România literară, aprilie-iunie 1997 (Anul 30, nr. 13-25)
1997-06-11 / nr. 23
România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu 11-17 iunie 1997 (Anul XXX) IN MEMORIAM CEZAR BALTAG Semnează: Nicolae Breban, Romulus Rusan, Florenţa Albu, Gheorghe Grigurcu, Nora Iuga, Gabriel Dimisianu (pag. 12-13) DIAGONALE de Monica Lovinescu (pag. 7) (pag. 20-21) (pag. 8) POLEMICI Scriitori „ trorontani “ în Limba latina * (pag. st Mihai Ursachi (In monolog (pag. 14) Ilie Constantin A veni pe lume INEDIT Danuta Bienkowska Ţara vrăjită a tinereţii mele (pag. 15) Et in Piața Universității ego... (pag. 3) fiul". EDITORIAL de 'Nicolae ’T Heutolea etc Vînătoarea de vrăjitoare., O CARTE despre tînărul Cioran prilejuieşte, în Franţa, reluarea dezbaterii pe tema vinovăţiei intelectualilor care au susţinut extrema dreaptă interbelică, nazismul sau fascismul. La Bucureşti apar, pentru prima oară, la Editura Humanitas, Jurnalele pariziene ale lui Ernst Jünger (în traducerea extraordinară şi cu foarte precisele comentarii ale Vioricăi Nişcov), atacat, şi el, nu o dată pentru nu prea clare simpatii pronaziste. In Norvegia, n-a încetat nici o clipă culpabilizarea, pentru aceleaşi motive, a marelui scriitor Knut Hamsun, tot aşa cum, în Franţa, Céline a fost şi a rămas sub oprobriul public. Vînătoarea de vrăjitoare a continuat în tot cursul jumătăţii de secol de după război. Colaboraţioniştilor ori simpatizanţilor cunoscuţi, li s-au adăugat unii despre care nu s-a ştiutdecît în cercuri restrînse) de la început: a fost cazul de acum cîţiva ani al campaniei contra lui M. Eliade iniţiată în Israel, cred, şi care a răvăşit Parisul, e cazul recent al lui Cioran, ale cărui articole favorabile lui Hitler din anii '30 scăpaseră "procurorilor" francezi. Aş vrea să fac, din capul locului, două precizări. Prima: adevărul se cuvine rostit, chiar dacă e supărător, aşa încît dezvăluirea, fie şi tardivă, a unor opţiuni politice ori morale ale scriitorilor trebuie făcută cu orice preţ. A doua: judecata nu poate ignora contextul şi nuanţele. Sînt întru totul de acord cu Mircea Handoca (al cărui articol despre Jurnalul lui Sebastian l-am publicat în numărul trecut al revistei), cînd încearcă să aşeze într-o lumină corectă atitudinile tînărului Eliade şi cînd atrage atenţia asupra unor exagerări ale autorului Jurnalului. Acestea fiind zise, problema însăşi a culpabilizării merită o discuţie atentă. Nu sînt deloc convins că ea este pusă în termenii cei mai acceptabili pentru istoria literară. In general, eu sînt contra judecării opiniilor unor oameni. Am tot dreptul să nu le împărtăşesc sau să polemizez cu ele, dar nu-mi este permis să-i chem pe oameni în faţa tribunalului pentru opiniile lor. In afara cazului în care ei au comis crime, în virtutea unor credinţe, ei pot să fi fost în greşeală, dacă evoluţia istorică a dovedit-o, fără să fie prin aceasta şi vinovaţi. Culpa de opinie nu se pedepseşte penal. Admiţînd contrariul, cădem în tipul de represiune intelectuală inaugurat de sovietici după revoluţia din 1917 şi de proaspetele democraţii populare din Europa de Est după 1948. Este, apoi, cu desăvîrşire necinstit să tragem la răspundere doar pe acei intelectuali care au avut idei de extremă dreaptă sau au colaborat cu nazismul şi fascismul sau, cel mai grav, cu ocupantul, uitînd (ori făcîndu-ne a uita) că au existat alţii, cu mult mai numeroşi, care au simpatizat cu comunismul, în timpul lui Stalin, ca şi după aceea, şi au colaborat cu puterea roşie instalată de tancurile sovietice. In replică la campania contra lui Cioran, Francois Furet a semnat în Le Monde o scrisoare,împreună cu alţi intelectuali francezi foşti comunişti, în care solicita să fie judecat cu aceeaşi unitate de măsură ca şi Cioran. Reaprinderea patimilor care întreţin vînătoarea de vrăjitoare numai spre dreapta mi se pare un fals periculos, care strîmbă balanţa istoriei ideilor în acest secol bîntuit deopotrivă de fantasmele ucigaşe ale fascismului şi ale comunismului. A închide ochii la cele din urmă, exersîndu-ne vigilenţa exclusiv faţă de cele dintîi nu e doar incorect, dar creează un risc enorm de care s-ar cădea să fim cruţaţi.