România literară, iulie-septembrie 1996 (Anul 29, nr. 26-38)

1996-08-14 / nr. 32

CRONICA FILMULUI Totul începe cu o berică (prietenii ştiu de ce) D­ACĂ cinefilii năuciţi de căl­dura mare vor să tragă unde­va la umbră, ar putea-o face, în lipsă de altceva, la un film american­­educativ şi educativ-american. Cînd un bărbat iubeşte o femeie. Vorba cuiva: “ce se-ntîmplă”. Se-ntîmplă că tînăra familie locuieşte în marele oraş, într-o casă veselă, cu sca­unele de la bucătărie vopsite în roşu, gal­ben şi albastru, se-ntîmplă că El e pilot, deci “jumătate din timp lipseşte de aca­să”; se întîmplă că Ea - stresată de casa pe care o are pe cap, hărţuită de două fe­tiţe drăgălaşe - îşi anesteziază stresul cu alcool. O face discret, doar din cînd în cînd exagerează doza, de pildă, într-o vîjîială amoroasă în Mexic, cu soţul-pi­­lot, într-un peisaj magnific, tînăra doam­nă cade din barcă, de beată ce e. Dar, “cînd un bărbat iubește o femeie”, zice filmul, el trece peste micile accidente, şi, de fiecare dată, “o drege”. El e genul calm, sigur de sine, “latin lover” (Andy Garcia). Ea e blondă, mig­nonă, poznaşă, genul femeie-copil (Meg Ryan). La un moment dat, el încearcă Cînd un bărbat iubeşte o femeie. Prod. SUA - Avnet/ Kemer. Regia: Luis Mandoki. Cu: Meg Ryan, Andy Garcia ş.a. să(-şi) explice de ce o iubeşte, pentru că ea “ştie să zîmbească în 609 de feluri”. Totul e perfect, ei se iubesc, el doar­me, ea se scoală, noaptea, tiptil, cotrobă­­ieşte după o sticlă bine ascunsă într-un sertar, printre haine, şi trage, cu sete, o duşcă. Apoi goleşte sticla. Apoi o în­veleşte grijulie într-un ziar şi iese în stra­dă, să o arunce în tomberonul de la intra­re. Vîntul trînteşte uşa. Ea rămîne pe dinafară. Sună îndelung. El, mototolit de somn, vine şi-i deschide. “Totul e-n re­gulă pe trotuar!” îşi face ea intrarea. Dar, ce se-ntîmplă: “cînd un bărbat iubeşte o femeie”, el trece, din nou, peste micile accidente. Ce se mai întîmplă: cînd el, soţul-pi­­lot, e plecat în cursă, ea o face lată. Vine acasă lividă (sau neagră) de atîta băut, îşi pocneşte fetiţa care o sîcîie cu prezenţa ei, înghite un pumn de aspirine cu vodcă, leşină sub duş, în cădere sparge uşa cabi­nei, intră în comă alcoolică. “Mama a murit!”, anunţă, în panică, fetiţa. în ase­menea situaţii, “cînd un bărbat iubeşte o femeie” o internează la cea mai bună cli­nică de dezalcoolizare. Filmul abia acum începe. Ce se-ntîmplă: infernul alcoolic e nimic faţă de infernul dezalcoolizării şi amîndouă sînt nimic faţă de infernul de după dezalcoolizare. Cu alte cuvinte, ci­ne şi-a imagi­nat, pînă acum, că o cură de dezalcoolizare “rezolvă pro­blema”, constată, o dată cu acest film, că s-a înşelat. “Lupta ca să nu mai bea” o secătuieşte pe fosta fermecătoare alcoolică discretă. Cu cît se-adună-n ur­ma ei zilele în care n-a mai băut, cu atît ea parcă se întunecă. Din 600 de zîmbete, nu mai zîmbeşte nici unul. Ea se simte agitată, confuză, debusolată. El se simte inutil şi străin. Dintr-un bărbat sigur de sine, dar cu o nevastă alcoolică, el devine un înfrînt, un pleoştit, un nevrozat, dar cu o nevastă ne-alcoolică. Ei doi se despart, dar pînă la urmă - fireşte -, se împacă, într-un final stenic-educativ, potrivit cu întreaga asamblare sîrguincioasă de cli­şee şi variaţiuni pe tema “individul faţă cu alcoolismul”. Dintre pildele vehicula­te în film, semnalăm, pentru cititorii “României literare”, cazul unei “profe­soare de literatură rusă la Universitatea Berkeley, cu doi copii, cu o familie feri­cită, care, într-o bună zi, a dispărut de acasă, a plecat ca să poată bea în linişte. După trei ani a fost găsită, întîmplător, de sora ei, dormind într-un parc, sub o ban­că”. Filmul nu aprofundează conexiunea dintre beţie şi studiul literaturii ruse, în ciuda şedinţelor de terapie colec­tivă la care participă eroii (el - la asociaţia prietenilor alcoolicilor, ea - la asociaţia foştilor alcoolici) şi în ciuda tonului didactic, filmul nu reuşeşte să explice “ce se-ntîmplă”, care e cauza că­derii în alcoolism. Cauza cauzelor n-o poate numi, deocamdată, nimeni. După unele voci ea ar ţine de “zestrea geneti­că”, după altele, nu. Un copil cu părinţi alcoolici nu va fi, neapărat, mai vulnera­bil sau mai expus decît un copil cu pă­rinţi “normali”... în discursul final pe ca­re Ea, cea recuperată, îl ţine fraţilor de suferinţă, “după 184 zile de abstinenţă” (aplauze), le spune că nici ea nu ştie cum şi de ce a început să bea. A început cu “o bere mică”. In subtitlurile româneşti, “berea mică” dar fioroasă e tradusă ca “berică”; în fine, acesta e mesajul filmu­lui, numai bun pentru minţile noastre lichefiate de căldură. Atenţie la berică! De la ea începe totul. Ce se-ntîmplă, prietenii știu de ce. Familia starurilor: Alain Delon şi Olivier Martinez [••. •• .. •. ................. ■ ~ ..........­ ■■ - C­U ANI în urmă, Alain Delon ar fi trebuit să joace Husarul pe acoperiş, iar Olivier Mar­tinez visează întruna la Rocco şi fraţii săi... Trebuia să se întîlnească. Studio Daylight. Mărfi 12 martie. Avem întîlnire cu Alain Delon care a acceptat să facă pentru Studio o foto­grafie cu Olivier Martinez. Acum Cine­mateca îi omagiază cariera. Se pare că datorită evenimentului s-a hotărit să par­ticipe la acest număr special, dedicat fil­mului francez. Era foarte excitat. Și tot­odată cam anxios. Pe drept. Cu un sfert de oră înainte de ora fixată, Delon a ve­nit. Distins, cu cămaşa descheiată, îm­brăcat cu un geans şi cu un blazon, în­tovărăşit doar de fotograful Michel Marizy. Pînă s-au aşezat luminile am vorbit de a 200-a emisiune Bouillon de culture la care fusese invitat şi de César, unde i-ar fi plăcut ca omagiul lui Ver­­neuil să fi fost mai cald. Sună telefonul. Este Olivier Martinez. Vorbeşte de la telefon public, va întîrzia, a fost oprit de poliţie la Republique, era fără acte! De­lon izbucneşte în rîs. “Este o manie! Cînd l-am întîlnit la Festivalul filmului francofon de la Naumur, unde eram pre­şedintele juriului, la prezentarea de la cazino a filmului Un husar pe acoperiş, el voia să intre dar nu avea nici un act de identitate. Spunea: «Sunt Olivier Martinez», ceilalţi îi răspundeau: «Da, da, sigur». Am sosit chiar atunci şi a putut intra. L-am sfătuit să poarte cu el un afiş al filmului în locul actelor. Acum repetă acelaşi lucru”. De ce să fie împreună, în aceeaşi fotografie Alain Delon şi Olivier Marti­nez? Pentru că este un generic frumos pentru un film de vis. Nu numai că au amîndoi un fizic plăcut. Dar şi pentru că Delon ţine la Martinez. A declarat pu­blic, anul trecut la César cînd a fost pre­şedintele festivităţii: “douăzeci de ani după Gabin şi zece ani înainte de Marti­nez.” Frumoasă înscăunare. Şi pentru că Martinez adoră filmele lui Delon: cele de Visconti (mai ales Rocco şi fraţii săi, unul din filmele sale preferate), de Clé­­ment, Melville, de asemenea cele popu­lare aparţinînd “culturii sale t.v. de la orele 20,30”, ştiindu-le pe dinafară şi avînd o oarecare nostalgie cînd citeşte azi scenariile care i se trimit. Melodie în subsol, Clanul sicilienilor, Ţiganul... A fost o idee bună reunirea a doi actori ca­re se stimează dar nu se întîlniseră decît accidental. Fără a face apropieri exage­rate sau pripite, există între ei o legătură misterioasă care creează, dincolo de ge­neraţii, frumoasele familii de actori. Poate o anumită naturaleţe împletită cu o anumită exigenţă. Un mod puţin săl­batic şi energic, pozitiv şi voios. Un fel de a îşi folosi fizicul fără a pedala prea mult pe el. Preferinţa pentru acţiune nu pentru nesiguranţă. O participare la tot ce se întîmplă păstrînd o oarecare dis­tanţă. Doi husari. “La Festivalul de la Naumur, înaintea întîmplării de la cazi­no, precizează Delon ne-am întîlnit îna­inte de a intra în scenă, într-o mică încă­pere unde se strînsese «clanul» francez. Erau acolo Martinez, Rappeneau și alte două-trei persoane. Acolo l-am văzut în­­tîia oară. Părea cam timid, puțin stînje­­nit, cum se întîmplă la asemenea mani­festări. Eu, cum mă știți, sunt direct, m-am dus spre el: - Spune-mi de ce nu mi-ai răspuns niciodată? - Mi-ați scris? - Nu, cred că ți s-a transmis ce am spus despre dumneata la César? - Da, dar... nu am îndrăznit... în orice caz, vreau să vă mulţumesc”. Delon continuă: “am regăsit la el acea naturaleţe juvenilă şi sălbatică pe care o aveam şi eu Cînd am ajuns la Pa­ris, la vîrsta lui, poate chiar mai devre­me, îmi place acest fel de a fi anticon­formist, natural, instinctiv...” Douăzeci de minute după ora fixată, precedat de un cîine negru care a făcut imediat în­conjurul studioului de parcă ar fi reperat locurile înaintea stăpînului, a apărut, în sfîrşit, Martinez. Calm, nebărbierit, în geans şi teeshirt decolorat. Povestea actelor de identitate şi a cazinoului din Naumur au înlesnit intrarea în subiect. Atmosfera este relaxată. Naturală dar cu un fior electric. Delon deschide focul: “- Uite! Junii primi de azi au faţa smeadă... - Nu v-aţi uitat bine la mine. Am pielea mată. A nu se uita că sunt medi­teranean. - E adevărat, ai pielea mată. Ce mai, eşti cel mai frumos. O să-i scoţi din să­rite pe mulţi.” Schimbul de replici se continuă pe acelaşi ton. Observîndu-i pe Alain De­lon şi pe Olivier Martinez în timpul ta­tonărilor de apropiere, te frapează cît de mult se simte la fiecare respectul pentru celălalt, stima, afecţiunea, plăcerea de a se revedea dar, totodată, o uşoară rezer­vă, nici unul nu merge prea departe, fiecare rămîne el însuşi. Delon spune: “Văd stilul. Vor pune în revista Studio explicaţia «cinematograful de ieri şi ci­nematograful de mîine»!“ Izbucnesc în rîs. Martinez îi vorbește lui Delon de plăcerea revederii, nu demult, în familie la orele 20,30 a Clanului sicilienilor. Delon îi vorbește de Husar. “- Ai avut un mare noroc să îl joci. Este un rol atît de frumos... - Iar dumneavoastră, norocul de a juca Rocco... - Ştii că ar fi trebuit să joc Husarul mai demult, dar în acea epocă nu s-au găsit bani să fie făcut. Giono mi-a spus cînd l-am întîlnit: «­Husarul eşti dum­neata. Angelo eşti dumneata. Nimeni altcineva».­­ Din fericire, nevasta lui Giono mi­­a spus că azi eu sunt Angelo!” Şedinţa de fotografie începe. De fapt i nu va începe cu adevărat niciodată. Nici unuia dintre cei doi nu îi place să po­zeze şi nu se opresc din vorbă, fac gălă­gie. Mereu amestecul de legătură clară, niciodată forţată şi de uşoară reţinere. Delon se face că se lasă pe vine, ca să aibă aceiaşi înălţime cu Martinez, puţin mai scund ca el. “Nu, rămîneţi aşa cum sunteţi. E normal să fiţi mai înalt!” Două-trei role de peliculă consumată şi gata. “Data viitoare cînd vei fi oprit de poliţie le arăţi fotografia din Studio şi le spui: «Alături de Delon, acolo, sunt eu, lăsaţi-mă să trec!» - în orice caz, mulţumesc. îmi face plăcere să fiu acolo. Vă mărturisesc că îi va face o mare plăcere şi tatălui meu. Ştiţi că el ar fi trebuit să boxeze cu dumneavoastră în Roccol­­ ???? - Da, el a fost ales, dar cu puţin timp înainte trebuia să evolueze în campi­onatul Franţei, l-a înlocuit un alt bo­­xeur... . - Da? Ce ciudat, toate aceste coinci­denţe... Husarul...Rocco... Ar fi trebuit să îl aduci pe tatăl tău. - Ar fi fost foarte mîndru. Fericit. Şi eu. - Să-l saluţi din partea mea.” Conversaţia curge, despre box şi boxeuri, despre cîteva meciuri frumoase şi despre cîteva destine tragice. Apoi, amîndoi fiind foarte grăbiţi se îndreaptă spre uşa studioului. Totul a durat aproa­pe o oră. Aşteptînd ascensorul Delon se apleacă spre Martinez: “- Ştii, o să regreţi ceva... Ştii că nu demult mi s-a propus să fac un film cu tine? -A, da? - Da, era un remake după Melodie în subsol, eu ar fi trebuit să joc rolul lui Gabin iar tu l-ai fi interpretat pe al meu... Nu s-a făcut fiindcă drepturile filmului fuseseră vîndute pentru color, remarke-ul a devenit irealizabil. Pă­cat...” Vine ascensorul. Intră amîndoi în el. Ușa se închide. în studio rămîne un gol ca după o pală de aer. Tradace și aditire de Andină* Fiaau (după Jean-Pierre Lavoignat­­ din revista Studio, aprilie 1996). — România literară 17

Next