România literară, iulie-septembrie 1997 (Anul 30, nr. 26-38)
1997-07-02 / nr. 26
România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu 2-8 iulie 1997 (Anul XXX) ^ Revista unei S® generaţii: ALBATROS (pag. 12-13) Tropicul Capricornului (pag. 20-21) Henry Miller (pag. 22) Istorie literară: VAE IONESCU (pag. 4-5) VOCILE AMESTECATE (pag. 3) Manifeste artistice (pag. 10-11) Năluca lui Vasile (pag. 18) Jlff. u r. Manifestele și realitatea artistică Publicăm în acest număr (p. 10-11) două manifeste, unul artistic, altul mai degrabă literar. Nu e nevoie să explic de ce o facem. Manifestele au fost uneori sarea şi piperul istoriei culturale, au tras semnale de alarmă, au înfrînt inerţii, au creat perspective. Nu sunt un fan al acestui fel de comunicare culturală şi am destule dubii în privinţa eficacităţii manifestelor. Dar n-am să comit eroarea de nu le da şansa de a-şi căuta (şi, poate, găsi) publicul. Ion Manolescu (recidivist în materie!) aşterne pe hîrtie şapte idei radioactive. Tot atîtea cîte tipurile de ambiguitate descoperite de Empson. Sursa lor de inspiraţie este bătălia canonică despre care au scris în România literară Virgil Nemoianu şi alţii - care se poartă de peste un deceniu în SUA. Autorul manifestului restrînge aria discuţiei la critică şi la istorie literară, reproşîndu-le criticilor actuali o atitudine canonică, paseistă şi conservatoare. Muzeificarea literaturii ("posesorii adevărului unic fiind şi gardienii muzeului") nu mai deranjează pe nimeni fiindcă s-a transformat într-un "reflex de onorabilitate". De pildă, critica unor Călinescu sau Lovinescu este considerată unanim și de multă vreme "exemplară" în timp ce aceea disidentă a tînărului E. lonescu este marginalizată sistematic. (In treacăt fie spus, e imposibil să schimbi, în acest caz, rolurile: pentru Ionescu din anii '30, critica a fost doar un exerciţiu de demolare şi, chiar acceptîndu-i premisele şi concluziile, n-o poţi pune pe acelaşi plan cu imensa operă critică a celorlalţi doi. Partea proastă cu cele şapte propuneri de decanonizare nu este că ar fi inacceptabile (din contra!), ci că nu se înţelege prea bine cum şi de către cine pot fi traduse în practică. Subscriu cu ambele mîini la toate. Ba chiar sînt convins că nu poţi fi cu adevărat critic dacă nu eşti un spirit pluralist, necanonic, liberal etc. Dar cum să facem să scoatem din scenă pe "criticii inerţiali"? Pe cale administrativă? Ar fi împotriva manifestului însuşi. Şi, apoi, ce să înţelegem prin "minţile cele mai tinere"? In ce sens tinere? Dacă nu e vorba de vîrsta biologică, sînt de acord. Cred că o bună critică nu poate fi decît tînără spiritual şi moral. Dacă e vorba de vîrstă, mă opun: tinereţea biologică nu reprezintă neapărat o valoare. Conexionismul lui Marius Bordei mi se pare încă (să mă ierte autorul) un concept confuz, li împărtăşesc autorului ideea că asimilarea tehnologiei înalte de astăzi a creat noi relaţii între oameni şi între om şi natură. Accept şi că am putea lua pictura drept punct de plecare. Dar dacă afirmăm drept ideal "contopirea" artelor, cum pretinde Marius Bordei, nu putem reduce discuţia la pictură, la revenirea la figurativ, la critica abstracţionismului etc. In al doilea rînd, ceea ce Conexionismul şi-ar propune nu trece, ca idee, de avangarda interbelică, şi rămîne, în practică, la fel de greu aplicabil ca şi aceea: propunerile sînt, amestecate, de natură economică, socială, educativă, şi prea puţin artistică, şi presupun mai degrabă o acţiune guvernamentală decît una individual-creatoare.Conexiensimul seamănă mai bine cu un plan de reformă decît cu un manifest artistic. -------------------------- EDITORIAL de 'Ttielde ’7K*t*u*be&ect