România literară, octombrie-decembrie 1998 (Anul 31, nr. 40-52)

1998-10-07 / nr. 40

2 CONTRAFORT Schimb Cotroceni din mână contra Nobel de pe gard N -A SCĂPAT nimănui amănuntul că venirea la putere a lui Emil Constantinescu & echipa a coin­cis cu intrarea într-un con de umbră a Regelui Mihai. Am meditat adeseori la aceasta ciudă­ţenie a istoriei contemporane, fără a găsi un răspuns mulţumitor. O stranie schimbare de accent s-a produs prin accedarea la înalte funcţii de stat a celor care se declaraseră până la un punct, şi anume, până când au devenit ei înşişi regi ai politicii, monarhişti înfocaţi. Că monarhismul lor a fost o farsă, o dovedeşte comportamentul din ultimii doi ani. Odată aburcaţi în şeile puterii, s-au metamorfozat ca prin farmec în republicani la fel de înfocaţi, descinşi direct din teaca ploieşteană a căpita­nului Candiano Popescu. Obsedaţi de putere, monarhia li s-a înfăţi­şat, în primii ani post-comunişti, drept o per­fectă trambulină. Inexistenţi în viaţa publică, ideea monarhică reprezenta pentru ei şi pre­cara lor personalitate un perfect scut. Comu­nismul visceral al lui Ion Iliescu îi opuneau, fără sâ-i coste nimic, fără să fi contribuit cu ceva la ea, statura impozantă a unui mare per­sonaj istoric. Sifonaţi de închisorile comu­niste, marginalizaţi şi terorizaţi de securitate, uzaţi de muncile subalterne prestate o viaţă întreagă, au avut o scurtă tresărire, mai degra­bă un spasm politic decât o viziune, descope­rind pluta salvatoare a ambiţiilor de mărire. Monarhia. Nu e cazul să rememorăm secvenţele, os­cilând între comicul grotesc şi cinismul de­gradat, avându-i drept protagonişti pe regaliş­­tii­ republicani din jurul lui Corneliu Coposu, aciuiţi ulterior pe lângă Ion Diaconescu şi Emil Constantinescu. Nici comportamentul lor de rude care s-au lepădat fără ruşine de Rege după ce, vreme de câţiva ani, s-au căţă­rat pe piedestalul statuii sale. Destul să spun că în timp ce politicaştrii fostei opoziţii au acaparat primele pagini ale ziarelor şi emisiu­nile de la ore de vârf ale posturilor de televizi­une, Regele rătăceşte în cvasiindiferenţa mass-media, asemeni unui nou Ioan-țârâ-de- Ţara, între Medgidia şi Cărei, primit, în cel mai bun caz, de câte un subprefect judeţean cumsecade sau de vreun fruntaş religios mai cu frica lui Dumnezeu. Ştirile despre Regele Mihai sunt înghesuite undeva între informa­ţiile despre recolta sfeclei de zahăr şi deschi­derea vreunei noi pizzerii. După cum merg lucrurile, nu m-ar mira să dăm în viitor de numere­­­m, exact ca înainte de 1989, doar în presa internet onalâ! Iniţiativa recentă a preşedintelui Constan­tinescu de a-l susţine pe Rege pentru Premiul Nobel este stupefiantă pentru cine nu cunoaş­te dinamica relaţiilor dintre cele două perso­naje, şi de-a dreptul odioasă pentru cine o cu­noaşte. Nu e prima oară când dl. Constanti­nescu oferă lucruri pe care nu le are. Nu ar fi fost mai corect din partea domniei-sale să asi­gure poporului român posibilitatea de a cu­noaşte personalitatea şi activitatea acestui tra­gic personaj, măcar în măsura în care oameni apropiaţi domniei-sale se îngrijesc de perpe­tuarea imaginii mareşalului Antonescu, dicta­torul criminal, aliatul fasciştilor români? Dacă tot vrea să-i ofere ceva Regelui, dl. Constan­tinescu ar putea să-i ofere Cotrocenii cei în­frunziţi sau celelalte proprietăţi ale familiei re­gale. Dar cum să ofere dl. Constantinescu altce­va decât vorbe - mai ales că altruist cum îl ştim locuieşte la Cotroceni în ciuda repulsiei enorme pe care acest loc i-o stârneşte: nu de­clarase domnia-sa, încă din zorii triumfului electoral, că va părăsi necondiţionat un loc pătat de memoria sinistră a atâtor crime puse la cale acolo de cane iliescieni ? Iată-i acum, la mijlocului mandatului (sperăm că unicul!), complet spălat pe creier de viaţa dusă la cas­tel, în totală izolare - inclusiv fonică -, de­parte de problemele, cam dizgraţioase, ce-i drept, ale mulţimii secătuite de atâta bună­stare diaconisto-constantinesciana. La drept vorbind, tot ce i-a rămas d-lui Constantinescu de oferit sunt nişte penibile ţinte false, în entuziasta luare de cuvânt din Balconul Universităţii, imediat după anunţa­rea victoriei asupra lui Iliescu, actualul preşe­dinte anunţa solemn că nu va învinui presa niciodată pentru eventualele lui eşecuri. A mai promis că în România constantinesciană se vor sacrifica doar conducătorii­­ şi îi ve­dem cum se sacrifică. Iar acum, ţapul ispă­şitor al eşecului politicii sale (dacă putem defini astfel ceea ce ar trebui să se numească non-combat politic) a devenit tocmai presa! Pentru a mai izbi o dată cu pumnii încleştaţi de furie în obrazul acesteia, dl. Constanti­nescu a făcut regescul efort de a părăsi Olim­­pul cotrocean aventurându-se, cam însoţit de fluierăturile populaţiei, ce-i drept, pe Calea Victoriei. Cum trăim nişte vremuri caragia­­liene, poate n-ar fi râu ca dl. Constantinescu să mediteze la vorbele nemuritorului nenea Iancu, adresate în 1907 studenţimii ieşene: “...om din popor, fără nume din naştere, fără avere, fără sprijin... n-am avut pe lume alt profesor decât libertatea tiparului”. După care continuă: “N-aş putea vreodată trece în tabăra cui crede că trebuie să-l lovească”. Mânat de o ură iraţională, dl. Constantinescu a trecut! Ar mai exista un motiv, strict teoretic vor­bind, pentru care dl. Constantinescu să încer­ce reapropierea de Regele Mihai: amenin­ţarea, tot mai prezentă, a atacurilor concertate ale opoziţiei, perspectiva dramatică a ieşirii de la guvernare a UDMR-ului şi posibila spar­gere a PD-ului, caz în care preşedintele va fi, probabil, nevoit să treacă de partea protejatu­lui său, Adrian Severin. Or, sfătuit de con­silieri la fel de realişti ca şi domnia-sa, actu­alul şef al statului încearcă sâ-l folosească, încă o dată, pe Rege drept pion tocmai bun de manevrat pentru propriile interese. Atât pe scena internă, cât şi pe aceea internaţională. Nu mă mir că în plasa acestei prostioare a căzut şi premierul, veşnic pescuitor de ono­ruri şi măriri, în ape din ce în ce mai tulburi. Dl. Vasile, atât de încruntat şi de hotărât îna­inte de luarea cu asalt a birourilor din Piaţa Victoriei, nu-şi revine din buimăceala provo­cată de îndelungata degustare a victoriei. N-a trecut mult de când liderii ţărănişti îşi făceau un titlu de glorie din a-l fi întâlnit pe Rege în afara orelor de serviciu, în calitatea lor, nu-i aşa, d­e “simpli cetăţeni”, mai mult sau mai puţin monarhişti, mai mult sau mai puţin lipiţi de caracter. Iată că acum premierul iese din acest jalnic incongnito şi se trezeşte părtaş într-un târg penibil: Cotrocenii în schimbul Nobelului! Motivaţia prin care cei doi aşi ai politicii româneşti susţin candidatura Regelui Mihai e cel puţin ciudată: ei invocă acum, când s-a scurs destul timp de la sărbătorirea semicen­tenarului victoriei din cel de-al doilea război mondial, meritele Regelui (şi ale României) în scurtarea cu câteva luni a conflictului. Per­fect adevărat. Dar de ce nu au făcut acest lucru la timp, prin 1994,1995, când o aseme­nea iniţiativă ar fi avut şanse măcar la o medi­­atizare internaţională decentă? Pentru că a­­tunci, prinşi în focurile bătăliei electorale, se dădeau de ceasul morţii să se lepede de monarhie. A invoca astfel de motive acum, când presa internaţională şi-a îndreptat privi­rile spre alte aniversări şi celebrări, e la fel de eficient ca şi cum l-am propune pe Mihai Viteazu şi victoria sa asupra turcilor la Călugăreni! Actuala putere nu se dezminte, aşadar. După ce şi-a dovedit cu asupra de măsură im­potenţa administrativă, nu i-a mai rămas decât să-şi ridice, când te aştepţi mai puţin, sub pri­virile consternate ale lumii, poalele. Din nefe­ricire, ceea ce zărim acolo e cu totul insufici­ent pentru a ne impresiona câtuşi de puţin. România literară I­NT AI un mic fragment (din cele trei, alese pentru exemplificare), dintr-un poemation lung cât o zi de post, pe care autorul şi-l intitulează Cercetatul şi Cli­meea, în care Cercetaşul este oş­tean în armata lui Mircea, iar Climneea una din roabele de campanie ale lui Baiazid: “Prin noaptea de mătase oastea otomană înaintează/ Având pe marele Baiazid în frunte (la figurat normal),/ Căci el acuma doar­me dus în cortu-i şi visează/ Cum în zori Ţara Românească va fi sub al său val./ Un vis superb demn de-un mare împărat/ Un vis care problemele-i alungă,/ Ce pentr-o clipă faţa i-a luminat/ Şi pentr-o clipă faţa i-a fost blândă./ Climneea, scalva, cu ura-1 priveşte/ Cre­­zându-1 visând la o altă femeie/ Gândind că în plus deja ea este/ Dorind ca-n minte să-i vinâ-o idee!”­. Şi acum scrisoarea autorului, mostră de fudulie şi insolenţă, la o atentă cercetare: “Bună ziua sau bună seara, depinde când citiţi scrisoarea asta. Mă numesc T.V., am 17 ani şi de vreo doi ani scriu poezii şi povestiri. Dacă până acum nu v-am trimis nimic este mai mult din cauza lenei. Dacă acum în sfârşit vă trimit acest plic cu format uriaş (de care am făcut rost destul de greu) este pentru că am fost bătut la cap în mod repetat. Acei puţini care mi-au citit scrierile (şi m-au pisat să le trimit undeva) au spus că ar fi bune, întâmplător sunt de aceeaşi părere cu ei. Dacă sunt atât de bune sau de proaste este că astfel îmi place mie arta şi aşa ceva aş vrea să citesc. Acum aş dori totuşi sâ primesc o părere profesionistă despre ele, şi eventuale sfaturi pentru înlăturarea defectelor lor şi pentru a-mi îmbunătăţi stilul (îmi place să cred că vreau să primesc sfa­ ■ turi). Vi le trimit şi în speranţa că le veţi considera atât de bune încât să le publicaţi. Nu ştiu cum se procedează cu manuscrisele de obicei, dar oricum ar fi, eu nu am nevoie sa mi le trimiteţi înapoi”. Cu manuscrisele nepublicate, la noi se procedează ca peste tot în lume şi cum bine ştiţi, dar vnabil vă prefaceţi că nu ştiţi, ele nu se înapoiază autorilor. Ar fi inutil şi prea costisitor. Maculatura se aruncă la coş. O mică parte dintre manuscrise se păstrează, pentru coeficientul lor de speranţă, pentru semnele de talent literar real. Dar se mai păstrează (este şi cazul manuscriselor corespondentului T.V.) textele de un ab­surd aiuritor, adevărate fişe psihiatrice, de incultură sau de lipsă de educaţie şi de carac­ter, pentru tristul lor haz, pentru umorul lor involuntar, extrem de interesante şi care de­monstrează o stare de fapt pe care o semnalăm ca atare, ele neavând nici în clin, nici în mânecă nimic comun cu literatura. Povestea cu bătutul şi pisatul la cap de către prietenii pricepuţi în ale artei este foarte frecventă la condeierii imberbi. Nimeni nu se îndoieşte că fiecare are publicul lui, familia (exasperată sau încântată, după caz), colegii entuziaşti, profesorii depăşiţi uneori de situaţie. Brutalitatea deloc inocentă a acelui îmi place sâ credea vreau sâ primesc sfaturile mută din stupoare în umilinţa de a te trezi luat la vale de un copil fudul care va da curând în gropi. E dreptul lui şi e riscul lui, de asemenea, sâ fie sătul până-n gât de ale şcolii, de orele de română, de logică, de gramatică, de Emi­­nescu şi de a sa Scrisoare IUI. E riscul lui să fi trecut ca raţa prin apă şi peste Ţiganiada şi peste altele. Fapt este că autorul nostru ia subiectul Scrisorii IU, îl întoarce cu josul în sus, turnându-i în stil aproape budaidelean acţiunea, preţ de vreo 300 de versuri pline, punând la dispoziţia cui vrea să-i parcurgă poemationul eroi-comic produse ale imagi­naţiei proprii, date stupefiante. Portretul Domnitorului înţelept şi viteaz, în contextul imaginat de tânărul autor apare ca o caricatură, după cum urmează: “In tabăra adversă apare-o îngrozitoare veste,/ Către castel cercetaşul în viteză o poarta,/ Cu pintenii înroşiţi el calul zoreşte/ Căci simte că de asta depinde-a ţării soartă./ Domnul Mircea nervos că a fost sculat aşa de dimineaţă/ Se răsteşte la bietul om care-şi făcea datoria,/ Se răsteşte pentru că acesta-ncerca sâ-i dea o povaţâ,/ El e convins ca lui îi va aparţine victoria./ E convins de geniul lui strategic,/ Iar fiica celuilalt îl agasa teribil./ - Cine sä mä-nvingä? Soldaţi înveliţi în borangic?/ Nu-ţi dai seama cât eşti de penibil­// Câţi sunt la unna urmei stimate clovn?!”... Citeşti şi simţi cum te ticăloşeşti. Râzi, cu lacrimi. Ştii că nu asta aş­­teaptă de la tine tânărul autor, care în derâdere parcă iţi ceruse sfaturi şi reţete de creaţie, înger al răbdării sâ fii, un text ca acesta, într-o zi te va decide să te predai singur la poar­ta clinicii. Texte de-un trist haz nebun, care-şi fac treaba, dulce epuizându-i şi legănându-i pe autorii lor suiţi primejdios pe firmamentul fragil al iluziilor lor. In fine, şi spre amuza­ment, dar şi spre îngrijorare, cel de-al treilea fragment din poemation, promis la început: “Cele două forţe se ciocnesc, luptă în van,/ Copacii privesc uimiţi/ La soldaţii osteniţi/ Care-ncearcâ sâ-nroşească al cerului tavan./ Moartea pentru-un moment a făcut aici o haltă,/ Eroi şi laşi, turci şi români, toţi cad laolaltă./ Inutil ei cerul îl imploră/ Căci norii îl ascund de-o oră,/ Protectori îi păzesc albastrul pur/ De-al luptei suflet sur,/ De oştenii ce cad cu inima ruginită,/ De-o suliţă învechită/ In inimă înfiptă”... (Mărturisesc că preţ de câteva minute cât a durat consternarea lectură, mi-a răsunat în minte patetica, incon­­fundabila voce a lui Călinescu dintr-o înregistrare pe disc, criticul recitându-şi propriile versuri. Vocea lui suia piţigăiat la In adolescentă..., şi cobora în sumbru hazliu la Eram foarte trist... Părerea mea este că numai cu o astfel de voce se pot parcurge fără pericol multe din textele care sosesc pe adresa Post-restantului. încercaţi şi dv., cei care-şi amintesc vocea maestrului, un exerciţiu de graţie pură pe versurile autorului nostru: “Un scrâşnet metalic cuprinde văzduhul,/ Norii speriaţi brusc la faţă se-ntuneca,/ Tunetele îşi pornesc pe dată cântul,/ Iar vântul norilor le suflă în tunică./ Steagurile se zbat duşmanul să-l intimideze,/ Iar la picioarele inimilor ce sunt încă treze/ Râuri de sânge curg prin iarbă/... /Pădurea a căpătat o gură? Neliniştită foşneşte dar nimeni n-o ascultă,/ Căci toţi o ţulaşi-s de-a lupţii anvergură”. Chiar aşa,de-ahip­ii anvergură! ! România literară Director: INicolae Manolescu Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, al Fundapei pentru o Societate Deschisă România şi a­ Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată­. Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia:Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută, B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare,­­tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL:romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPP://W WW.ROMLIT.RO http://www.sfos.ro/news/romlit http://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT

Next