţă liberă. El dădea drepturilor de autor un înţeles diferit de acela din societăţile liberale: nu autorii aveau dreptul de a fi plătiţi, ci statul avea dreptul de a-i plăti. Ci statul se folosea de acest drept pentru a controla publicaţiile. Era o formă de cen­zură economică, suprapusă peste cenzura ideologică. In anu­mite perioade, cenzura economiei a funcţionat chiar mai efi­cient decît aceea ideologici. Prin anii ’80, tarifele oficiale erau interpretate tot mai restrictiv. Numai 20% din banii edi­turii puteau fi dirijaţi spre tariful maxim. în acest timp, 30% onorau tariful mediu şi 50% pe cel minim. Nu exista o lege. Indicaţia secţiei de presă a C.C. al P.C.R. era de ajuns. Siste­mul îşi avea o raţiune economică precisă: editurile sau reviste­le nu plăteau din ceea ce vindeau, ele fiind subvenţionate par­ţial sau total. Cărţile se plăteau înainte de a fi vîndute şi, une­ori, indiferent de succesul de librărire. Era, pentru scriitori, un anumit avantaj. Dar şi o permanentă incertitudine: în ultima decadă a lunii iunie a intrat în vigoare noua lege a drepturilor de autor. De şase ani aceste drepturi n-au mai fost, propriu vorbind, reglementate în România. Anumite principii ale economiei de piaţă au funcţionat, în sensul, de pildă, că editorii au încheiat contracte cu autorii, plătind în raport de numărul de exemplare vîndute. Dar a înflorit pirateria. Zeci de cărţi au fost retipărite (şi deseori traduse) fără încuviinţarea autorului (respectiv, a traducătorului) şi fără respectarea copy­right -ului. în alte cazuri, editorul a dispărut pur şi simplu după ce a încasat banii şi autorul a rămas cu buza umflată. Umărirea timbrului literar nu s-a putut face decît cu greutate. Radiourile şi televiziunile n-au onorat decît rareori (şi sumele au fost mo­dice) colaborările. Sute de emisiuni şi de programe trebuie con­siderate, în definitiv, ca fiind furate. Legea drepturilor de autor pune capăt acestei situaţii. Ea prevede, pe lîngă drepturile de autor directe, şi drepturile nu­mite conexe, ceea ce în România constituie o inovaţie. Legea priveşte cu mult mai multe categorii de drepturi decît cele luate în calcul pînă acum. Nu vor lipsi dificultăţile. Dar autorul se poate considera apărat de lege în dreptul său de proprietate şi de folosinţă. Nu ştiu dacă va cîştiga mai mult, dar va putea să se facă respectat. în fine, succesul nu înseamnă automat valoare, dar fără a garanta succesul, nu se poate garanta nici valoarea.

Next