România literară, iulie-septembrie 1999 (Anul 32, nr. 27-39)
1999-09-15 / nr. 37
CRONICA LITERARĂ de Gheorghe Grigurcu Poezia lui Dorin Tudoran CUNOSCUT, azi, mai cu seamă în calitate de “disident”, unul dintre cei mai marcanţi ai Europei de Est, şi, fireşte, în cea strict complementara, de polemist şi pamfletar de temut, Dorin Tudoran este, infrastructural, un poet. Nu doar pentru ca şi-a început activitatea publicînd volume de versuri (începînd cu 1973), ci şi pentru ca înseşi rădăcinile discursului d-sale protestatar se află în solul vulcanic al unui anume temperament liric, inconformist, ultracritic, rebel, care a impregnat întregu-i demers, i-a acordat un specific. Cît de uşor se uita acum faptul ca la originile luptei antitotalitare, ergo ale regimurilor politice postcomuniste, se află atitudinea temerară a unor intelectuali, în speţa a unor scriitori, care, cu riscul libertăţii şi chiar al vieţii, au dezvăluit scandaloasele realităţi ale socialismului real, au catalizat nemulţumirea maselor, i-au înzestrat cu o doctrină pe noii politicieni, care, adesea, drept răsplată, i-au exclus din rindurile lor! N-am putea concepe răsturnarea comunismului fara fermentul intelectualităţii, care a produs conştientizarea populaţiei oprimate, a determinat, în foarte amplă măsura, explozia purificatoare. Daca, după cum se ştie, revoluţia îşi mânînca progeniturile, sa fie aceasta şi o fatalitate a... contrarevoluţiei? Oricum, la ceasul de faţă, cei mai importanţi intelectuali anticomunişti, notorii pe vremea cînd despre înalţii demnitari de azi nu auzise nimeni, se afla într-o marginalizare ce alcătuieşte un trist pandant al celei la care au fost supuşi de regimul totalitar. Excluderea lor, cu prea puţine excepţii, din mecanismele puterilor instituţionalizate ale statului, nesocotirea opiniilor şi a doleanţelor lor, condiţiile de viaţa mizere ce le sunt, în genere, hărăzite (nu putem a nu adauga aci şi descurajarea membrilor diasporei de a se întoarce în patrie), constituie unul din indiciile unei neaşteptate, dramatice continuităţi. Aş dori sa fiu un fals profet, semnalînd în această ingrată despărţire de intelectuali un factor premonitor al eşecului formaţiilor politice care şi-o asumă. O decuplare care le vă fi fatala. Oare nu arată deja cadranul sondajelor de opinie o vertiginoasă cădere a “democraţilor”, în care ne-am investit toate nădejdile? Sunt convins că ea nu e fărâ legătura cu izgonirea postideologică a intelighenţiei ce i-a susţinut cu o convingere şi cu o ardoare pur idealiste... Dar sâ revenim la creaţia poetică a lui Dorin Tudoran. Normal, ea face corp comun cu personalitatea rugoasă a disidentului, care însă, dupâ cum remarcă Ion Bogdan Lefter, în prefaţa volumului bilingv, Viitorul facultativi Optional future, “ocoleşte capcana demascărilor reportericeşti”, realizînd, în marea majoritate a cazurilor, ecuaţii lirice. Militantismul textelor nu apare în scena, fiind subînţeles, aşezîndu-se în afara referentului precis, a regiei filosofice ori biografice. Deşi prezenta în fundal, apocalipsa comunistă e contrasă în transparenţa metaforei, asimilata în limbajul care o fixeaza în structura vizionară. Dincolo de carnaţia realului repulsiv, imaginile au aerul clinic-spectral al unor radiografii: “In fiecare os mi-aţi sădit/ un mausoleu/ în fiecare picătură de sînge/ port, roşie/ o piaţă.// Dacă i-ar da prin minte/ copilului meu/ sâ sufle spre mine/ cît într-o luminare, atit numai/ n-ar auzi decît/ prâbuşindu-se un vraf de ziare,/ mausoleu peste mausoleu,/ piaţă cu piaţă” (Atit numai). Deruta unei propagande care a ajuns a şovăi între ameninţări şi concesii, atitulea între propria-i poziţie şi antiteza ei apare în următorul poem, amar amoresc: “Ca să tac/ mi-aţi dat un vagon/ cu gumă de mestecat./ Ca să nu mai respir/ miaţi trimis fotografii/ din împărăţia Gulag./ Ca să-mi piară cheful/ de-a vedea/ mi-aţi legat ochii/ cu treizeci şi trei kilometri panglică maşină de scris./ Ca sâ nu mai scriu/ îmi amintiţi toate acestea/ Ce vă faceţi/ dacă-ncep sâ v-aplaud?/ Ca sâ tac/ mai trimiteţi-mi/ o căruţă/ cu gumă de mestecat./ Ca sâ nu vă aplaud/ e pe gratis” (Pax Romană). Iar îndepărtarea declarată a opresiunii, nu fără incalculabile, dureroase sechele, e distilată în linii acuzate, de caricatura “Sâ ne ridicăm/ nam sărutat bocancul/ talpa lui cu ţinte/ iat-o îndepârtîndu-se./ Pînâ acum n-am făcut altceva/ decît s-o simţim/ râvâşindu-ne chipul;/ acum avem răgazul s-o vedem:/ pierzînduse-n sus/ pare chiar bolta cereasca/ De vrem/ putem distinge carul mare/răstignită pe roţile lui/ viaţa noastră încă/ pîlpîie!//Iţi ating obrazul/şoptindu-ţi sâ ne ridicăm” (Talpă). Incongruentele figurii poetice le divulgă astfel pe cele ale fenomenalului social-moral, la fel de flagrante, în cheia unor aluzii deloc discrete, întrupările poeziei disimulează (şi nu prea) o severă instanţă judecătorească. Instrumentul de căpetenie al acestei producţii sublimat-indignate e absurdul. André Breton arăta, în celebra-i Antologie a umonlui negru, câ “spiritul, în confruntarea sa cu orice fel de dificultate, poate sâ găsească o ieşire ideală în absurd”. După cum Christian Morgenstern îi îndemna pe confraţii săi astfel: “Vă rămîn încă multe de făcut, desigur, dar şi aceasta, pe cît cu putinţă să vă reduceţi fără echivoc şi în toate privinţele ad absurdum". Sumpana lui Dorin Tudoran, absurdul îndeplineşte aât funcţia de revelare a unei lumi monstruoase, cît şi pe cea de subminare a ei, în virtutea unei saturaţii maligne, la capătul căreia se profilează autodistrugerea. O specială tensiune a metaforei de ordin suprarealist depăşeşte pragul jocului formal în sine, implicînd o inefabilă osîndire în planul istoric. Arbitrariul total e o stare precară, explozivă: “încordat ca un dicton latin/ nefolosit de cîteva secole/ păşesc flancat/ de teoria relativităţii şi/ revelarea antimateriei;/ abia-mi ţin gura/ spre a nu arunca în aer/ această procesiune/ în care eu par victima” (Despre cuvînt). La capătul său, absurdul se înfăţişează mîntuitor. E un soi de anarhism epurat, ale cărui mijloace expresive, pentru a nu spune astfel, scuză scopul, de ordin transestetic. Drept care, impenitent, poetul instalează aproape tot atîtea maşini infernale cîte poeme imprimă, între particular şi general, între abstract şi concret, între gratuit şi tendenţios se stabilesc relaţii obscure, înfricoşătoare, ca-ntr-un coşmar: “Cîtă istorie poate sâ-ncapâ/ în coaja acestei erori stupide?/ îmi spui de-a viaţa: «Ce limba ascuţita ai! »/Ai reuşit - poftim! - sâ mă plictiseşti./ Aflu deci acestea:/ Cîndva/ pe masa mea de lucru/ am înflorit un pumn murdar./ L-am sărutat/ pînâ l-am făcut oglindă/ l-am curăţat cu dinţii/ pînâ i s-a făcut pielea roz/ ca a pruncilor de curată/ l-am mai sărutat o dată/ şi el, Hop!, mi-a sărit/ în gură/ ca-ntr-un incubator de lux/ şi-a zis:/ «Numai cîteva clipe/ pînă prind ceva puteri»./ De-atunci/ numai eu am numărat/ vreo două mii de ani” (Mărturisirea scribului pamfletar). Sub aparenţa mişcărilor utile, familiare, are loc configurarea unui cerc vicios. Iată tabloul unui infern repetitiv, în subtextul căruia se ghiceşte monotonia societăţii standardizate, ideologic ori altminteri: “Cineva tocmai potoleşte/ mestecă dulce/ asculta un disc, două, treizeci/ îi spun «chiar aşa?» - îmi râspunde/«te repeţi»/ răsfoieşte insectarul cu fotografii - exemplarele de lux/ zîmbesc imbecil în diapozitive/ lipseşte o marcă pe-un plic/ ceva să ajungă la capătul lumii/ unde, ca şi în Europa, automobilul/ DAF cîştigă teren/ îşi mîngîie, în treacăt, dragostea de-acum/ îi spun «chiar aşa?» - îmi răspunde/ «te repeţi!»/ şi mestecă dulciuri/ modifică reverul unei haine/ îşi lărgeşte ginşii/ îi scrie şapte rînduri doctorului -/ ar vrea să ştie/ dacă paradontoza ori boala ce-o are/ e un lucru serios/ dacă şi cum se poate muri din ea/ alege cîteva scrisori vechi/ un anunţ - le va trage la XEROX/ (tovarăşii aşteaptă!)/ primeşte un telefon la patru dimineaţa/ îi spun, rupt de oboseală, «chiar aşa?» -/ «te repeţi!» - îmi răspunde/ şi mestecă dulciuri/ doctorul i-a răspuns/ câ nu e nici o problemă/ sigur, boala e ireversibilă/ osul maxilarului inferior se topeşte/ zi cu zi/ dar un control regulat/ şi mai ales pasta de dinţi AJONA - nici THERAMED nu-i rea -/ îi va asigura o muşcătură trainică/ pe încă cincizeci de ani/ doar eu mai am obrăznicia să-ntreb/ «chiar aşa?»/ «cum îţi permiţi? te repeţi!» îmi răspunde/ doctorul/ fiindcă cineva nu mai are vreme/ ... «şi pentru că veni vorba,/ cine eşti dumneata?»” (Despre maxilarul inferior de toi). Stihuri care probează generalitatea părelnic delirantei satire. Din mixtura vieţii cu mecanicul rezultă confuzii care şochează, precum în picturile unui Picabia, Duchamp, Dali. Entităţile organice lunecă în anorganic cu o lentoare termed, cu o pseudonaturaleţe care inspaimîntă, devenind fantomate, aidoma unui procedeu horror. “Nimic -i doar copacul de sub fereastră/ rotindu-se/ oferindu-ţi frunzele/ ca pe-un miraculos popor/ de Loz în plici N-ar mai fi nevoie/ decit de-un cîine/ sufletul respectiv se afla/ demult aici/ fereastra aburită/ nu mâ-mpiedicâ sâ-l văd/ e vorba, domnilor, așa cum vi s-a promis,/ cu-adevârat, deun geam transparent/ da, se vede prin el/ sufletul cîinelui de care/ e atîta nevoie/ că-mi tremură tocul în mină/ şi nu trebuie/ să-mi pun urechea pe hîrtie/ spre a auzi cum face Ham! Ham!/ şi geamul e/ atât de transparent, domnilor/ că văd prin el/ chipul tatălui meu/ ce-ar fi putut muri într-o mină de plumb/ sau la Canal/ şi nu într-o magherniţă/ puţin de gaz” (Două canine). E cultivată şi un alt fel de metamorfoză, încă şi mai insidioasă: obiectele se transformă în obiecte, în duhul unui absurd intraobiectual. Viaţa este aşadar complet evacuata din acest univers al lucrurilor pentru lucruri, în derizorie simetrie cu deviza artei pentru artă: “Cineva n-a putut muri/ «ca un domn»/ deşi totul fusese pregătit/ foarte atent:/ în locul halatului alb, prietenia/ un frac de tinichea/ în lipsa pulovărului bleumarin/ o mîngîiere de sîrma/ cineva a dat din mîini/ spărgînd mănuşile de porţelan în care-l/ visaţi/ a dat şi din picioare/ deşirind ginşit de fontă/ în care-1 turnaserăţi/ (după acest ultim cuvînt/ simt nevoia să trag în piept/ puţin aer curat!)/ cineva/ scuipînd mîlul/ pe care i-1 injectaserăţi în plâmîni/ v-a murdărit/ prea cinstitele obrazuri” (Cineva). Uscăciunea catastrofică a unor asemenea versuri nu reprezintă decît o stare-limita, o conţinută disperare care dezvăluie orizontul valorilor descompuse. Ne aflam într-o lume devalorizată, ca într-una lipsită de soare, într-o demonică beznă ce anulează omenescul. Astfel utilizat, absurdul ni se prezintă ca o metaforă a ironiei. O metaforă cărnoasă, zemuind de neant, menita deopotrivă a înfrunta realul insuportabil și a corija idealitatea prea avîntatâ, însă fără a contesta nici esteticul, nici eticul. Recurgem acum la terminologia lui Kierkegaard, care socotea că ironia joacă, în sfera existenţei morale, un rol similar cu cel al îndoielii în sfera gnoseologiei. Ironia plasticizată, aşadar potenţată, de imagistica absurdului, fertilizează atît existenţa estetică, cît şi cea etică a individului, pregătind, graţie negativităţii sale, plonjarea în pozitivitatea axiologică. Prin desişul corespondenţelor antipoetice, prin inextricabilele notaţii ale sarcasmului, prin opacitatea grotescului suveran, înaintează o conştiinţă care, notificînduşi deziluzia, îşi comunică, subiacent, speranţa: “Ziua străbate în viaţa mea ca printr-o strecurătoare/ zdrenţuită; la vîrsta aceasta poţi fi proclamat în ovaţii/ împărat, scuipat, în obraz ca impostor, poţi să fii/ poţi muri cu măruntaiele ucigîndu-se unul pe celălalt/ poţi paşte o nesfirşitâ turmă de porci prin firul/ alunecos. Totul poate fi viaţă şi nu este. Totul poate fi moarte/ şi n-are putere să fie nici atît. Ziua străbate cu greu dar o face, ochii ei sînt ochi de statuie albi şi nimic altceva/ numai tu poţi turna în ei viaţă sau măcar/ să lipeşti deasupră-le cu scotch ori gumă arabică o privire/ decupată din vreun album; numai tu poţi picura în ipsosul/ exoftalmic un bob de atropină./ Ziua străbate cu greu, peste ochii ei/ maşina ta de scris trece doliul panglicii sale- ficţiunea./ Şi iatâ-i: se mişcă, se umplu de ştiri, de romane fluviu/ de lacrimi şi foiletoane, aprige pamflete şi reportaje de pe front, de ţipetele dezarticulate ale poetului/ cîndva tînăr şi genialoid, azi - un raft incert de bibliotecă. «încă puţin» îţi spui, «încă puţin» îţi şopteşti, «şi ai învins»/ ziua străbate cu greu, Premiul Nobel pentru pace trişează/ şi el anul acesta, firma I.B.M. lansează maşina de scris/ cu cap rotativ,un fel de craniu cu 3040 de guri./ Ai învins de mult/ împăratul a fost debarcat, măruntaiele sale s-au sfîşiat/ unul pe celălalt în necruţătoare lupte intestine/ pădurile de fag ia-le de unde nu-s/ia-le de un s-au dus/ impostorul a fost uitat înainte de-a recunoaşte ceva/ porcii aceia nenumăraţi s-au reprofilat în contrabanda/ de came/ undeva într-o lume - nici prima, nici măcar a doua/ într-o lume tîrindu-se-n urma acestora ca o umbră bîlbîită/ unde cumperi de la primul venit/ chiar dacă e un porc ce-şi vinde Dorin Tudoran: Viitorul facultativ. Optional future, Poezii alese, traducere de Marcel Comis-Pop, prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999,208 pag., preţ nespecificat, propria care./ Ziua străbate cu greu dar o face./ Întorcîndu-te acasă prin parcul plin de statui/ îl vezi pe impostor încurcat in maţele împăratului/ vezi porcii frecîndu-se de soclul statuilor, firul a ajuns/ pînâ la glezna nopţii, frontul s-a lărgit considerabil/ romanele fluvii, reportajele de la faţa locului o spun./ Ai învins de mult - impostorul a fost debarcat. Sau împăratul? Oricum cineva s-a încurcat în propriile-/ maţe sau nu, nu pădurile de fag erau acelea”. (Viitorul facultativ) Cu cît brutalitatea asociaţiilor, deformările, violentările sporesc cu atît anormalitatea contextului (în pofida atmosferei alegorice, autorul are grijă a-i nota reperele) e cu mai mare putere dată în vileag. Metaforele lui Dorin Tudoran sunt acide nu în sine, căci gratuitatea le este relativizată chiar prin înverșunarea tonului, printr-o cruzime programata, ci cu scopul de a restabili - fie şi indirect - o omogenitate a semnificaţiilor, o ordine a valorilor. Trimiterile la real coboară uneori la nivelul simbolului: “Cum sâ te mai sărut?/ Botniţa asta deşi ruginită/ rezistă/ acum cîteva zile limba mi-atîrna printre/ zăbrelele ei/ ca un vultur mort/ dar osîndit sâ nu cadă/ din cuib” (Un sărut în amurg). Sau aceasta secvenţa de jungla modernă: “Tragi pielea de pe secunde/ (verbul acelui fost compromis/ de un mitocan aristocrat)/ şi ultimul an ţi se-arată/ fiu de sînge cu oglindă retrovizoare./ Prin Europa/ biciul lui Attila/ tot mai usucă rufe” (Mărturisiri de nemărturisit). Sau această nerăbdare de-a ieşi din ficţiune în acţiune: “Ceasul meu de-acum/ nebun/ ca un vers scris/ într-o mînâstire!” (însemnată). Sau această fierbere pateticameninţâtoare a solitudinii: “Elicii strălucitoare/ atleţii ipocriziei primesc aerul/ e mare ventilaţie./ Stafia cuvântului Weltanschauung tulbură/ din ce în ce mai agresiv/ viaţa de noapte/ ce fac forţele de ordine?/ Soluţia finală/ nu-ţi pare nici ea/ mai puţin fragila. Cu cine sâ-mparţi?/ Ora e singură” (Noutăţi). Astfel poezia lui Dorin Tudoran - una din vocile cele mai importante ale conştiinţei în lirismul românesc actual - dobîndeşte aenl unei aşteptări, al unei pregătiri pentru saltul în raţiune, în salubritate, într-un univers al civilizaţiei şi demnităţii. Modalitatea absurdului nu e decît o trambulină. Nu ni se pare lipsită de interes schiţarea unei paralele cu alte tipuri de vizionarism inspirate de istorie, mai vechi, de pildă cel “mesianic” pus în slujba idealului etnic şi social, ilustrat, pe un portativ transilvan, de către Coşbuc, Goga, Aron Cotruş etc. Mitului biblic ori geologic, tonului liturgic ori agitatoric (mituri stilistice), le ia locul mitul mai recent al absurdului, râspunzînd mitului formal al scriiturii suprarealiste. Motivul simbolist al vaporului gata de plecare apare de asemenea inculcat în ambajul poetic în cauză, cu un efect simptomatic: ‘Tu scrii zilnic/ acest solilocviu îndurera/ despre miturile iraţionalului/ nu mai poţi afla nicicum/ altora le-a fost dat! -/ distanţa de la tine la el/ şi cea de la el la moarte/ dar între tine şi moarte/ mijeşte încă o palmă de pâmîn/ ai făgăduinţe/ cămaşa ta se umflă/ ca pînza marelui pavoaz/ solemnitatea plecării zbîrnîie cu toată larma ei imaginara” (Marele pavoaz). Cuvîntul de ordine al discursului tensionat de absurd semnificativ pe care ni-l oferă Dorin Tudoran, este evadarea din bolgiile sale îngheţate, plecarea spre “alte zări, mai calde”. Dorin Tudorán OPTIONAL FUTURE Selected poems THE ROMANIAN CUITURAL FOUNDATION PUBUSf UNG HOUSE VIITORUL FACULTATIV Poezii alese România literară 5