România literară, octombrie-decembrie 1998 (Anul 31, nr. 40-52)
1998-10-07 / nr. 40
2 CONTRAFORT Schimb Cotroceni din mână contra Nobel de pe gard N -A SCĂPAT nimănui amănuntul că venirea la putere a lui Emil Constantinescu & echipa a coincis cu intrarea într-un con de umbră a Regelui Mihai. Am meditat adeseori la aceasta ciudăţenie a istoriei contemporane, fără a găsi un răspuns mulţumitor. O stranie schimbare de accent s-a produs prin accedarea la înalte funcţii de stat a celor care se declaraseră până la un punct, şi anume, până când au devenit ei înşişi regi ai politicii, monarhişti înfocaţi. Că monarhismul lor a fost o farsă, o dovedeşte comportamentul din ultimii doi ani. Odată aburcaţi în şeile puterii, s-au metamorfozat ca prin farmec în republicani la fel de înfocaţi, descinşi direct din teaca ploieşteană a căpitanului Candiano Popescu. Obsedaţi de putere, monarhia li s-a înfăţişat, în primii ani post-comunişti, drept o perfectă trambulină. Inexistenţi în viaţa publică, ideea monarhică reprezenta pentru ei şi precara lor personalitate un perfect scut. Comunismul visceral al lui Ion Iliescu îi opuneau, fără sâ-i coste nimic, fără să fi contribuit cu ceva la ea, statura impozantă a unui mare personaj istoric. Sifonaţi de închisorile comuniste, marginalizaţi şi terorizaţi de securitate, uzaţi de muncile subalterne prestate o viaţă întreagă, au avut o scurtă tresărire, mai degrabă un spasm politic decât o viziune, descoperind pluta salvatoare a ambiţiilor de mărire. Monarhia. Nu e cazul să rememorăm secvenţele, oscilând între comicul grotesc şi cinismul degradat, avându-i drept protagonişti pe regaliştii republicani din jurul lui Corneliu Coposu, aciuiţi ulterior pe lângă Ion Diaconescu şi Emil Constantinescu. Nici comportamentul lor de rude care s-au lepădat fără ruşine de Rege după ce, vreme de câţiva ani, s-au căţărat pe piedestalul statuii sale. Destul să spun că în timp ce politicaştrii fostei opoziţii au acaparat primele pagini ale ziarelor şi emisiunile de la ore de vârf ale posturilor de televiziune, Regele rătăceşte în cvasiindiferenţa mass-media, asemeni unui nou Ioan-țârâ-de- Ţara, între Medgidia şi Cărei, primit, în cel mai bun caz, de câte un subprefect judeţean cumsecade sau de vreun fruntaş religios mai cu frica lui Dumnezeu. Ştirile despre Regele Mihai sunt înghesuite undeva între informaţiile despre recolta sfeclei de zahăr şi deschiderea vreunei noi pizzerii. După cum merg lucrurile, nu m-ar mira să dăm în viitor de numerem, exact ca înainte de 1989, doar în presa internet onalâ! Iniţiativa recentă a preşedintelui Constantinescu de a-l susţine pe Rege pentru Premiul Nobel este stupefiantă pentru cine nu cunoaşte dinamica relaţiilor dintre cele două personaje, şi de-a dreptul odioasă pentru cine o cunoaşte. Nu e prima oară când dl. Constantinescu oferă lucruri pe care nu le are. Nu ar fi fost mai corect din partea domniei-sale să asigure poporului român posibilitatea de a cunoaşte personalitatea şi activitatea acestui tragic personaj, măcar în măsura în care oameni apropiaţi domniei-sale se îngrijesc de perpetuarea imaginii mareşalului Antonescu, dictatorul criminal, aliatul fasciştilor români? Dacă tot vrea să-i ofere ceva Regelui, dl. Constantinescu ar putea să-i ofere Cotrocenii cei înfrunziţi sau celelalte proprietăţi ale familiei regale. Dar cum să ofere dl. Constantinescu altceva decât vorbe - mai ales că altruist cum îl ştim locuieşte la Cotroceni în ciuda repulsiei enorme pe care acest loc i-o stârneşte: nu declarase domnia-sa, încă din zorii triumfului electoral, că va părăsi necondiţionat un loc pătat de memoria sinistră a atâtor crime puse la cale acolo de cane iliescieni ? Iată-i acum, la mijlocului mandatului (sperăm că unicul!), complet spălat pe creier de viaţa dusă la castel, în totală izolare - inclusiv fonică -, departe de problemele, cam dizgraţioase, ce-i drept, ale mulţimii secătuite de atâta bunăstare diaconisto-constantinesciana. La drept vorbind, tot ce i-a rămas d-lui Constantinescu de oferit sunt nişte penibile ţinte false, în entuziasta luare de cuvânt din Balconul Universităţii, imediat după anunţarea victoriei asupra lui Iliescu, actualul preşedinte anunţa solemn că nu va învinui presa niciodată pentru eventualele lui eşecuri. A mai promis că în România constantinesciană se vor sacrifica doar conducătorii şi îi vedem cum se sacrifică. Iar acum, ţapul ispăşitor al eşecului politicii sale (dacă putem defini astfel ceea ce ar trebui să se numească non-combat politic) a devenit tocmai presa! Pentru a mai izbi o dată cu pumnii încleştaţi de furie în obrazul acesteia, dl. Constantinescu a făcut regescul efort de a părăsi Olimpul cotrocean aventurându-se, cam însoţit de fluierăturile populaţiei, ce-i drept, pe Calea Victoriei. Cum trăim nişte vremuri caragialiene, poate n-ar fi râu ca dl. Constantinescu să mediteze la vorbele nemuritorului nenea Iancu, adresate în 1907 studenţimii ieşene: “...om din popor, fără nume din naştere, fără avere, fără sprijin... n-am avut pe lume alt profesor decât libertatea tiparului”. După care continuă: “N-aş putea vreodată trece în tabăra cui crede că trebuie să-l lovească”. Mânat de o ură iraţională, dl. Constantinescu a trecut! Ar mai exista un motiv, strict teoretic vorbind, pentru care dl. Constantinescu să încerce reapropierea de Regele Mihai: ameninţarea, tot mai prezentă, a atacurilor concertate ale opoziţiei, perspectiva dramatică a ieşirii de la guvernare a UDMR-ului şi posibila spargere a PD-ului, caz în care preşedintele va fi, probabil, nevoit să treacă de partea protejatului său, Adrian Severin. Or, sfătuit de consilieri la fel de realişti ca şi domnia-sa, actualul şef al statului încearcă sâ-l folosească, încă o dată, pe Rege drept pion tocmai bun de manevrat pentru propriile interese. Atât pe scena internă, cât şi pe aceea internaţională. Nu mă mir că în plasa acestei prostioare a căzut şi premierul, veşnic pescuitor de onoruri şi măriri, în ape din ce în ce mai tulburi. Dl. Vasile, atât de încruntat şi de hotărât înainte de luarea cu asalt a birourilor din Piaţa Victoriei, nu-şi revine din buimăceala provocată de îndelungata degustare a victoriei. N-a trecut mult de când liderii ţărănişti îşi făceau un titlu de glorie din a-l fi întâlnit pe Rege în afara orelor de serviciu, în calitatea lor, nu-i aşa, de “simpli cetăţeni”, mai mult sau mai puţin monarhişti, mai mult sau mai puţin lipiţi de caracter. Iată că acum premierul iese din acest jalnic incongnito şi se trezeşte părtaş într-un târg penibil: Cotrocenii în schimbul Nobelului! Motivaţia prin care cei doi aşi ai politicii româneşti susţin candidatura Regelui Mihai e cel puţin ciudată: ei invocă acum, când s-a scurs destul timp de la sărbătorirea semicentenarului victoriei din cel de-al doilea război mondial, meritele Regelui (şi ale României) în scurtarea cu câteva luni a conflictului. Perfect adevărat. Dar de ce nu au făcut acest lucru la timp, prin 1994,1995, când o asemenea iniţiativă ar fi avut şanse măcar la o mediatizare internaţională decentă? Pentru că atunci, prinşi în focurile bătăliei electorale, se dădeau de ceasul morţii să se lepede de monarhie. A invoca astfel de motive acum, când presa internaţională şi-a îndreptat privirile spre alte aniversări şi celebrări, e la fel de eficient ca şi cum l-am propune pe Mihai Viteazu şi victoria sa asupra turcilor la Călugăreni! Actuala putere nu se dezminte, aşadar. După ce şi-a dovedit cu asupra de măsură impotenţa administrativă, nu i-a mai rămas decât să-şi ridice, când te aştepţi mai puţin, sub privirile consternate ale lumii, poalele. Din nefericire, ceea ce zărim acolo e cu totul insuficient pentru a ne impresiona câtuşi de puţin. România literară INT AI un mic fragment (din cele trei, alese pentru exemplificare), dintr-un poemation lung cât o zi de post, pe care autorul şi-l intitulează Cercetatul şi Climeea, în care Cercetaşul este oştean în armata lui Mircea, iar Climneea una din roabele de campanie ale lui Baiazid: “Prin noaptea de mătase oastea otomană înaintează/ Având pe marele Baiazid în frunte (la figurat normal),/ Căci el acuma doarme dus în cortu-i şi visează/ Cum în zori Ţara Românească va fi sub al său val./ Un vis superb demn de-un mare împărat/ Un vis care problemele-i alungă,/ Ce pentr-o clipă faţa i-a luminat/ Şi pentr-o clipă faţa i-a fost blândă./ Climneea, scalva, cu ura-1 priveşte/ Crezându-1 visând la o altă femeie/ Gândind că în plus deja ea este/ Dorind ca-n minte să-i vinâ-o idee!”. Şi acum scrisoarea autorului, mostră de fudulie şi insolenţă, la o atentă cercetare: “Bună ziua sau bună seara, depinde când citiţi scrisoarea asta. Mă numesc T.V., am 17 ani şi de vreo doi ani scriu poezii şi povestiri. Dacă până acum nu v-am trimis nimic este mai mult din cauza lenei. Dacă acum în sfârşit vă trimit acest plic cu format uriaş (de care am făcut rost destul de greu) este pentru că am fost bătut la cap în mod repetat. Acei puţini care mi-au citit scrierile (şi m-au pisat să le trimit undeva) au spus că ar fi bune, întâmplător sunt de aceeaşi părere cu ei. Dacă sunt atât de bune sau de proaste este că astfel îmi place mie arta şi aşa ceva aş vrea să citesc. Acum aş dori totuşi sâ primesc o părere profesionistă despre ele, şi eventuale sfaturi pentru înlăturarea defectelor lor şi pentru a-mi îmbunătăţi stilul (îmi place să cred că vreau să primesc sfa ■ turi). Vi le trimit şi în speranţa că le veţi considera atât de bune încât să le publicaţi. Nu ştiu cum se procedează cu manuscrisele de obicei, dar oricum ar fi, eu nu am nevoie sa mi le trimiteţi înapoi”. Cu manuscrisele nepublicate, la noi se procedează ca peste tot în lume şi cum bine ştiţi, dar vnabil vă prefaceţi că nu ştiţi, ele nu se înapoiază autorilor. Ar fi inutil şi prea costisitor. Maculatura se aruncă la coş. O mică parte dintre manuscrise se păstrează, pentru coeficientul lor de speranţă, pentru semnele de talent literar real. Dar se mai păstrează (este şi cazul manuscriselor corespondentului T.V.) textele de un absurd aiuritor, adevărate fişe psihiatrice, de incultură sau de lipsă de educaţie şi de caracter, pentru tristul lor haz, pentru umorul lor involuntar, extrem de interesante şi care demonstrează o stare de fapt pe care o semnalăm ca atare, ele neavând nici în clin, nici în mânecă nimic comun cu literatura. Povestea cu bătutul şi pisatul la cap de către prietenii pricepuţi în ale artei este foarte frecventă la condeierii imberbi. Nimeni nu se îndoieşte că fiecare are publicul lui, familia (exasperată sau încântată, după caz), colegii entuziaşti, profesorii depăşiţi uneori de situaţie. Brutalitatea deloc inocentă a acelui îmi place sâ credea vreau sâ primesc sfaturile mută din stupoare în umilinţa de a te trezi luat la vale de un copil fudul care va da curând în gropi. E dreptul lui şi e riscul lui, de asemenea, sâ fie sătul până-n gât de ale şcolii, de orele de română, de logică, de gramatică, de Eminescu şi de a sa Scrisoare IUI. E riscul lui să fi trecut ca raţa prin apă şi peste Ţiganiada şi peste altele. Fapt este că autorul nostru ia subiectul Scrisorii IU, îl întoarce cu josul în sus, turnându-i în stil aproape budaidelean acţiunea, preţ de vreo 300 de versuri pline, punând la dispoziţia cui vrea să-i parcurgă poemationul eroi-comic produse ale imaginaţiei proprii, date stupefiante. Portretul Domnitorului înţelept şi viteaz, în contextul imaginat de tânărul autor apare ca o caricatură, după cum urmează: “In tabăra adversă apare-o îngrozitoare veste,/ Către castel cercetaşul în viteză o poarta,/ Cu pintenii înroşiţi el calul zoreşte/ Căci simte că de asta depinde-a ţării soartă./ Domnul Mircea nervos că a fost sculat aşa de dimineaţă/ Se răsteşte la bietul om care-şi făcea datoria,/ Se răsteşte pentru că acesta-ncerca sâ-i dea o povaţâ,/ El e convins ca lui îi va aparţine victoria./ E convins de geniul lui strategic,/ Iar fiica celuilalt îl agasa teribil./ - Cine sä mä-nvingä? Soldaţi înveliţi în borangic?/ Nu-ţi dai seama cât eşti de penibil// Câţi sunt la unna urmei stimate clovn?!”... Citeşti şi simţi cum te ticăloşeşti. Râzi, cu lacrimi. Ştii că nu asta aşteaptă de la tine tânărul autor, care în derâdere parcă iţi ceruse sfaturi şi reţete de creaţie, înger al răbdării sâ fii, un text ca acesta, într-o zi te va decide să te predai singur la poarta clinicii. Texte de-un trist haz nebun, care-şi fac treaba, dulce epuizându-i şi legănându-i pe autorii lor suiţi primejdios pe firmamentul fragil al iluziilor lor. In fine, şi spre amuzament, dar şi spre îngrijorare, cel de-al treilea fragment din poemation, promis la început: “Cele două forţe se ciocnesc, luptă în van,/ Copacii privesc uimiţi/ La soldaţii osteniţi/ Care-ncearcâ sâ-nroşească al cerului tavan./ Moartea pentru-un moment a făcut aici o haltă,/ Eroi şi laşi, turci şi români, toţi cad laolaltă./ Inutil ei cerul îl imploră/ Căci norii îl ascund de-o oră,/ Protectori îi păzesc albastrul pur/ De-al luptei suflet sur,/ De oştenii ce cad cu inima ruginită,/ De-o suliţă învechită/ In inimă înfiptă”... (Mărturisesc că preţ de câteva minute cât a durat consternarea lectură, mi-a răsunat în minte patetica, inconfundabila voce a lui Călinescu dintr-o înregistrare pe disc, criticul recitându-şi propriile versuri. Vocea lui suia piţigăiat la In adolescentă..., şi cobora în sumbru hazliu la Eram foarte trist... Părerea mea este că numai cu o astfel de voce se pot parcurge fără pericol multe din textele care sosesc pe adresa Post-restantului. încercaţi şi dv., cei care-şi amintesc vocea maestrului, un exerciţiu de graţie pură pe versurile autorului nostru: “Un scrâşnet metalic cuprinde văzduhul,/ Norii speriaţi brusc la faţă se-ntuneca,/ Tunetele îşi pornesc pe dată cântul,/ Iar vântul norilor le suflă în tunică./ Steagurile se zbat duşmanul să-l intimideze,/ Iar la picioarele inimilor ce sunt încă treze/ Râuri de sânge curg prin iarbă/... /Pădurea a căpătat o gură? Neliniştită foşneşte dar nimeni n-o ascultă,/ Căci toţi o ţulaşi-s de-a lupţii anvergură”. Chiar aşa,de-ahipii anvergură! ! România literară Director: INicolae Manolescu Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, al Fundapei pentru o Societate Deschisă România şi a Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată. Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia:Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută, B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare,tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secretariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL:romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPP://W WW.ROMLIT.RO http://www.sfos.ro/news/romlit http://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT