România literară, octombrie-decembrie 1996 (Anul 29, nr. 39-52)
1996-10-02 / nr. 39
România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu 2-8 octombrie 1996 (Anul XXIX) Mircea Eliade - Inedit SCRISORI din exil (pag. 12-13) Destinul mistic al lui Ceaușescu (pag. 10-11 Eugen Barbu Co. (pag. 7) cu Mircea Cărtărescu (pag. 6) Tranziţie şi cacocraţie (pag. 3) mie de noi preţidentifilism dinastic (pag. 2) Cronica literară • Rechizitoriile lui Pamfil Şeicaru • Romane neconvenţionale (pag. 4-5) Sibylină (pag. 20) EDITORIAL deTricelae THcutaleâett Omul și opera CÎTEVA întîmplări și aniversări recente mi-au readus în minte una din marile teme care a marcat dezbaterile literare ale anilor '60. în iunie s-au împlinit cinci decenii de cînd Georges Bataille a lansat revista Critique, gazdă a numeroase polemici prilejuite de structuralism, între care aceea dintre Barthes şi Picard cu mare ecou şi la noi. Toată problematica textului desprins de biografie era deja acolo. Am răsfoit zilele trecute Rechizitoriile lui Pamfil Şeicaru (Editura Jurnalul literar“), în care Sadoveanu şi Arghezi sunt, cum se spune, puşi la zid ca oameni, deşi li se recunoaşte geniul artistic. M-am gîndit la efortul pe care generaţia mea de critici l-a făcut cu începere de la jumătatea deceniului al şaptelea de a separa opera de om, singura noastră şansă de a apăra valoarea, în condiţiile în care biograficul însemna pe atunci un „dosar de cadre“ împovărător. Oricît de curios ar părea, structuralismul şi întreaga orientare antibiografică a criticii europene de acum trei decenii au fost exploatate la noi în anii '60 în chip politic. „Puritatea“ literaturii pentru care militam era mai puţin aceea estetică de la finele secolului XIX şi începutul secolului XX, cînd s-a născut modernismul, şi mai mult un alibi politic pentru dezideologizarea culturii de care aveam absolută nevoie ca să ne putem impune criteriile şi scara de valori. Paradoxul estetismului nostru din deceniul al şaptelea constă în caracterul său politic. A putea privi valoarea ca o realitate în sine era deja o formă de a ocoli ideologicul. Primatul textului, sugerat de structuralişti, permitea dezbărarea comentariului critic de tot ceea ce îl putea periclita: referinţa la o biografie sau la o personalitate deseori incompatibile cu normele de viaţă comuniste, obligaţia de a lega artisticul de o filosofie (cazul Blaga) şi aşa mai departe. Se înţelege de ce avea caracter politic demersul nostru: el submina un sistem de conduită literară, acela oficial, şi conducea la norme şi la standarde pe care oficialitatea nu le putea controla. Postmodernismul a pus ulterior capăt, sub raport doctrinar, estetismului, purismului, antibiograficului, structuralismului şi celorlalte moduri prin care, profitînd de relativa liberalizare de după 1964-1965, critica literară izbutise să-şi încercuiască“ regatul ei în care oficialitatea nu avea acces. Poate tocmai acest statut a făcut ca, mai tîrziu, și în lipsa unor argumente filosofice şi culturale precum cele amintite, să nu se producă o catastrofă. La moartea lui Ceauşescu nu se pierduse încă decît o parte din terenul cîştigat în primii ani după venirea lui la putere. Prestigiul îşi are inerţia proprie.