România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)

1997-10-01 / nr. 39

România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu 1-7 octombrie 1997 (Anul XXX) um pm ATICm (pag. 16) Doi rasişti: Lumea lui Bitxau (pag. 17) Visan,­i ’ Caramitru (pag. 17) CI/WNTE (pag. 12-13) Femeia în faţa oglinzii barbatului (pag. 7) Traduceri şi traducători­­ NICIODATĂ, în ultima jumătate de secol, nu s-a tradus la noi mai mult decît astăzi. Pe fondul scăderii numărului de cărţi româneşti (mă refer exclusiv la domeniul umanistic pe care-l cunosc mai bine: lite­ratură, filosofie S.C.I.), piaţa este invadată (la propriu!) de traduceri. De toată mîna. După seceta relativă din anii comunismului (să nu uităm totuşi Cartea Rusă, cu excelentele versiuni ale literaturii clasice ruseşti, în anii '50, ELU şi urmaşa ei Univers, care au făcut eforturi considerabile), abundenţa actuală e un lucru bun, semn al deschide­rii noastre către lume. Importul depăşeşte, ce e drept, exportul şi în materie de carte. Un anumit dezechilibru ia naştere în mod inevita­bil. Din păcate nu putem decît să constatăm fenomenul. Soluţii ime­diate nu există. O întrebare se ridică în legătură cu calitatea traducerilor. In ansamblu, ea a scăzut faţă de epoca de dinainte de 1989. Să pri­­vim­ lucrurile mai îndeaproape. In orice cultură nesupusă cenzurii, există trei categorii de tradu­ceri. Prima, cantitativ limitată, cuprinde traducerile "dificile", care pretind ani de muncă, experiență, talent. Un exemplu, ales aproape la întîmplare, este Joyce: e nevoie de un scriitor de talia lui Mircea Ivănescu pentru a traduce Ulise, Proust, Faulkner, Rabelais şi alţii in­tră în aceeaşi categorie. Dacă, vorba lui George Steiner, traducerea este o interpretare, tocmai în acest caz definiţia se aplică fără nici o contestare. A doua categorie, înrudită, o reprezintă traducerile exis­tente și considerate greu de înlocuit (devenite stas!), Editura RAO recurge deseori la acest procedeu, cu toate prevederile restrictive impuse de noua Lege a Drepturilor de Autor, reluînd traduceri ante­rioare care au dobîndit prestigiu. In fine, restul traducerilor, de de­parte cele mai numeroase, destule excelente, majoritatea discutabile sau proaste. Dacă primele două categorii beneficiază de priceperea unor traducători profesionişti, scriitori ei înşişi, aceasta din urmă apelează mai ales la oameni fără pregătire de specialitate, mai mult sau mai puţin cunoscători ai limbii din care traduc, fără competenţă literară, repede, practic, impersonal. Chiar şi în condiţiile existenţei Legii Drepturilor de Autor, unele din traducerile din categoria a treia sînt ceea ce se cheamă tradu­­ceri-pirat. Pirateria a diminuat în anii din urmă, după o perioadă în care a profitat din plin de haosul editorial, dar n-a dispărut cu desăvîrşire. Presa a semnalat, din cînd în cînd, cazurile cele mai supărătoare. Nu totdeauna şi nu în mod sistematic. Unele edituri particulare piratează piaţa şi astăzi, fără consecinţe grave, fiindcă urmărirea în justiţie e aproape o aventură, costurile şi durata proce­selor îi descurajează pe păgubiţi. Speranţa de a se pune oarecare ordine e minimă, mai ales dacă ne referim la calitatea traducerilor neprofesioniste. Pirateria va fi probabil limitată prin lege la un moment dat. Calitatea nu poate fi, ea, sporită în nici un fel. Editorii de meserie sînt tot mai puţini. Editorii improvizaţi (în definitiv, oameni care vor să facă bani pe această cale) sînt în schimb tot mai mulţi. Un control eficient rămîne utopic. Cronici ale traducerilor, care să stabilească ierarhii corecte, apar doar în cîteva publicaţii. Editorii n-au decît rareori idee de ecoul traducerilor pe care le tipăresc şi nici nu prea se lasă impre­sionaţi. Concluzia e dezarmantă. Ce-i de făcut? MALRAUX, făuritorul de mituri (pag. 20-21) EDITORIAL de 'Kh­elae ’T Handleecu

Next