România literară, octombrie-decembrie 1999 (Anul 32, nr. 40-52)

1999-10-06 / nr. 40

Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu România literară Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca decoraţi cu f­­riSteaua României (pag. 3) Inedit Scrisori către Mircea Eliade de la Perpessicius, Ionel Teodoreanu, Alice Voinescu (pag. 12-13) 90 (pag. 16) Nicolaus SOMBART: Poeme C­artel Salutat! loan lAGUEm. DELJ4 f*A».Oî .f Nichita Stănescu in italiană ' - ■ ■ mM■■ (pag. 20-21) Stratan (pag. 8) (pag. 23) SR Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor 6 -12 octombrie 1999 (Anul XXXII) i'i­ti de 'VUaylae ‘TMeuugle&cu Era melodramei DRAMA muzicală de odinioară s-a transformat încet, dar sigur, în decursul timpului şi-a cucerit treptat piaţa literaturii, a spectacolului teatral, a filmului şi a televiziunii. Iniţial un divertisment artistic, ea a devenit o specie populară, care nu mai ţine aproape deloc de artă. Melodrama actuală poate fi considerată, cel mult, ca aparținînd zonei "consumului", aceea care pune laolaltă producții extrem de diferite, mizînd toate pe suc­cesul la publicul larg, indiferent de valoare. Anumite elemente comune pot fi, desigur, constatate în aceste producţii, care nu urmăresc să şocheze, ci să flateze gustul dominant şi care inovează totdeauna doar înlăuntrul unui conformism bine calculat. Există mai multe definiţii ale melodramei, unele valabile atît pentru aceea din teatrul şi nuvela romantică ale secolului XIX, cît şi pentru specia modernă, mult mai diversă practic fără frontiere de gen. Problema mea, în acest articol, e mai puţin aceea de a o defini încă o dată şi mai mult aceea de a descoperi, prin intermediul caracteristicilor ei, motivele care o fac atît de populară. Am în vedere toate categoriile de melodramă, de la cea literară la telenovelele care fac deliciul milioanelor de fani t.v. E vorba de un fenomen social, nu de o simplă modă. întrebarea este ce anume asigură succesul imens al acestei adevărate industrii, mondializată înain­tea altora, pe care toată lumea o cunoaşte, dar puţini au analizat-o. La mijloc este, cred, o confuzie de planuri: melodrama nu contează pe artistic, ci pe sentimental. Ea apelează la situaţii şi la personaje care stîr­­nesc emoţii aşa zicînd brute şi suficient de universale pentru a frînge inimi­le în absenţa medierii artistice. E de-ajuns să ascultăm o mamă care şi-a pierdut copilul sau să ne cutremurăm la suferinţa unui tînăr condamnat la moarte de o boală incurabilă sau să participăm la o poveste de dragoste care nu se poate împlini din cauze naturale sau să traversăm un lanţ de coincidenţe fatale care bulversează destinele unor indivizi şi ale unor familii, sînt de-ajuns acestea pentru a se declanşa în noi compătimirea. Nu mai e nevoie de altceva, poate doar de o tehnică abilă a expunerii şi sus­pansului, de frumuseţea unui chip cuprins de tristeţe, de splendoarea unui peisaj. In melodramă, arta n-are loc. I se substituie umanul direct, pur, nesofisticat. Melodrama nu e artistică fiindcă e prea transparentă. Declan­şează în mod automat în noi o sentimentalitate banală şi firească. Şi, mai ales, nu admite alternativa. Nu putem alege: situaţia ni se impune. Nu-i putem rezista: inima noastră plînge sin­gură. Melodrama nu e nici am­biguă, nici dilematică. Facultăţile noastre de opţiune sînt blocate. Sîntem purtaţi de valul emoţiilor, tîrîţi în vîrtejul lor, copleşiţi de iraţionalul lor, stri­viţi, în cele din urmă, ca nişte viermi neputincioşi. Melodrama nu fine de artă, ci de natură. Liberul arbitru artistic este inexistent în acest gen de producţii sentimentale. Melodrama e forma cea mai subtilă şi teribilă de şantaj moral şi emoţional. De aceea, ea nici nu se lasă judecată. Nu există melodrame bune sau rele exceptînd tehnica execuţiei superficiale. Melodramele se află dincolo de principiul binelui şi al răului, atît în plan artistic, cît şi în plan moral. Le accepţi caracterul de fatalitate. Domeniul lor e acela al naturii, ca uraganele, cutremurele, mala­diile sau morţile. Omul e dezarmat în faţa lor. Se manifestă instinctual. Me­lodrama desparte biata noastră inimă de precara noastră inteligentă. Pompează sînge numai în cea dintîi, pînă o face să plesnească. In aceasta constă forţa de răspîndire a melodramei. în epoca noastră, arta nu are un duşman mai redutabil decît melodrama. Un veritabil impe­rialism melodramatic colonizează, una cîte una, cetăţile artei şi le supune codului său unic de comportament. Publicul melodramei e unul de sclavi ai sentimentului. Incapabili de revoltă. Mă tem că era melodramei nu va cunoaște nici un Spartacus. —

Next